Nicolae POPA

Mitrofan, plângăciosul

 

La Porţile Oraşului

 

Plângăciosule, nu mai vărsa lacrimi de proastă calitate.

Când te învăluie plânsul, când te sufocă lacrimile,

ridică-ţi fruntea şi îndreaptă-te spre Porţile Oraşului.

Treci pe lângă Biserica din Lemn,

pășește direct în direcția lacului,

scufundă-te şi plângi mai departe.

Nu-ţi face griji, nimeni nu va vedea

nicio lacrimă pe faţa ta. Toţi vor vedea

doar suprafaţa apei şi chipul Bunului Dumnezeu

oglindit în ea, mai zâmbitor ca niciodată.

Of, Mitrofane, Mitrofane, ia aminte:

Dumnezeu a făcut să fie pe pământ

mai multă apă, totuşi, decât lacrimi,

că de-ar fi procedat invers,

tu ai fi fost demult un înecat

adus de valuri la Porţile Oraşului

împreună cu ultimele scânduri ale Bisericii din Lemn.

Asfalt

 

Născut dintr-o mamă poetă și un tată milițian

Mitrofan poartă acest nume la insistența mamei,

căci milițianul, când încă pășea disciplinat pe asfalt

și nu era dat dispărut sub asfalt,

îl tachina cu îngrozitorul diminutiv Mitrofănel,

cum ai zice în loc de Cezar – Cezărel

sau în loc de Napoleon – Napoleonel.

(Ce tot mârâi acolo, Mitrofănel?

Iar umbli cu poezii ca mă-ta, Mitrofănel?)

Dar s-a dus și vremea milițienilor,

unii s-au făcut polițiști, alții – bandiți și businessmani,

și pentru că tatăl nu se împăca nici cu unii, nici cu alții,

într-o noapte l-au răpit și l-au îngropat în asfalt

cu tot dichisul unui ritual proaspăt implementat,

fără să mai aibă vreo șansă de-a se ridica vreodată din morți.

Acum Mitrofan ar trebui să răscolească hectare

de asfalt prin Chișinău ca să-i găsească mormântul…

Recent a fost renovată Piața Marii Adunări Naționale,

și el a urmărit zi și noapte

de după statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt

cum rad și răstoarnă muncitorii asfaltul

însă n-a observat să apară la suprafață niciun os,

nici un craniu, ceva care să aducă a rămășiță de milițian.

Mitrofan însă continuă să mediteze din mers

peste întinderile de asfalt ale Chișinăului.

Slavă Domnului, crăpături la tot pasul!

Se uită ici printr-o crăpătură, se uită colo prin altă

crăpătură, dar nu vede oase albe.

Numai întuneric de smoală dedesubt, numai iad.

Și totuși, speră să-i găsească locul de veci,

i-ar repara numaidecât acoperișul

înlocuindu-l cu asfalt proaspăt, bine presat,

așternându-i și o nouă trecere de pietoni la cap

peste care trecătorii ar păși mult mai disciplinați

fără să calce pe dungile de-un alb imaculat.

Norii

În sfârşit, norii! Apar de sub malul cu trestii,

lunecă lin la mari adâncimi fără să tulbure

măreţia nămolului, acoperind o clipă soarele

şi proiectând din adâncuri

o umbră tremurătoare pe faţa lui Mitrofan.

El se uită în apă şi observă că îi apare

o nouă cută pe frunte, o cută fragedă, ca de prunc,

şi de-acum înainte ori de câte ori norii

pe cer şi, respectiv, în apă vor deveni prea negri,

prea grei, această cută pe fruntea lui

va începe a sângera

în timp ce ochii îi vor deveni tot mai albaştri,

tot mai traversaţi în adâncuri de fulgere tremurătoare.

Marea bălăceală

Pas cu pas, postată cu postată, păstaie cu păstaie

Mitrofan scutură roua din lanul de mazăre –

lanul acela înclinat ameţitor spre iazul din vale.

Boabele de rouă, boabele de mazăre şi boabele

ce cad sidefii din ochii lui

se rostogolesc la vale şi ajung să se bălăcească

în apa iazului împreună cu imensul stol de lebede

care a ocupat încă din zori toată oglinda apei.

El vede doar cât poate vedea printre lacrimi,

ca printre ţurţuri sidefii, însă are chef

să înoate printre lebede. O ia în viteză spre iaz,

dar pe măsură ce se apropie,

iazul începe a se îndepărta,

se îndepărtează cu oglindă cu tot,

apoi îşi ia zborul

împreună cu lebedele.

Şi lui Mitrofan nu-i rămâne decât

să se bălăcească în propriile lacrimi.

Craterul

 

Mitrofan se orientează de minune pe teren.

El iese, în sfârşit, la drum printre tulpinile

negre, cocârjate, ale unui lan de floarea-soarelui

înnegrit de razele lunii septembrie,

ştiind prea bine că dincolo de drum e o râpă,

că dincolo de râpă e o prăpastie,

iar dincolo de prăpastie e Marele Crater.

Şi cât de mult îşi doreşte

să ajungă dincolo de drum, dincolo de râpă,

dincolo de prăpastie,

să coboare până în punctul cel mai de jos al craterului

şi să scormonească, să scurme salivând

ca un câine care a îngropat acolo un os

şi nu-l poate găsi,

şi nu mai are ce roade…

Deocamdată însă nu poate trece drumul,

drumul fiind pus în mișcare pe toată lungimea

de siluetele

unui cortegiu funerar ce nu se mai termină.

Şi Mitrofan e nevoit să treacă drumul

înghesuindu-se printre lacrimi străine.

Dealul

Mitrofan urcă dealul cu multă însuflețire

iar când ajunge în pisc, beat de fericire,

se sprijină de-un copac

însă copacul se dovedește a fi un putregai

și se prăbușește cu tot cu Mitrofan.

Putregaiul se împrăștie dus de vânt

peste coline în timp ce Mitrofan se duce

de-a berbeleacul de partea cealaltă a dealului.

Ei, cum să nu izbucnești în lacrimi?

Mitrofan începe a plânge din răsputeri,

fiindcă, nu-i așa? el și-a dorit să ajungă

doar până în vârful dealului,

nu mai departe.

Mormoloci

Pe masă, în sticla masivă,

o apă cu mormoloci îngheța,

o apă veche, stătută pe care doar Mitrofan,

învăluind-o în lacrimi, o dezmorțea.

Crâșmă uitată, regat conservat,

pus pe un timp la păstrare

și noi adunați acolo la sfat

cu gheața în striclă și focu-n pahare,

când deodată în inima sticlei

un mormoloc strănutase

și sticla pocni ca în liniștea vieții de-apoi

împroșcând cu cioburi viforoase

străveziul din noi.

 

Somnul

Mitrofan doarme numai și numai pe partea dreaptă,

iar când se întâmplă, totuși, să adoarmă cu faţa în sus

se trezeşte încuiat în întuneric precum în sicriu

şi bate cu pumnii, cu picioarele să dezbată capacul.

Se zbate așa până face plapoma ferfeniţe

şi iese printre zdrenţe

în lumina veiozei ca un păianjen în bătaia lunii.

Când se întâmplă să adoarmă pe partea stângă

creşte sub el un balon străveziu în formă de inimă,

umflat de bătăile inimii lui ca de-un copil obraznic

– buf! buf! buf! – fără simţul măsurii,

umflat special să plesnească. Norocul lui că se trezeşte

o clipă mai devreme de a se produce plesnitura.

Şi numai dormitul pe partea dreaptă

îl ia pe Mitrofan şi îl poartă

spre treapta cea mai înaltă a adormiţilor,

unde sicriu nu e, nici întuneric nu e,

iar inima lui e o bufniţă albă, convexă,

retrasă cu tot cu pleoape și cioc adânc în pene:

– Hu-hu! Hu-hu! Dormi, Mitrofane, dormi,

nu te teme!

Groapa

Am lărgit groapa, am făcut

să pătrundă cât mai mult soare,

să ne bată mai din plin lumina,

să ne orbească și la picioare.

Am adâncit groapa,

să avem deasupra spațiu suficient

pentru o fâlfâire de steag,

pentru înălțarea unui monument.

Am lărgit-o, am adâncit-o…

Acum îți mai vine-a trăi într-o groapă!

De sus, de pe mal, ne admiră zeii

și Mitrofan,

lăcrimând,

se uită la noi

sprijinit în lopată.

 

***

 

Leo BUTNARU

 

(Auto)portret schiţat împreună cu Fănuş Neagu,

Adi Cusin şi Arcadie Suceveanu

 

Se zice că subsemnatul

spirit dezinhibat

ludic

emană o energie debordantă

Mâinile şi picioarele-i sunt muşchiuloase

ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice

trădând forţă şi vitalism (cărora

le rămâne fidel)

Barba-i scurtă ca de satir înmuiată în cărunteţe

pare să personifice ironia şi persiflarea

iar limba-i izvoditoare de anti-parnasianisme

se află non-stop în regim de replică

F.N. îl vedea drept diavol cu barbă

scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine

într-o lume din scoarţă de măr domnesc

plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul şi că

se vrea gladiator de destine

dar nu ştie să şi-l păzească pe al său

ceea ce înseamnă că L.B. e chiar cel adevărat

care trăieşte totul cu intensitate

încât s-ar crede că până şi supărarea îi face plăcere

(Nu e chiar aşa

însă e frumos spus – nu? – despre unul care

se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva

şi cele din viitor

dar fără a înceta să jinduiască secţiunea de aur)

Ce ar mai fi de spus?

 

A fost declarat intergeneraţionist

între generaţiile ce au respirat şi respiră a secol XX

şi secol XXI

Urbanizat sută la sută

Modern sau poate hiper-modern

şi – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit

Din ţărani

 

 

Alternanţa necesară

 

Jumătate din omenire e trează

când cealaltă jumătate a ei doarme.

Ar fi îngrozitor dacă toţi pământenii

ar fi treji în acelaşi timp – eu cred că

numărul nenorocirilor s-ar dubla…

 

 

Visându-mă în India

 

Pe la crăpat de ziuă

când prinde a se veştezi întunericul –

sunete dese mărunte înfundate de parcă

grindina ar bate în spatele elefanţilor

mesajele morse ale gheţii cereşti

şi pământenei cărni de animal – din asta

aş putea spune că am descifrat

conţinutul prezentului text.

Punctele cardinale

Acupunctură…

Ce de-a puncte cardinale are omul!

 

Epopee

 

Poemul despre clipă

trebuie să fie dintr-un singur cuvânt:

clipă.

(Iar ceea ce scriu eu aici e deja

o întreagă epopee despre clipă…)

 

Carte

 

O, ce carte tristă!… De parcă

toate poemele din ea

ar fi despre menajerie

însă în ea

de fapt

nu există niciun zoo-poem…

 

 

Viaţa paralelă a lui Ghilgameş

Primul fragment

Încep a depăna povestea lui Ghilgameş ca pe un Ghil-

Ghem. Acesta ar fi un fragment periferic

dar oarecum simetric între cele două vieţi paralele

ambele ale unui şi aceluiaşi personaj – ba nu,

e bine să spunem erou – central

din exoticul trecut oriental. Ghil-

Ghem prieten cu Enkidu care

pe aici şi în alte fragmente e un fel de vino-te-du

adică du-te-vino

prietenul navetist prin tăbliile de argilă

prin care merge să-l răpună pe Humbaba (căruia

fireşte, niţel peiorativ i-ai putea spune huma din care fu făcută baba

sau huma pentru baba). Ba mai mult decât amic

îi este Enkidu lui Ghilgameş, care a zis: „Odată ce

suntem ambii de la Eufrat,

tu şi cu mine ne suntem ca şi Eu-Frate

cu inimile de acelaşi destin legate”. Fireşte

era prin vremuri când omul, alb sau destul de smolit,

încă nu ştia de alter ego,

astfel că noţiunea Eu-Frate e ceva mai neaoşă

încondeiată frumos în cuneiforme

în lanţ leit ghioşă, imaginată de mine

modest narator circulator între tăbliile de argilă

şi postmodernism, când deja literatura

nu mai este dusă prevenitor de zgardă

nu cumva să o ia aiurea (de aia dânsa o şi cam ia

pe ici-colea, pe-alăturea). Totul e o mare revizie

de ierarhii, inclusiv în personaje

astfel că văd pe impertinenta regină Iştar

angajată a da la strungă animale bărboase la un căprar

ce mulge lapte într-un uriaş şiştar – asta

drept pedeapsă pentru aroganţa cam sfidătoare

de a-i fi spus simpatizatului nostru: „Hai, Ghilgameş,

fie-mi de bărbat,

dăruindu-mi maturitatea şi bărbăţia trupului tău!” (uite aici

şi prima întrebare: Oare

în tăbliile cu cuneiforme să fi existat şi semnul de întrebare?…),

iar când Iştar auzi: „Nu!”

i se cutremurară podoabele scumpe

demne de sânii ei împărăteşti. Oricum,

chiar de eşti regină,

poţi să o păţeşti. (Mai târziu, în timp şi istorie,

avea să-i fie vitregă soarta

şi reginei Cleopatra… sau: Cleopatria…) – în fine (de etapă)

acesta e primul fragment periferic despre

Ghilgameş oarecât himeric

ticluit în vreo două zile în singurătate,

cam disperate,

când doar propria inimă îmi rămăsese de prieten înţelegător,

prieten de ajutor

împreună cu care l-am lăsat pe Ghilgameş în pace

la poarta cetăţii sale natale Uruk

de unde revine acum fantezia mea

şi unde am să mă mai duc.

* * *

Pomul vieţii nu are mare lucru în comun cu primăvara –

el nu înfloreşte obligatoriu în mai

putând să o facă iarna toamna sau vara;

pomul vieţii nu are nimic esenţial în comun cu vara –

fructul lui nu se coace obligatoriu în iulie august

putând să se pârguiască în miez de iarna primăvara toamna;

pomul vieţii nu are nimic în comun cu toamna –

el nu se desfrunzeşte obligatoriu în octombrie

putând să o facă în aprilie februarie sau iunie;

pomul vieţii nu are nimic în comun cu iarna

când e ger de crapă lemnul

inclusiv tulpina pomului

scândura sicriului…

…Ghici ghicitoarea mea: cu ce

cu cine are ceva în comun

pomul vieţii?…

 

 

Pe principii de egalitate

 

Nu mai e cazul să o spun că biblioteca

e un model de democraţie sui generis

iar prin democraţie e

mai ales

un perfect exemplu de egalitate

astfel că vreunui bibliotecar foarte sensibil

în stare să audă cu întreaga fire

nu doar cu timpanele

uneori i se întâmplă să distingă cum

din raft

câte o carte le strigă celorlalte cărţi:

 – Eu am 333 de pagini!

cine dintre voi are

nici mai mult

nici mai puţin decât

exact 333 de pagi?!

 Pentru ca

să nu mai fim la cheremul cititorilor mofturoşi

şi cam leneşi, ci

în deplină egalitate de efort

să ne citim reciproc

una pe cealaltă!

 

 

Părere sau doar senzaţie

Mi se pare absolut întemeiată părerea

sau doar senzaţia că

a ucide timpul (cum zice expresia idiomatică

şi cam idioată)

e mult mai uşor

decât a ucide o muscă

un ţânţar

o molie… – a ucide timpul…

 

 

Pauză de cumpănire

Înainte de a purcede la ce ai tu

pur şi simplu

de săvârşit

gândeşte-te la dumnezeiescul desăvârşit

după care

nu este exclus să renunţi la

ce ai tu pur şi simplu

de săvârşit.

 

 

Stegarul seminţeniei noastre

 

                               urc expus rătăcirilor verticale

                               şi de acolo de sus îl văd pe stegarul Rilke

                 Leo Butnaru, 2003

 

Nouă, învinşilor, rămaşi sus

Impuşi să ne predăm

nu ne-a fost dat să vedem zborul lui din prăpastie.

Noi, captivii rămaşi sus, nu am văzut

ceea ce se întâmplă odată la sute de ani

după marile înfrângeri

din crestele munţilor

de data aceasta – de pe culmile Olimpului.

Le-a fost dat să vadă doar celor de jos

de la poalele prăpastiei cum

dintr-o dată

prinse a flutura o mare aripă şofrănie

în zborul ei iute şi amplu spre pământ

spre coroanele dafinilor prin ele

cu fel de fel de cuibare.

Părea că ar cădea un înger ce avea o singură aripă

cea care flutura şofrăniu lângă unul din umerii săi.

Însă, chiar olimpian fiind, evenimentul

era atât de simplu (nu se poate spune şi banal

din cauza prea rarei sale întâmplări pe lume – la

ziceam

poate că sute

sau chiar mii de ani o dată)

vorba fiind că stegarul armatei noastre de înfrânţi

rămaşi sus, pe culmile Olimpului

în faţa adversarului de neînfrânt; deci

stegarul ţării noastre, s-ar putea spune,

se aruncase în prăpastie

ţinând strâns în mâini

lângă umărul drept

şofrăniul seminţeniei noastre

aripa lui ce fâlfâia amplu, zbârnâitor

în acel zbor

în acea cădere

în acea putere…

 

 

Arderea

 

Da

arderea de tot.

Pentru că din eventualul său stârv

pasărea Phioenix nu renaşte. Ci

doar din scrumul

 arderii sale de tot.

 

 

***

Ion DUMBRAVĂ

 

Zile şi zile

Zi după zi şi-un fel de vineri

înaltă cît un cer cîndva,

ca uneori într-o secvenţă

pe un ecran de cinema.

Un fel de întîmplare rară,

un tren din care să cobori,

o noapte lungă cît o vară,

ca o beţie de culori.

Zi după zi şi-un fel de miercuri,

o evadare din tăceri

ca din tîrziul dintr-o gară

cu trenuri rătăcind prin ieri.

 

Marea călătorie

Poate călătoria aceea era mai mult decît un pretext

pentru a fi împreună după o altă absenţă,

poate plutirea era a unei mici nave

cu aripi pe valuri de spumă

pe o mare pe care o traversam

ţinîndu-ne strîns de mînă,

de două veri şi o iarnă iubeam

şi iubirea nu da semne să plece,

de poveste plutirea prin lumea

sufletelor rătăcite dintre cer şi pămînt.

Era singura ieşire după mulţi ani,

străini printre oameni străini pe străzile

lungi ca iernile acelui ţinut, cu clădiri

uriaşe, cu palatele ultimilor ţari, cu Piaţa

Roşie din Imperiul Roşu unde Lenin

poate făcea doar pe mortul

după cît de viu arăta.

Poate nu vom ajunge niciodată în Ţara Sfîntă

sau în ţinuturi cu adevărat libere, poate

vom rămîne doar cu imaginea acelor locuri

cu miros de mahorcă şi votcă ieftină,

cu podurile suspendate, cu rîurile tăcute

şi adînci ca urmele vremii, poate iubirii-i

ajunge să fie stăpînă pe-o noapte

şi un pat de hotel, poate nici nu contează

dacă Volga-i chiar Volga, dacă-i vei întîlni

pe Tolstoi, pe Esenin, pe Dostoievski

pe vreo uliţă de la periferiile veacului.

Poate că şi marea iubire ca şi o mare

călătorie îţi e sortită o singură

dată. Acum, cînd te gîndeşti la toate

acestea, aproape că nici nu ai mai pleca

dacă vreo iubire ţi-ar mai da da într-o zi

tîrcolae. Dacă s-ar mai iubi ca pe-atunci,

altfel sînt călătoriile acum peste mări

şi ţări cînd ştii că şi Villon, Van Gogh,

Nietzsche sînt morţi şi-ngropaţi şi nici

celebrităţi încă vii nu-s uşor de-ntîlnit.

Acum spre oricînd

Cristalin de apă vie lumina

cînd norii au trecut zarea

după un nou armistiţiu,

limpede-limpede gîndul

ca vinul turnat în pahare.

Viaţă şi om. Nimic nu pare

să îi despartă. O aventură

cu iz de poveste sub pana

care o scrie. Viaţă-om,

freamăt al firii.

Armonie după un nou

răsărit. Adierea de rai

din acum spre oricînd. Nu ştiu

de ce venim, de cît de departe

nici călătoria cînd va sfîrşi.

Iubiri

Cîte poeme se mai pot scrie

despre iubirea de patrie,

de femeie, ea însăşi

o poemă, încît

s-ar putea spune

că patria ta e femeia.

Cu dragostea e la fel de greu

ca şi cu poezia. A scrie

versuri e o artă, dragostea

e o artă.

Cît adevăr e în toate acum

cînd femeia se cumpără, patria

se vinde, cîţi au reuşit

un poem măcar, după care

să ai senzaţia că nimic

nu se mai poate scrie,

nimic nu se mai poate citi.

Margini

Stai la marginea vremii şi-aştepţi

într-un ţinut dintr-un timp

al imaginarului, din nopţi

cu plăsmuiri stranii. Stai

la marginea celui

care stă la marginea ta şi aşteaptă.

Stai precum cineva care a uitat mersul

şi aşteaptă să-i crească aripi.

Stai la marginea ta, la marginea

marginii şi aştepţi să prindă contur

ceva ce realităţii îi scapă

după atîtea ireale trăiri

ca în poeme cu amieze blonde

şi lumi care nicicînd nu au fost.

Pescarul de vise

Luntrea cui se aude pe apele

somnului, cine-i pescarul

de vise şi unde-i coşul cu pîini.

Cine-s flămînzii care aşteaptă

la porţile zilei şi cine e cel

care răspunde cu numele tău.

Unde-i cărarea

spre muntele sfînt.

Paşii cui se aud

pe apele somnului, cine-ar putea

spune noaptea cum se va sfîrşi.

Urmele paşilor

Zile în care ploile repezi trec strada,

în care te-ai muta în alt

cartier unde focul din vatră,

vara din pîine ţi-ar fi de ajuns.

Absurd şi firesc în aceeaşi

barcă. Neşansa de-a prinde

ultimul tren. De a fenta imposibilul.

Zile şi nopţi. Cuvînt nenăscut,

ţipăt de revoltă tăcerea.

Vremuri asemeni în care nordice

vînturi zgîlţîie din încheieturi

totul. În care cărarea îşi caută

urmele paşilor de înger desculţ.

Cădere liberă

Chipul ei, sînii ei nu mai atrag

furtunile roşii ale sîngelui,

licărul de scînteie din ochi,

foamea buzelor parcă

nici nu a fost.

Şoldurile, bucile ei pe care

puteai sparge nuci

în cădere liberă-acum,

sexul ei un animăluţ

blînd de casă.

Doar trupul în aşteptare

mai păstrează aceeaşi

poziţie, doar tristeţea

pentru toate acestea

îşi mai face astăzi de cap.

Acelaşi mereu

Toată viaţa un înger blond

te trage în dreapta, un

diavol roşu în stînga.

Retraşi în uitare,

zeii se-ntrec

la datul cu banul

care cade cînd cap,

cînd pajură.

Încă de la venirea

pe lume, viaţa

te trage-ntr-o parte,

moartea în alta.

Toată viaţa motiv

al vechii dispute cu

mereu acelaşi deznodămînt.

Terapii alternative

Modul de a scrie cînd e tot ceea ce

poţi să faci într-o noapte

sau zi. Poezie şi sex,

terapie alternativă

cînd eşti pe cale să o iei razna.

Versuri şi sex

cînd poezia n-o cauţi

la rimă, femeia la ani,

femei dintotdeauna aici

ca gările, ca staţiile

de tramvai, cînd nimic

nu te poate-apăra

de frigul din tine,

cînd ninge haotic, polar, cu tăceri.

Urme, imagini, tăceri

Nimic din ceea ce părea că există

cîndva. Urme alergînd după paşi

grăbiţi. Ram de măslin

unde nu cresc măslinii bătînd

în fereastra casei fără ferestre.

Imagini stranii sporindu-şi

neînţelesul. Moartea-n bikini

pe o plajă a Mării Moarte.

Haite de vînt unde vînturile

nu bat. Miros de ploaie

unde nu cad ploi.

Nimic din ceea ce părea să însemne

ceva. Ţipă după cuvinte tăcerea,

soarele e iarăşi în partea

în care nu poţi să ajungi,

creanga cu mărul de aur prea sus.

Undecine

Unde sînt verile de cîndva, unde cei

cu care vînam leoaice tinere, unde

clipa zvăpăiată, nebună?

Unde nevoia acută de-a fi?

Unde duc toate aceste străzi,

unde se duce vîntul acesta

ca un suflet rătăcitor?

Unde sînt cele vînate şi cine

sînt cele care cu nepăsare

trec pe lîngă săgeata ta?

Cîte inimi mai poartă numele tău?

Unde e cel căruia sufletul

i-a fost salvat de un înger care

tocmai trecea întîmplător pe aici.

Imagini mişcate

Vieţi şi lumi în schimbare. Aproape

începi să te îndoieşti că a existat

şi un timp al tău, o lume a ta, un

oraş, o invazie a femeilor tinere

gata să treacă prin foc şi sabie

depărtări şi singurătăţi.

Vieţi în multiplele lor ipostaze,

lumi în imagini mişcate. Cu alt tren

vin acum ploile, vînturile

care usucă, altele sînt femeile,

altele cele pe care

să le regreţi, să le spui, să le taci.

Mai altcum

Mai mult de cum eşti nu mai ai cum să fii,

altele decît cele care îţi sînt destinate

nu au cum ţi se da.

Mai departe de nori nu-i decît infinitul

pe care să-l necuprinzi.

Trăiri efemere,

alte zări, alte porţi

nu mai aşteaptă

ca altădată

să baţi.

Nu mai cresc după ploaie iluzii

să ţină loc de realitate.

Mai altcum decît

sînt n-au cum să fie lucrurile aici

unde nu se mai întîmplă de o vreme nimic.

 

***

Andreea VOICU

 

despre ziua în care am băgat degetul în priză

 

Fata de Fum nu era o poveste eram eu și toate colegele mele palmierul pe nume Gigi nu o să moară niciodată de fiecare dată când amorțesc trebuie să învăț să merg din nou – câteodată nopțile mă trezesc strigând tremurând cu imaginea vie a acelui sărut rece pe un obraz brăzdat descompus imobil – și umezeala stoarsă secată a cerului decolorat curge într-un lighean la picioarele mele în timp ce dorm întruna și întruna

poate că într-o zi o să reușesc să mă urc și eu într-un copac și totul o să se schimbe

așa cum au promis –

poate că sor-mea cea știrbă cea rotundă cea roză cu ștrampi în cap și unghii colorate cu marker permanent o să mi se pară ceva mai reală într-o zi

așa cum au promis –

iar dacă nu o să mă retrag în cutia mea de pantofi cu furnici și păienjeni și întuneric prăfuit rarefiat

și soarele nu o să mai fie așa mare printr-o gaură făcută cu boldul în tavan

 

 

din greşeală

azi-noapte

când mă gândeam la tine

şi la problemele tale

parcă m-a trăznit fulgerul

pentru un moment

m-am speriat atât de tare

încât am crezut că am murit

şi-apoi m-am gândit

cât de groaznic e să fii mort

şi să-ţi şi dai seama

mi-a părut atât de rău pentru mine

încât am plâns

dar am stat puţin

şi m-am mai obişnuit cu ideea

mă gândeam câţi oameni

vor veni să mă vadă

şi cât timp se vor gândi la mine

şi-şi vor aminti

câte-am făcut

şi câte n-am făcut

eram atât de încântată

numai la gândul ce frumos ţi-ar sta

îmbrăcat într-un costum negru

plângând

 

pe mine mă plouă direct pe rinichi

mii și mii de străini ajung în fiecare oră

în mine –

trage cu urechea şi-apoi fuge

e o rutină bine stabilită

a vărsat alb pe duşumea

stoluri de pietre pe lună

ştiai?

bineînţeles că nu

e libelulă sau monstru?

nu spun… sunt stele căzătoare

ce ştii tu să faci?

apăs butoane din hârtie creponată

în seara asta decât acoperişurile noastre

pe ele mese şi pahare goale

 

 

privirea mea de milioane de volți

s-au strâns porumbeii pe streașină să se uite la mine

cum stau cuminte pe scaunul electric de la subsol

ca o maniacă

rânjesc la ei

și dinții mei poleiți

strălucesc în lumina bolnăvicioasă a soarelui de noiembrie

porumbeii nu reacționează

psihopații grăsani cu creiere infinitezimale au un aer de aroganță primitivă

și presimțirea absurdă că mă judecă

ei și confrații lor din toate timpurile

mă cutremură mai rău decât curentul care-mi trece prin vene

de milioane de ani

închid ochii

și mă retrag

o dată de două ori

tot mai adânc

în mine

acolo unde nu ar trebui să mergem niciodată

acolo unde curentul nu ajunge

unde este murdar întuneric și cald

unde vegetează toți microbii paraziții virușii din mine

într-o simbioză pașnică

de la începuturi

unde dăinuiește

o versiune a mea

ceva mai urâtă ceva mai bătrână ceva mai umană

atunci întreaga lume dă năvală în laboratorul rece alb steril de la subsol

și-și aruncă trupurile secătuite peste mine

carnea arde pe oasele mele în timp ce curentul din toată lumea

se strânge aici

în cimitirul luminat al scheletului meu

stelele din capul meu explodează

strămoșii din mine se războiesc orbește

galaxii peste galaxii așezate straturi în mine

se dărâmă una după alta

porumbeii bat frenetici cu ciocurile în ferăstruica murdară de la subsol

și gângurelile lor străbat ani lumină să mă ajung

universul mă caută mă strigă în timp ce eu mă îngrop tot mai adânc

ani mai târziu

vocile lor străpung până la mine într-un ecou înfundat

și pentru a nu tulbura liniștea străveche a acestui loc

pentru a nu risca să văd cum mâinile lor curate și albe sapă în mine

să descopere locul murdar și cald

tot ce a mai rămas uman din mine

mă reîntorc

renăscută din lumina universurilor și cadavrul acestei lumi

atunci toți se retrag din mine și se diluează în scoarța pământului

curentul susură docil în venele mele

reconstruind peste ruinele rămase

și când îmi întorc privirea încărcată de milioane de volți

spre porumbeii de pe streașină

capul lor este plecat

privirea lor supusă și goală

 

 

rotocoale de fum

te-am văzut ieri la restaurant

erai cu tipa aia

Sonia? sau cum o cheamă

şi cu actriţa în rochie neagră decoltată

cu părul roşu

m-am ascuns la tine în scrumieră

am stat îngropată-n mucurile de ţigări

toată seara am înghiţit lacomă fumul înecăcios

ce obiceiuri ai şi tu

ştii te-am găsit odată adormit

cu ţigara în gură

a început lent să devină o parte din tine

să prindă din culoarea ta măslinie

din ticurile tale

Sonia a râs tot timpul fără motiv

să nu crezi că nu te-am văzut cum

aruncai de pe scenă publicului

priviri plictisite

iar cealaltă l-a sorbit toată seara din ochi

pe milionarul acela cu mustaţă gălbuie

în timp ce-şi răsucea inelele de pe degetele lungi

şi ofta exersat

te cunosc atât de bine

ţigara ta atârnând leneşă

într-un colţ al gurii

piciorul tău care bătea încet

ritmul muzicii

şi ochii urmărind cuplurile care dansau

degetele tale care se duceau

când la tâmplă

când la mâna mică mică a Soniei

şi în buclele ei răsfirate pe spatele gol

când să se joace din nou

cu tacâmurile de pe masă

 

 

și broasca a murit

îl simt în fiecare zi

cum îmi zgârie subconștientul

și scoate de acolo

zâmbetul forțat al Alexandrei

mâinile imense ale lui Ion

conspirații șoptite în somn

și pe mine cea mică și zbârcită

de pe când drumurile erau încă lungi

camerele noastre încăpătoare

oamenii stranii frumoși extratereștri

poveștile erau despre noi

și lumea creștea exponențial

sub picioarele noastre

îl simt tot mai aproape

cum scormonește cu degetele

întâi la suprafață

„A fost odată o broască mare și urâtă

Și broasca a murit.”

ziceam

nu eu cea reală ci alta mai mică mai galbenă mai abstractă

patologic veselă

în secret –

ea cea din centrul meu din centrul vostru

explodând controlat și cuminte

murdărind pereții mei albaștri interiori

din carton pictat cu nori schematici furtunoși –

cu apa verde jegoasă a unui bazin când mare când mic cu cuvinte inventate cu Alexandra cea fără față dar cu zâmbetul moale exersat – de care mi-e dor câteodată – cu nisip umed și pietre lucioase bomboane cu cola cochilii de melc și stanioluri colorate

se bagă până la genunchi în mine

și dă din picioare ritmic

împroșcându-mă în toate părțile

cea mică și comprimată în mine mă visează o visez amândouă suntem deodată una peste alta una în alta

dacă-mi dau drumul mă prinzi așa-i?

 

teoria conspirației

pe strada asta e liniște spunem

trece mortul vezi babele lipite de geam cu ochii bulbucați

popa a furișat o pungă de semințe sub amvon

copiii goi desenează OZN-uri în nisip

femeile de serviciu spală geamurile atârnă de streșini la ora 1

un cal paște în cimitir în pace

o femeie alăptează pe scările de la Profi

mama insistă că nu e bolnavă

o prinde Dănuț șchiopătând gemând înecându-se moartă

vâră speriată tensiometrul în sân

credeam că dormind nu simți durerea

dă-mi și mie un ban maică să iau o pâine copilu’ în spital eu pe moarte serios

o mătură? șervețele parfumate? fericire? porumb?

nici eu n-am bani maică serios

copilu’ dă la medicină benzina e scumpă se schimă moda des soacra vine zilnic ce să-i faci doar n-o dai afară pantofii mi s-au tocit uite

lasă maică binecuvântare ție și la tot neamul tău Dumnezeu să-ți ajute bogdaproste amin

ne-nvață blesteme la școală și de bătălia de la Hogwarts de pe 2 mai

de Halloween m-am costumat în hamburger – eu și toată strada mea –

aș vindeca și cancerul dar n-am bani de școală mă ia tata la câmp înțelegi?

cutremur eclipsă de lună diseară extremiști cu bombe uragan fulger fracturi la fotbal orfani deprimați mama e pe moarte mătuși-mea delirează

donați 2 euro vă roagă Vodafone

Nae urinează în pahare de cola nu glumesc

Maria a atins sclipici în ultimele 24 de ore

trăiește în frică spune

că Guvernul îi urmărește istoria de la Internet

groaznic ar fi să afle ei de proiectul la chimie muzica techno blogul ei cu citate inspiraționale știrile din Irak filmele horror descărcate ilegal poze din anime-uri ritualurile de împerechere ale gândacilor de bucătărie tutorialele de pe Youtube pantofii de 100 de lei de la Bonprix comandați ieri articole despre clonare like-urile de pe Facebook tu-ți dai seama numai

ce-ar însemna

e adevărată șoptește Mihai gâtuit

atingând alunița imensă a profesorului de istorie

copiii trec șir de la grădiniță cu mamaie de mână la 12 vacile la 5 sondorii la 9 tata nu știu lasă ușa deschisă o veni el odată și-odată

ce dans grațios ce-ce mișcări elegante cu ce precizie calm echilibru

urmărește musca s-omoare

ce glumă bună

vrei s-o stric cu feminismul meu?

nu flirta cu mine nu vorbesc cu străinii

fetele se strâng toate să-l vadă pe Răzvan cum bate mingea

singur

păi cum cine s-ar pune cu Răzvan

hey now you’re a rockstar

o măsor cu groază cu linia pe sora mea mai mică cum crește în fiecare noapte

tu nu înțelegi măi Mihai

sunt cu patru ani mai mare!

nu-i mai încap picioarele în pat

proteste în piață pentru

prețuri mai mici la cafea prețuri mai mici la cafea prețuri mai mici prețuri cafea cafea!

vai ce pancartă frumoasă dragă

merci frumos singură am făcut-o

tata țopăind într-un tricou verde fosforescent cu minioni zbiară vesel LA LA LA

mama-l aclamă lăcrimând

nu mă mai sunați vă rog din suflet sunt ocupată da mereu mereu nu mint pe bune am mâncare pe foc mă sună pe linia cealaltă sunt la serviciu n-auzi prrrrr nu mai am semnal prrrr pa te pup pa pa

only shooting stars break the mold

10 000 de călugări în Nepal

se întâlnesc să se roage

pentru soarta mea

săptămânal

 

tot mai jos

se rostogolesc pe scări plictisiți

în brațele mele

sapă cu unghiile în carnea mea

îmi rod urechile

iar praful o să ne acopere straturi straturi

tot mai jos

tot mai jos

stele desenate pe podea

prietenii noștri atârnă de șireturi pe tavan

știi câți copii poți să-nghesui într-un butoi?

mergeți tiptil tiptil pe lângă camerele morților

dacă țipi

nu se mai aude muzica de la etaj

și maică-ta plângând

e greu să fii mic

cureți praful cu limba pe un șir de mese

mâinile mele uriașe se lipesc de voi când vă mângâi

puteți să-mi spuneți mama

băgați mâinile la mine în buzunare când vi se face frig

***

 

Alexandra PÂRVAN

 

Întâmplările lui Van Gogh cel îmblănit

E un război mondial în picturile lui Van Gogh

e singurul război mondial

nu cu bombe, acolo

se ucide sfâșiind cu dinții

de aproape

nimic din finețea oarbă a crimelor cu artefacte.

La frigider Van Gogh ținea

pacea rumenită în tâlcuri din lumea pictată

a lui Rembrandt

o sorbea din priviri și apoi

punea pe pânză festivalul convulsiilor.

Van Gogh nu poate fi școlarizat.

La școala de pictori erau mai mulți croitori

și Van Gogh.

Știți cum chirurgi sau pianiști sau alte arătări cu mâini fine

nu suportă să le strângi mâna prea tare? ei bine,

Van Gogh și-a pus o mână-n flacără de lumânare

să încălzească sufletul iubitei sale.

„Niciodată”, a zis dragostea, din camera cealaltă.

Iar pictorul a absolvit școala dragostei

și școala picturii fără dezvăț

mirosind a pârjol din cap până-n picioare.

„Niciodată” spunea Van Gogh trupului său

de care trăia despărțit. De aceea

și-a putut arde mâna și picta mai departe

și-a dat la o parte urechea și s-a pictat dezurechiat

lucid peste poate,

de aceea înghițea culori, nu ciorbe

și îl luau halatele albe să-l facă alb

iar pensula, nu burta lui mânca zi de zi

flămândă până în pânzele albe,

îmbrâncită pe două cărări, pe șapte, pe toate

până făcea să crească blană pe pânză

ca pe un animal cu peri biciuiți, de tot crânceni.

Van Gogh își ieșise din sine,

tot așa cum Yorick își lăsase în piesă doar craniul,

ce nebunie să vrei să îl faci bine, să-l pui la loc

când Van Gogh ieșise,

căci nu-i plăcea să stea închis

și tot așa ieșea în fiecare zi din cușca cu halate albe

unde-l țineau pe loc,

nu-l vedea nimeni

căci ieșea cu șevaletul și hocus-pocus

elementele și formele naturii se preschimbau

în blană de diferite culori

fața i se acoperea de blană galben-roșcată

vântul de blană venea și răscolea totul

pe cer și pe pământ

flăcări ieșeau atunci din Van Gogh și el le usca pe pânză

trimitea blana lor aspră să ne roadă la încheieturi noaptea

până țâșnea afară sângele zilei,

nu e timp de dormit,

de mâncat, de stat țintuit, căscați ochii

și un urs mare galben va trece

să facă zob cușca fără gratii, care ne-a vărgat privirea.

Natura se-nvolbura toată când Van Gogh o privea

treceau frisoane de patos prin ea,

și-atunci, cu mâna arsă Van Gogh o lua de gât

și-o strangula

până scotea stihia din ea

ca totul să rămână bun de locuit

să nu fie vreun om luat tăvălug de un chiparos

un lan de grâu carnivor, case în prăbușire, vreascuri de cer

decapitat, fantome contorsionate de iriși,

de stele, de ape

și pământuri ridicate de la pământ…

E blană

cu urme de dinți și gheare aici

e miros de pârjol mondial.

„Niciodată” s-a auzit, dar nu se știe cine l-a rostit.

În jur lucrurile se tăvălesc în convulsii

prin făina frumuseții

unde Van Gogh le-a lăsat uitate.

 

 

Întâmplările lui Van Gogh cel violet

Zbuciumat cum era de inima sa lila

Van Gogh își asmuțea luciditatea

asupra lui și-a lumii, până când

se întorcea cu făpturi răsucite în dinți.

În jur totul palpita, singurul lucru

rămas pe loc

era luciditatea lui, era

privirea aceea care se uită de peste tot spre oriunde

și ne face pe toți un snop colorat

în care s-a dat cu șutul,

privirea

ce-i fusese dată la intrarea

în azilul de lunatici

cu ștreangul în ea, cu iriși violeți,

așa cum au înecații, sau

unele glastre… sau…

unele grădini, unde se moare otrăvit

de pământul canibal, de bestia furtunii ce vrea

să te smulgă din pământ

aici, înfipt, acolo, smuls,

niciunde.

Van Gogh picta de pe altă lume

la gât cu sacul de pietre

pus celor scufundați în ape.

Vânăt era

și vânat de creaturi ca Mauve

care într-o zi era mov și în altă zi era mové:

uite niște pâine și culori, să faci și tu ceva à la mov, măi vere,

stai locului, să-ți arăt eu

„sunt așa de fericit că am o cutie de culori!” striga Van Gogh

de pleznea geanta poștașului

venit zilnic să-i ia fierbințeala din piept

și pământul sub sapele celor înfundați în șanțuri

pleznea, pâinea

Van Gogh și-o zvârlea în trup ca la un câine de pripas

și brusc trecea dincolo de povețele brutarilor,

să le fie de bine

oricine a mușcat dintr-o pâine

știe că lumina este violet,

priviți cum soarele s-a făcut rotund complet

și câmpul s-a făcut violet

iar semănătorului asta i s-a părut normal,

priviți cum raze violacee mănâncă de viu scaunul lui Goghain,

care ar fi putut fi Goghian din acel scaun

dar a ales statul în picioare,

priviți-l și pe Van Gogh

de care au fugit toți fără urmă

după ce l-au numit frate,

arătare legată fedeleș în sărăcia lucie

unde lumea se face din nimic.

Făpturi de niciunde

pătimaș înfipte, violent smulse din patria lor

apar

un drum oarecare spre fabrică e o coamă de leu

cu urme de sânge sau

o căpiță de fân turtită

din care s-a jupuit galbenul, pe mijloc

și a ieșit sângele, ca după orice jupuire,

târât apoi în praful din ghetele ce trec

muncite

și nu se văd.

Nici păsările nu se văd, în lumea violet

doar zborul lor,

uitați-vă bine, corbii care ies din pieptul lui Van Gogh

sunt galbeni.

Uitați,

cu cât natura este mai stridentă și plicticoasă

în frumusețea ei pur și simplu

cu cât e mai nerușinată, râzându-i lui Van Gogh în față

precum Salomeea în dansul ei carnivor

de duhoare fanatică

cu atât Van Gogh îi retează mai brutal capul

lăsându-i corpul perfect să se zvârcolească în convulsii.

Uitați toate acestea

și luați-vă ocheanul ochioșilor

care văd când, care văd oriunde, care văd de ce și cum.

Se vede că un om cu un sac de pietre la gât

aruncat la fundul lumii

a despicat cu pila de unghii

ziduri de fier invizibile

și a turnat rachiu liliachiu pe dinăuntrul

nevăzutului

în care ne purtăm

coșciugul de carne și oase.

Eu îmi țin sufletul într-o glastră pe care scrie Vincent

 

                                                           fratelui meu

Nu este nimeni în jur, dragă frate

nici măcar eu nu sunt întreg, bucăți din mine dispar

pâinea și azi am pus-o deoparte pentru șoricelul casei,

în colțul lui,

(iată cum se poate da un brânci dezamăgirii)

nu știu să țin lucrurile în loc, să îți pot scrie

                                                           încă o scrisoare

altfel decât privindu-le printre gene

ca un bețivan sau unul cu mințile departe,

dar nu pot, frate, știi bine, nu pot

începe de la contur, mă pomenesc direct în mijloc

unde e prea târziu și zadarnic să mai descriu

                                               articulațiile, structura

unde totul e țipător și frenetic și formele

trec unele în altele și se prefac într-o pată

misterioasă, de o singură culoare.

„Cât e de frumos galbenul!”

această culoare imaginară

a tristeților și rătăcirilor mele.

Aici, mă las pe nisipul maidanului meu

cu gunoaie, să ți-l arăt

așa cum se vede mușchiul pe copac.

Aici, văd oamenii pe care i-am imaginat

cu capul prea greu pentru a le sta pe umeri,

e revoluție

se aud gloanțe, dar tu ești în tabăra soldaților, frate,

iar eu sunt de partea cealaltă

unde nu există contururi și

nicio baricadă nu mă apără.

Doar ochii mei întredeschiși opresc glonțul

în galbenul fără ieșire unde

bucăți rupte din mine stau la soare.

(Din volumul în lucru SERBĂRILE NEGRE)

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 77-90]