Interviu cu Ioan GROȘAN: Un mare prozator a luat un premiu pentru… critică literară

ioan-grosan

Marian Ilea: Titlul interviului ar fi ludic (uşor) dacă n-ar fi serios! Ioane, ai primit un premiu pentru critică literară al Fundaţiei „Archeus”! De ce sau pentru ce? Şi-ntr-o primă „anexă”, cum se simte prozatorul în noua-i calitate?

Ioan Groşan: Sunt un „veteran” al manifestărilor „Archeus” şi nu cred c-am lipsit la mai mult de două ediţii din tabăra de la Ocoliş. Evident, premiul mă bucură fiindcă e singurul pe care l-am luat în calitate de „critic”, deşi am avut destule „antecedente” în acest sens. Eu m-am format la şcoala exegetică a „Echinox”-ului clujean, sub oblăduirea acelui formidabil triumvirat Ion Pop-Marian Papahagi-Ion Vartic, aşa că sângele critic, atâta cât îl am, apă nu se face. Iar timp de doi ani, din 2012 până în 2014, când n-aveam slujbă nicăieri, am trăit efectiv din critică, scriind recenzii, articole, prefeţe, postfeţe, prezentând cărţi pe unde se nimerea. Şi chiar şi azi fac la fel în revistele „Viaţa Românească” şi „Luceafărul de dimineaţă”. Şi stai să vezi ceea ce tocmai am scris despre romanul tău, „Herina”… Revenind la întrebare, vreau să precizez că în fiecare seară i-am avut alături pe George Ţâra şi pe inimitabilul Lucian Perţa, cu parodiile lui, iar de-a lungul anilor ni s-au alăturat nume precum Ion Mureşan, regretaţii Augustin Frăţilă, Constantin Stan, Alexandru Vlad, plus criticii locali din cenaclurile băimărene. Şi am avut de fiecare dată bucuria rară să (re)descopăr la Ocoliş poeţi adevăraţi, de mare valoare, precum Gheorghe Pârja, Ioana Ileana Şteţco, Adela Naghiu, Elena Cărăuşan, nemaivorbind de o prozatoare de cert viitor, Anca Goja. Iar pentru toate astea trebuie să-i mulţumesc lui Ioan Marchiş şi impecabilei sale echipe organizatorice, în frunte cu Dănuţ.

Marian Ilea: O întrebare firească, în continuarea dialogului nostru… Ce zice criticul literar Ioan Groşan despre prozatorii care-l înconjoară! Şi-n curând îl vor asalta cu manuscrise, cărţi etc.

Ioan Groşan: Sunt asaltat şi acum. Iar prozatorii care mă înconjoară, dacă-l exceptăm pe marele meu prieten şi romancier Nicolae Breban, aparţin în majoritate generaţiei optzeciste şi sunt, fiecare în individualitatea sa, prozatori excelenţi, de cursă lungă, de la Cărtărescu în jos sau, dacă vrei, de la el în sus… Le-am citit şi le-am recenzat cu plăcere scrierile, fiindcă mă regăseam aproape în fiecare din ele.

Marian Ilea: Simplul cetăţean al naţiei zice cam aşa: „fără umor, viaţa ar fi insuportabilă”. Zis-a omul ăsta simplu aşa ceva şi-n comunism, zice şi-n tranziţie. Cum e însă în literatură? Bag seama că apare metafizicul românesc, sare dintr-un tufiş prozastic tragedia vieţii, răsare dintr-un crater al caldarâmului prozastic (mă gândesc şi la un CNADNR al literaturii, mai ales al prozei) câte-un personaj neverosimil care se tânguie ori bâiguie… dar unde e umorul!?! Cât de necesar ar fi în literatură? Câte edicte ar trebui să se dea şi de câte ori CCR-ul ar trebui să declare neconstituţionale cărţile de proză fără prezenţa umorului!?! Evident edictele şi CCR-ul fiind organisme specific literare, inexistente încă, şi umorul să fie voluntar! Spre liniştea unor scriitori care ne vor şi citi interviul, ele nu există, adică lipsesc cu desăvârşire.

Ioan Groşan: Ca să-l parafrazez pe poetul Ion Mircea, care la o anchetă de pe vremuri cu întrebarea „Ce e poezia?” a răspuns scurt „Poezia e mai grea”, zic şi eu că umorul e şi mai greu. Imensul poet Virgil Mazilescu – Dumnezeu să-l odihnească! – uimit de faptul că nişte ardeleni (Radu G.Ţeposu, George Ţâra, Ioan Buduca şi eu) îl făceau mereu să râdă pe el, veşnic încruntatul, ne-a spus odată: „Eu ştiam că ardelenii n-au umor, că sunt aşa, mai bătuţi în cap. Voi de unde dracu aveţi atâta umor?!” Iar noi, înţeleşi dinainte, am răspuns tuspatru în cor: „AM CITIT ENOOORM!” Iar Mazilescu, nedumerit: „Păi şi eu am citit… Duceţi-vă dracului!” Nu poţi ştii de unde vine umorul, după cum nu poţi să ştii de ce se naşte un mare poet la dracu’n praznic, în satul Vultureni, de unde se trage Ion Mureşan, sau în satul Vărai, de unde vine Ioan Es. Pop. Cert este că un om fără umor e un om infirm şi că, odată născut, umorul nu poate fi interzis, cum a încercat şi Ceauşescu şi cum încearcă acum şi nebunul ăsta de Erdogan.

Marian Ilea: Scrii mai mult decât citeşti sau invers? Asta ar veni cam aşa… ce face prozatorul Ioan Groşan şi cum convieţuieşte cu criticul literar care poartă acelaşi nume?

Ioan Groşan: Evident, citesc mai mult decât scriu, că doar nu sunt sărit de pe fix să fac invers! Iar prozatorul şi criticul convieţuiesc bine-mersi în mine, ba mai mult, dacă amintesc că am scris şi teatru, vei avea, dragă Marian, imaginea unui perfect, pentru mine, „menaje a trois”.

Marian Ilea: Cum a fost anul ăsta la tabăra de creaţie a Fundaţiei „Archeus” şi câtă vocaţie îi trebuie unui om ca Ioan Marchiş (artist plastic) să fie antrenor cultural?

Ioan Groşan: .A fost ca şi în alte dăţi – fără cusur. Adică mâncare, băutură, lectură şi fără punct şi de la capăt. Toate astea i se datorează lui Ioan Marchiş, căruia, dacă ar fi să-i ataşez un adjectiv, acela ar fi „inepuizabil”. În toate: în sculptură, în eseistică, în orice tip de organizare, în ospitalitate, în generozitate ş.a.m.d. Ioan Marchiş nu e numai omul care sfinţeşte Ocolişul; el sfinţeşte întreg Maramureşul.

Marian Ilea: O ultimă întrebare se cere a fi pusă: criticul literar e şi un antrenor pentru scriitori, cronicarul literar (nu ducem lipsă de aşa ceva) e un soi de gazetar al literaturii, despre literatură. Care dintre cronicarii noştri literari vor deveni Ştefan Covaci, Victor Piţurcă, Puiu Iordănescu, Mourinho, Daum într-ale literaturii române (ăştia enumeraţii ţin de fotbal, adică de „scrisul” cu piciorul şi nu cu mâna).

Ioan Groşan: Am mai spus-o: nu-mi pot imagina o literatură fără critică. Ar fi ca un deşert fără nici o oază. Cât despre întrebarea ta „fotbalistică”, poate că mulţi dintre cronicarii tineri de astăzi vor deveni Puiu Iordănescu ori Piţurcă, da’ Mourinho… mai rar. Oricum, după dispariţia ori retragerea în alte domenii de activitate a marilor critici care au puricat literatura anilor şaizeci, şaptezeci şi optzeci, vin sau au venit deja nume noi (Andrei Terian, Gheorghe Glodeanu, Cosmin Ciotloş, Ioan Holban, Angelo Mitchievici ş.a.), cărora nu le pot ura decât mult succes în dificila misiune de a ţine sus steagul tot mai zdrenţuit al esteticii.

 

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 100-101]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s