Nicolae POPA
Mitrofan, plângăciosul
La Porţile Oraşului
Plângăciosule, nu mai vărsa lacrimi de proastă calitate.
Când te învăluie plânsul, când te sufocă lacrimile,
ridică-ţi fruntea şi îndreaptă-te spre Porţile Oraşului.
Treci pe lângă Biserica din Lemn,
pășește direct în direcția lacului,
scufundă-te şi plângi mai departe.
Nu-ţi face griji, nimeni nu va vedea
nicio lacrimă pe faţa ta. Toţi vor vedea
doar suprafaţa apei şi chipul Bunului Dumnezeu
oglindit în ea, mai zâmbitor ca niciodată.
Of, Mitrofane, Mitrofane, ia aminte:
Dumnezeu a făcut să fie pe pământ
mai multă apă, totuşi, decât lacrimi,
că de-ar fi procedat invers,
tu ai fi fost demult un înecat
adus de valuri la Porţile Oraşului
împreună cu ultimele scânduri ale Bisericii din Lemn.
Asfalt
Născut dintr-o mamă poetă și un tată milițian
Mitrofan poartă acest nume la insistența mamei,
căci milițianul, când încă pășea disciplinat pe asfalt
și nu era dat dispărut sub asfalt,
îl tachina cu îngrozitorul diminutiv Mitrofănel,
cum ai zice în loc de Cezar – Cezărel
sau în loc de Napoleon – Napoleonel.
(Ce tot mârâi acolo, Mitrofănel?
Iar umbli cu poezii ca mă-ta, Mitrofănel?)
Dar s-a dus și vremea milițienilor,
unii s-au făcut polițiști, alții – bandiți și businessmani,
și pentru că tatăl nu se împăca nici cu unii, nici cu alții,
într-o noapte l-au răpit și l-au îngropat în asfalt
cu tot dichisul unui ritual proaspăt implementat,
fără să mai aibă vreo șansă de-a se ridica vreodată din morți.
Acum Mitrofan ar trebui să răscolească hectare
de asfalt prin Chișinău ca să-i găsească mormântul…
Recent a fost renovată Piața Marii Adunări Naționale,
și el a urmărit zi și noapte
de după statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt
cum rad și răstoarnă muncitorii asfaltul
însă n-a observat să apară la suprafață niciun os,
nici un craniu, ceva care să aducă a rămășiță de milițian.
Mitrofan însă continuă să mediteze din mers
peste întinderile de asfalt ale Chișinăului.
Slavă Domnului, crăpături la tot pasul!
Se uită ici printr-o crăpătură, se uită colo prin altă
crăpătură, dar nu vede oase albe.
Numai întuneric de smoală dedesubt, numai iad.
Și totuși, speră să-i găsească locul de veci,
i-ar repara numaidecât acoperișul
înlocuindu-l cu asfalt proaspăt, bine presat,
așternându-i și o nouă trecere de pietoni la cap
peste care trecătorii ar păși mult mai disciplinați
fără să calce pe dungile de-un alb imaculat.
Norii
În sfârşit, norii! Apar de sub malul cu trestii,
lunecă lin la mari adâncimi fără să tulbure
măreţia nămolului, acoperind o clipă soarele
şi proiectând din adâncuri
o umbră tremurătoare pe faţa lui Mitrofan.
El se uită în apă şi observă că îi apare
o nouă cută pe frunte, o cută fragedă, ca de prunc,
şi de-acum înainte ori de câte ori norii
pe cer şi, respectiv, în apă vor deveni prea negri,
prea grei, această cută pe fruntea lui
va începe a sângera
în timp ce ochii îi vor deveni tot mai albaştri,
tot mai traversaţi în adâncuri de fulgere tremurătoare.
Marea bălăceală
Pas cu pas, postată cu postată, păstaie cu păstaie
Mitrofan scutură roua din lanul de mazăre –
lanul acela înclinat ameţitor spre iazul din vale.
Boabele de rouă, boabele de mazăre şi boabele
ce cad sidefii din ochii lui
se rostogolesc la vale şi ajung să se bălăcească
în apa iazului împreună cu imensul stol de lebede
care a ocupat încă din zori toată oglinda apei.
El vede doar cât poate vedea printre lacrimi,
ca printre ţurţuri sidefii, însă are chef
să înoate printre lebede. O ia în viteză spre iaz,
dar pe măsură ce se apropie,
iazul începe a se îndepărta,
se îndepărtează cu oglindă cu tot,
apoi îşi ia zborul
împreună cu lebedele.
Şi lui Mitrofan nu-i rămâne decât
să se bălăcească în propriile lacrimi.
Craterul
Mitrofan se orientează de minune pe teren.
El iese, în sfârşit, la drum printre tulpinile
negre, cocârjate, ale unui lan de floarea-soarelui
înnegrit de razele lunii septembrie,
ştiind prea bine că dincolo de drum e o râpă,
că dincolo de râpă e o prăpastie,
iar dincolo de prăpastie e Marele Crater.
Şi cât de mult îşi doreşte
să ajungă dincolo de drum, dincolo de râpă,
dincolo de prăpastie,
să coboare până în punctul cel mai de jos al craterului
şi să scormonească, să scurme salivând
ca un câine care a îngropat acolo un os
şi nu-l poate găsi,
şi nu mai are ce roade…
Deocamdată însă nu poate trece drumul,
drumul fiind pus în mișcare pe toată lungimea
de siluetele
unui cortegiu funerar ce nu se mai termină.
Şi Mitrofan e nevoit să treacă drumul
înghesuindu-se printre lacrimi străine.
Dealul
Mitrofan urcă dealul cu multă însuflețire
iar când ajunge în pisc, beat de fericire,
se sprijină de-un copac
însă copacul se dovedește a fi un putregai
și se prăbușește cu tot cu Mitrofan.
Putregaiul se împrăștie dus de vânt
peste coline în timp ce Mitrofan se duce
de-a berbeleacul de partea cealaltă a dealului.
Ei, cum să nu izbucnești în lacrimi?
Mitrofan începe a plânge din răsputeri,
fiindcă, nu-i așa? el și-a dorit să ajungă
doar până în vârful dealului,
nu mai departe.
Mormoloci
Pe masă, în sticla masivă,
o apă cu mormoloci îngheța,
o apă veche, stătută pe care doar Mitrofan,
învăluind-o în lacrimi, o dezmorțea.
Crâșmă uitată, regat conservat,
pus pe un timp la păstrare
și noi adunați acolo la sfat
cu gheața în striclă și focu-n pahare,
când deodată în inima sticlei
un mormoloc strănutase
și sticla pocni ca în liniștea vieții de-apoi
împroșcând cu cioburi viforoase
străveziul din noi.
Somnul
Mitrofan doarme numai și numai pe partea dreaptă,
iar când se întâmplă, totuși, să adoarmă cu faţa în sus
se trezeşte încuiat în întuneric precum în sicriu
şi bate cu pumnii, cu picioarele să dezbată capacul.
Se zbate așa până face plapoma ferfeniţe
şi iese printre zdrenţe
în lumina veiozei ca un păianjen în bătaia lunii.
Când se întâmplă să adoarmă pe partea stângă
creşte sub el un balon străveziu în formă de inimă,
umflat de bătăile inimii lui ca de-un copil obraznic
– buf! buf! buf! – fără simţul măsurii,
umflat special să plesnească. Norocul lui că se trezeşte
o clipă mai devreme de a se produce plesnitura.
Şi numai dormitul pe partea dreaptă
îl ia pe Mitrofan şi îl poartă
spre treapta cea mai înaltă a adormiţilor,
unde sicriu nu e, nici întuneric nu e,
iar inima lui e o bufniţă albă, convexă,
retrasă cu tot cu pleoape și cioc adânc în pene:
– Hu-hu! Hu-hu! Dormi, Mitrofane, dormi,
nu te teme!
Groapa
Am lărgit groapa, am făcut
să pătrundă cât mai mult soare,
să ne bată mai din plin lumina,
să ne orbească și la picioare.
Am adâncit groapa,
să avem deasupra spațiu suficient
pentru o fâlfâire de steag,
pentru înălțarea unui monument.
Am lărgit-o, am adâncit-o…
Acum îți mai vine-a trăi într-o groapă!
De sus, de pe mal, ne admiră zeii
și Mitrofan,
lăcrimând,
se uită la noi
sprijinit în lopată.
***
Leo BUTNARU
(Auto)portret schiţat împreună cu Fănuş Neagu,
Adi Cusin şi Arcadie Suceveanu
Se zice că subsemnatul
spirit dezinhibat
ludic
emană o energie debordantă
Mâinile şi picioarele-i sunt muşchiuloase
ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice
trădând forţă şi vitalism (cărora
le rămâne fidel)
Barba-i scurtă ca de satir înmuiată în cărunteţe
pare să personifice ironia şi persiflarea
iar limba-i izvoditoare de anti-parnasianisme
se află non-stop în regim de replică
F.N. îl vedea drept diavol cu barbă
scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine
într-o lume din scoarţă de măr domnesc
plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul şi că
se vrea gladiator de destine
dar nu ştie să şi-l păzească pe al său
ceea ce înseamnă că L.B. e chiar cel adevărat
care trăieşte totul cu intensitate
încât s-ar crede că până şi supărarea îi face plăcere
(Nu e chiar aşa
însă e frumos spus – nu? – despre unul care
se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva
şi cele din viitor
dar fără a înceta să jinduiască secţiunea de aur)
Ce ar mai fi de spus?
A fost declarat intergeneraţionist
între generaţiile ce au respirat şi respiră a secol XX
şi secol XXI
Urbanizat sută la sută
Modern sau poate hiper-modern
şi – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit
Din ţărani
Alternanţa necesară
Jumătate din omenire e trează
când cealaltă jumătate a ei doarme.
Ar fi îngrozitor dacă toţi pământenii
ar fi treji în acelaşi timp – eu cred că
numărul nenorocirilor s-ar dubla…
Visându-mă în India
Pe la crăpat de ziuă
când prinde a se veştezi întunericul –
sunete dese mărunte înfundate de parcă
grindina ar bate în spatele elefanţilor
mesajele morse ale gheţii cereşti
şi pământenei cărni de animal – din asta
aş putea spune că am descifrat
conţinutul prezentului text.
Punctele cardinale
Acupunctură…
Ce de-a puncte cardinale are omul!
Epopee
Poemul despre clipă
trebuie să fie dintr-un singur cuvânt:
clipă.
(Iar ceea ce scriu eu aici e deja
o întreagă epopee despre clipă…)
Carte
O, ce carte tristă!… De parcă
toate poemele din ea
ar fi despre menajerie
însă în ea
de fapt
nu există niciun zoo-poem…
Viaţa paralelă a lui Ghilgameş
Primul fragment
Încep a depăna povestea lui Ghilgameş ca pe un Ghil-
Ghem. Acesta ar fi un fragment periferic
dar oarecum simetric între cele două vieţi paralele
ambele ale unui şi aceluiaşi personaj – ba nu,
e bine să spunem erou – central
din exoticul trecut oriental. Ghil-
Ghem prieten cu Enkidu care
pe aici şi în alte fragmente e un fel de vino-te-du
adică du-te-vino
prietenul navetist prin tăbliile de argilă
prin care merge să-l răpună pe Humbaba (căruia
fireşte, niţel peiorativ i-ai putea spune huma din care fu făcută baba
sau huma pentru baba). Ba mai mult decât amic
îi este Enkidu lui Ghilgameş, care a zis: „Odată ce
suntem ambii de la Eufrat,
tu şi cu mine ne suntem ca şi Eu-Frate
cu inimile de acelaşi destin legate”. Fireşte
era prin vremuri când omul, alb sau destul de smolit,
încă nu ştia de alter ego,
astfel că noţiunea Eu-Frate e ceva mai neaoşă
încondeiată frumos în cuneiforme
în lanţ leit ghioşă, imaginată de mine
modest narator circulator între tăbliile de argilă
şi postmodernism, când deja literatura
nu mai este dusă prevenitor de zgardă
nu cumva să o ia aiurea (de aia dânsa o şi cam ia
pe ici-colea, pe-alăturea). Totul e o mare revizie
de ierarhii, inclusiv în personaje
astfel că văd pe impertinenta regină Iştar
angajată a da la strungă animale bărboase la un căprar
ce mulge lapte într-un uriaş şiştar – asta
drept pedeapsă pentru aroganţa cam sfidătoare
de a-i fi spus simpatizatului nostru: „Hai, Ghilgameş,
fie-mi de bărbat,
dăruindu-mi maturitatea şi bărbăţia trupului tău!” (uite aici
şi prima întrebare: Oare
în tăbliile cu cuneiforme să fi existat şi semnul de întrebare?…),
iar când Iştar auzi: „Nu!”
i se cutremurară podoabele scumpe
demne de sânii ei împărăteşti. Oricum,
chiar de eşti regină,
poţi să o păţeşti. (Mai târziu, în timp şi istorie,
avea să-i fie vitregă soarta
şi reginei Cleopatra… sau: Cleopatria…) – în fine (de etapă)
acesta e primul fragment periferic despre
Ghilgameş oarecât himeric
ticluit în vreo două zile în singurătate,
cam disperate,
când doar propria inimă îmi rămăsese de prieten înţelegător,
prieten de ajutor
împreună cu care l-am lăsat pe Ghilgameş în pace
la poarta cetăţii sale natale Uruk
de unde revine acum fantezia mea
şi unde am să mă mai duc.
* * *
Pomul vieţii nu are mare lucru în comun cu primăvara –
el nu înfloreşte obligatoriu în mai
putând să o facă iarna toamna sau vara;
pomul vieţii nu are nimic esenţial în comun cu vara –
fructul lui nu se coace obligatoriu în iulie august
putând să se pârguiască în miez de iarna primăvara toamna;
pomul vieţii nu are nimic în comun cu toamna –
el nu se desfrunzeşte obligatoriu în octombrie
putând să o facă în aprilie februarie sau iunie;
pomul vieţii nu are nimic în comun cu iarna
când e ger de crapă lemnul
inclusiv tulpina pomului
scândura sicriului…
…Ghici ghicitoarea mea: cu ce
cu cine are ceva în comun
pomul vieţii?…
Pe principii de egalitate
Nu mai e cazul să o spun că biblioteca
e un model de democraţie sui generis
iar prin democraţie e
mai ales
un perfect exemplu de egalitate
astfel că vreunui bibliotecar foarte sensibil
în stare să audă cu întreaga fire
nu doar cu timpanele
uneori i se întâmplă să distingă cum
din raft
câte o carte le strigă celorlalte cărţi:
– Eu am 333 de pagini!
cine dintre voi are
nici mai mult
nici mai puţin decât
exact 333 de pagi?!
Pentru ca
să nu mai fim la cheremul cititorilor mofturoşi
şi cam leneşi, ci
în deplină egalitate de efort
să ne citim reciproc
una pe cealaltă!
Părere sau doar senzaţie
Mi se pare absolut întemeiată părerea
sau doar senzaţia că
a ucide timpul (cum zice expresia idiomatică
şi cam idioată)
e mult mai uşor
decât a ucide o muscă
un ţânţar
o molie… – a ucide timpul…
Pauză de cumpănire
Înainte de a purcede la ce ai tu
pur şi simplu
de săvârşit
gândeşte-te la dumnezeiescul desăvârşit
după care
nu este exclus să renunţi la
ce ai tu pur şi simplu
de săvârşit.
Stegarul seminţeniei noastre
urc expus rătăcirilor verticale
şi de acolo de sus îl văd pe stegarul Rilke
Leo Butnaru, 2003
Nouă, învinşilor, rămaşi sus
Impuşi să ne predăm
nu ne-a fost dat să vedem zborul lui din prăpastie.
Noi, captivii rămaşi sus, nu am văzut
ceea ce se întâmplă odată la sute de ani
după marile înfrângeri
din crestele munţilor
de data aceasta – de pe culmile Olimpului.
Le-a fost dat să vadă doar celor de jos
de la poalele prăpastiei cum
dintr-o dată
prinse a flutura o mare aripă şofrănie
în zborul ei iute şi amplu spre pământ
spre coroanele dafinilor prin ele
cu fel de fel de cuibare.
Părea că ar cădea un înger ce avea o singură aripă
cea care flutura şofrăniu lângă unul din umerii săi.
Însă, chiar olimpian fiind, evenimentul
era atât de simplu (nu se poate spune şi banal
din cauza prea rarei sale întâmplări pe lume – la
ziceam
poate că sute
sau chiar mii de ani o dată)
vorba fiind că stegarul armatei noastre de înfrânţi
rămaşi sus, pe culmile Olimpului
în faţa adversarului de neînfrânt; deci
stegarul ţării noastre, s-ar putea spune,
se aruncase în prăpastie
ţinând strâns în mâini
lângă umărul drept
şofrăniul seminţeniei noastre
aripa lui ce fâlfâia amplu, zbârnâitor
în acel zbor
în acea cădere
în acea putere…
Arderea
Da
arderea de tot.
Pentru că din eventualul său stârv
pasărea Phioenix nu renaşte. Ci
doar din scrumul
arderii sale de tot.
***
Ion DUMBRAVĂ
Zile şi zile
Zi după zi şi-un fel de vineri
înaltă cît un cer cîndva,
ca uneori într-o secvenţă
pe un ecran de cinema.
Un fel de întîmplare rară,
un tren din care să cobori,
o noapte lungă cît o vară,
ca o beţie de culori.
Zi după zi şi-un fel de miercuri,
o evadare din tăceri
ca din tîrziul dintr-o gară
cu trenuri rătăcind prin ieri.
Marea călătorie
Poate călătoria aceea era mai mult decît un pretext
pentru a fi împreună după o altă absenţă,
poate plutirea era a unei mici nave
cu aripi pe valuri de spumă
pe o mare pe care o traversam
ţinîndu-ne strîns de mînă,
de două veri şi o iarnă iubeam
şi iubirea nu da semne să plece,
de poveste plutirea prin lumea
sufletelor rătăcite dintre cer şi pămînt.
Era singura ieşire după mulţi ani,
străini printre oameni străini pe străzile
lungi ca iernile acelui ţinut, cu clădiri
uriaşe, cu palatele ultimilor ţari, cu Piaţa
Roşie din Imperiul Roşu unde Lenin
poate făcea doar pe mortul
după cît de viu arăta.
Poate nu vom ajunge niciodată în Ţara Sfîntă
sau în ţinuturi cu adevărat libere, poate
vom rămîne doar cu imaginea acelor locuri
cu miros de mahorcă şi votcă ieftină,
cu podurile suspendate, cu rîurile tăcute
şi adînci ca urmele vremii, poate iubirii-i
ajunge să fie stăpînă pe-o noapte
şi un pat de hotel, poate nici nu contează
dacă Volga-i chiar Volga, dacă-i vei întîlni
pe Tolstoi, pe Esenin, pe Dostoievski
pe vreo uliţă de la periferiile veacului.
Poate că şi marea iubire ca şi o mare
călătorie îţi e sortită o singură
dată. Acum, cînd te gîndeşti la toate
acestea, aproape că nici nu ai mai pleca
dacă vreo iubire ţi-ar mai da da într-o zi
tîrcolae. Dacă s-ar mai iubi ca pe-atunci,
altfel sînt călătoriile acum peste mări
şi ţări cînd ştii că şi Villon, Van Gogh,
Nietzsche sînt morţi şi-ngropaţi şi nici
celebrităţi încă vii nu-s uşor de-ntîlnit.
Acum spre oricînd
Cristalin de apă vie lumina
cînd norii au trecut zarea
după un nou armistiţiu,
limpede-limpede gîndul
ca vinul turnat în pahare.
Viaţă şi om. Nimic nu pare
să îi despartă. O aventură
cu iz de poveste sub pana
care o scrie. Viaţă-om,
freamăt al firii.
Armonie după un nou
răsărit. Adierea de rai
din acum spre oricînd. Nu ştiu
de ce venim, de cît de departe
nici călătoria cînd va sfîrşi.
Iubiri
Cîte poeme se mai pot scrie
despre iubirea de patrie,
de femeie, ea însăşi
o poemă, încît
s-ar putea spune
că patria ta e femeia.
Cu dragostea e la fel de greu
ca şi cu poezia. A scrie
versuri e o artă, dragostea
e o artă.
Cît adevăr e în toate acum
cînd femeia se cumpără, patria
se vinde, cîţi au reuşit
un poem măcar, după care
să ai senzaţia că nimic
nu se mai poate scrie,
nimic nu se mai poate citi.
Margini
Stai la marginea vremii şi-aştepţi
într-un ţinut dintr-un timp
al imaginarului, din nopţi
cu plăsmuiri stranii. Stai
la marginea celui
care stă la marginea ta şi aşteaptă.
Stai precum cineva care a uitat mersul
şi aşteaptă să-i crească aripi.
Stai la marginea ta, la marginea
marginii şi aştepţi să prindă contur
ceva ce realităţii îi scapă
după atîtea ireale trăiri
ca în poeme cu amieze blonde
şi lumi care nicicînd nu au fost.
Pescarul de vise
Luntrea cui se aude pe apele
somnului, cine-i pescarul
de vise şi unde-i coşul cu pîini.
Cine-s flămînzii care aşteaptă
la porţile zilei şi cine e cel
care răspunde cu numele tău.
Unde-i cărarea
spre muntele sfînt.
Paşii cui se aud
pe apele somnului, cine-ar putea
spune noaptea cum se va sfîrşi.
Urmele paşilor
Zile în care ploile repezi trec strada,
în care te-ai muta în alt
cartier unde focul din vatră,
vara din pîine ţi-ar fi de ajuns.
Absurd şi firesc în aceeaşi
barcă. Neşansa de-a prinde
ultimul tren. De a fenta imposibilul.
Zile şi nopţi. Cuvînt nenăscut,
ţipăt de revoltă tăcerea.
Vremuri asemeni în care nordice
vînturi zgîlţîie din încheieturi
totul. În care cărarea îşi caută
urmele paşilor de înger desculţ.
Cădere liberă
Chipul ei, sînii ei nu mai atrag
furtunile roşii ale sîngelui,
licărul de scînteie din ochi,
foamea buzelor parcă
nici nu a fost.
Şoldurile, bucile ei pe care
puteai sparge nuci
în cădere liberă-acum,
sexul ei un animăluţ
blînd de casă.
Doar trupul în aşteptare
mai păstrează aceeaşi
poziţie, doar tristeţea
pentru toate acestea
îşi mai face astăzi de cap.
Acelaşi mereu
Toată viaţa un înger blond
te trage în dreapta, un
diavol roşu în stînga.
Retraşi în uitare,
zeii se-ntrec
la datul cu banul
care cade cînd cap,
cînd pajură.
Încă de la venirea
pe lume, viaţa
te trage-ntr-o parte,
moartea în alta.
Toată viaţa motiv
al vechii dispute cu
mereu acelaşi deznodămînt.
Terapii alternative
Modul de a scrie cînd e tot ceea ce
poţi să faci într-o noapte
sau zi. Poezie şi sex,
terapie alternativă
cînd eşti pe cale să o iei razna.
Versuri şi sex
cînd poezia n-o cauţi
la rimă, femeia la ani,
femei dintotdeauna aici
ca gările, ca staţiile
de tramvai, cînd nimic
nu te poate-apăra
de frigul din tine,
cînd ninge haotic, polar, cu tăceri.
Urme, imagini, tăceri
Nimic din ceea ce părea că există
cîndva. Urme alergînd după paşi
grăbiţi. Ram de măslin
unde nu cresc măslinii bătînd
în fereastra casei fără ferestre.
Imagini stranii sporindu-şi
neînţelesul. Moartea-n bikini
pe o plajă a Mării Moarte.
Haite de vînt unde vînturile
nu bat. Miros de ploaie
unde nu cad ploi.
Nimic din ceea ce părea să însemne
ceva. Ţipă după cuvinte tăcerea,
soarele e iarăşi în partea
în care nu poţi să ajungi,
creanga cu mărul de aur prea sus.
Undecine
Unde sînt verile de cîndva, unde cei
cu care vînam leoaice tinere, unde
clipa zvăpăiată, nebună?
Unde nevoia acută de-a fi?
Unde duc toate aceste străzi,
unde se duce vîntul acesta
ca un suflet rătăcitor?
Unde sînt cele vînate şi cine
sînt cele care cu nepăsare
trec pe lîngă săgeata ta?
Cîte inimi mai poartă numele tău?
Unde e cel căruia sufletul
i-a fost salvat de un înger care
tocmai trecea întîmplător pe aici.
Imagini mişcate
Vieţi şi lumi în schimbare. Aproape
începi să te îndoieşti că a existat
şi un timp al tău, o lume a ta, un
oraş, o invazie a femeilor tinere
gata să treacă prin foc şi sabie
depărtări şi singurătăţi.
Vieţi în multiplele lor ipostaze,
lumi în imagini mişcate. Cu alt tren
vin acum ploile, vînturile
care usucă, altele sînt femeile,
altele cele pe care
să le regreţi, să le spui, să le taci.
Mai altcum
Mai mult de cum eşti nu mai ai cum să fii,
altele decît cele care îţi sînt destinate
nu au cum ţi se da.
Mai departe de nori nu-i decît infinitul
pe care să-l necuprinzi.
Trăiri efemere,
alte zări, alte porţi
nu mai aşteaptă
ca altădată
să baţi.
Nu mai cresc după ploaie iluzii
să ţină loc de realitate.
Mai altcum decît
sînt n-au cum să fie lucrurile aici
unde nu se mai întîmplă de o vreme nimic.
***
Andreea VOICU
despre ziua în care am băgat degetul în priză
Fata de Fum nu era o poveste eram eu și toate colegele mele palmierul pe nume Gigi nu o să moară niciodată de fiecare dată când amorțesc trebuie să învăț să merg din nou – câteodată nopțile mă trezesc strigând tremurând cu imaginea vie a acelui sărut rece pe un obraz brăzdat descompus imobil – și umezeala stoarsă secată a cerului decolorat curge într-un lighean la picioarele mele în timp ce dorm întruna și întruna
poate că într-o zi o să reușesc să mă urc și eu într-un copac și totul o să se schimbe
așa cum au promis –
poate că sor-mea cea știrbă cea rotundă cea roză cu ștrampi în cap și unghii colorate cu marker permanent o să mi se pară ceva mai reală într-o zi
așa cum au promis –
iar dacă nu o să mă retrag în cutia mea de pantofi cu furnici și păienjeni și întuneric prăfuit rarefiat
și soarele nu o să mai fie așa mare printr-o gaură făcută cu boldul în tavan
din greşeală
azi-noapte
când mă gândeam la tine
şi la problemele tale
parcă m-a trăznit fulgerul
pentru un moment
m-am speriat atât de tare
încât am crezut că am murit
şi-apoi m-am gândit
cât de groaznic e să fii mort
şi să-ţi şi dai seama
mi-a părut atât de rău pentru mine
încât am plâns
dar am stat puţin
şi m-am mai obişnuit cu ideea
mă gândeam câţi oameni
vor veni să mă vadă
şi cât timp se vor gândi la mine
şi-şi vor aminti
câte-am făcut
şi câte n-am făcut
eram atât de încântată
numai la gândul ce frumos ţi-ar sta
îmbrăcat într-un costum negru
plângând
pe mine mă plouă direct pe rinichi
mii și mii de străini ajung în fiecare oră
în mine –
trage cu urechea şi-apoi fuge
e o rutină bine stabilită
a vărsat alb pe duşumea
stoluri de pietre pe lună
ştiai?
bineînţeles că nu
e libelulă sau monstru?
nu spun… sunt stele căzătoare
ce ştii tu să faci?
apăs butoane din hârtie creponată
în seara asta decât acoperişurile noastre
pe ele mese şi pahare goale
privirea mea de milioane de volți
s-au strâns porumbeii pe streașină să se uite la mine
cum stau cuminte pe scaunul electric de la subsol
ca o maniacă
rânjesc la ei
și dinții mei poleiți
strălucesc în lumina bolnăvicioasă a soarelui de noiembrie
porumbeii nu reacționează
psihopații grăsani cu creiere infinitezimale au un aer de aroganță primitivă
și presimțirea absurdă că mă judecă
ei și confrații lor din toate timpurile
mă cutremură mai rău decât curentul care-mi trece prin vene
de milioane de ani
închid ochii
și mă retrag
o dată de două ori
tot mai adânc
în mine
acolo unde nu ar trebui să mergem niciodată
acolo unde curentul nu ajunge
unde este murdar întuneric și cald
unde vegetează toți microbii paraziții virușii din mine
într-o simbioză pașnică
de la începuturi
unde dăinuiește
o versiune a mea
ceva mai urâtă ceva mai bătrână ceva mai umană
atunci întreaga lume dă năvală în laboratorul rece alb steril de la subsol
și-și aruncă trupurile secătuite peste mine
carnea arde pe oasele mele în timp ce curentul din toată lumea
se strânge aici
în cimitirul luminat al scheletului meu
stelele din capul meu explodează
strămoșii din mine se războiesc orbește
galaxii peste galaxii așezate straturi în mine
se dărâmă una după alta
porumbeii bat frenetici cu ciocurile în ferăstruica murdară de la subsol
și gângurelile lor străbat ani lumină să mă ajung
universul mă caută mă strigă în timp ce eu mă îngrop tot mai adânc
ani mai târziu
vocile lor străpung până la mine într-un ecou înfundat
și pentru a nu tulbura liniștea străveche a acestui loc
pentru a nu risca să văd cum mâinile lor curate și albe sapă în mine
să descopere locul murdar și cald
tot ce a mai rămas uman din mine
mă reîntorc
renăscută din lumina universurilor și cadavrul acestei lumi
atunci toți se retrag din mine și se diluează în scoarța pământului
curentul susură docil în venele mele
reconstruind peste ruinele rămase
și când îmi întorc privirea încărcată de milioane de volți
spre porumbeii de pe streașină
capul lor este plecat
privirea lor supusă și goală
rotocoale de fum
te-am văzut ieri la restaurant
erai cu tipa aia
Sonia? sau cum o cheamă
şi cu actriţa în rochie neagră decoltată
cu părul roşu
m-am ascuns la tine în scrumieră
am stat îngropată-n mucurile de ţigări
toată seara am înghiţit lacomă fumul înecăcios
ce obiceiuri ai şi tu
ştii te-am găsit odată adormit
cu ţigara în gură
a început lent să devină o parte din tine
să prindă din culoarea ta măslinie
din ticurile tale
Sonia a râs tot timpul fără motiv
să nu crezi că nu te-am văzut cum
aruncai de pe scenă publicului
priviri plictisite
iar cealaltă l-a sorbit toată seara din ochi
pe milionarul acela cu mustaţă gălbuie
în timp ce-şi răsucea inelele de pe degetele lungi
şi ofta exersat
te cunosc atât de bine
ţigara ta atârnând leneşă
într-un colţ al gurii
piciorul tău care bătea încet
ritmul muzicii
şi ochii urmărind cuplurile care dansau
degetele tale care se duceau
când la tâmplă
când la mâna mică mică a Soniei
şi în buclele ei răsfirate pe spatele gol
când să se joace din nou
cu tacâmurile de pe masă
și broasca a murit
îl simt în fiecare zi
cum îmi zgârie subconștientul
și scoate de acolo
zâmbetul forțat al Alexandrei
mâinile imense ale lui Ion
conspirații șoptite în somn
și pe mine cea mică și zbârcită
de pe când drumurile erau încă lungi
camerele noastre încăpătoare
oamenii stranii frumoși extratereștri
poveștile erau despre noi
și lumea creștea exponențial
sub picioarele noastre
îl simt tot mai aproape
cum scormonește cu degetele
întâi la suprafață
„A fost odată o broască mare și urâtă
Și broasca a murit.”
ziceam
nu eu cea reală ci alta mai mică mai galbenă mai abstractă
patologic veselă
în secret –
ea cea din centrul meu din centrul vostru
explodând controlat și cuminte
murdărind pereții mei albaștri interiori
din carton pictat cu nori schematici furtunoși –
cu apa verde jegoasă a unui bazin când mare când mic cu cuvinte inventate cu Alexandra cea fără față dar cu zâmbetul moale exersat – de care mi-e dor câteodată – cu nisip umed și pietre lucioase bomboane cu cola cochilii de melc și stanioluri colorate
se bagă până la genunchi în mine
și dă din picioare ritmic
împroșcându-mă în toate părțile
cea mică și comprimată în mine mă visează o visez amândouă suntem deodată una peste alta una în alta
dacă-mi dau drumul mă prinzi așa-i?
teoria conspirației
pe strada asta e liniște spunem
trece mortul vezi babele lipite de geam cu ochii bulbucați
popa a furișat o pungă de semințe sub amvon
copiii goi desenează OZN-uri în nisip
femeile de serviciu spală geamurile atârnă de streșini la ora 1
un cal paște în cimitir în pace
o femeie alăptează pe scările de la Profi
mama insistă că nu e bolnavă
o prinde Dănuț șchiopătând gemând înecându-se moartă
vâră speriată tensiometrul în sân
credeam că dormind nu simți durerea
dă-mi și mie un ban maică să iau o pâine copilu’ în spital eu pe moarte serios
o mătură? șervețele parfumate? fericire? porumb?
nici eu n-am bani maică serios
copilu’ dă la medicină benzina e scumpă se schimă moda des soacra vine zilnic ce să-i faci doar n-o dai afară pantofii mi s-au tocit uite
lasă maică binecuvântare ție și la tot neamul tău Dumnezeu să-ți ajute bogdaproste amin
ne-nvață blesteme la școală și de bătălia de la Hogwarts de pe 2 mai
de Halloween m-am costumat în hamburger – eu și toată strada mea –
aș vindeca și cancerul dar n-am bani de școală mă ia tata la câmp înțelegi?
cutremur eclipsă de lună diseară extremiști cu bombe uragan fulger fracturi la fotbal orfani deprimați mama e pe moarte mătuși-mea delirează
donați 2 euro vă roagă Vodafone
Nae urinează în pahare de cola nu glumesc
Maria a atins sclipici în ultimele 24 de ore
trăiește în frică spune
că Guvernul îi urmărește istoria de la Internet
groaznic ar fi să afle ei de proiectul la chimie muzica techno blogul ei cu citate inspiraționale știrile din Irak filmele horror descărcate ilegal poze din anime-uri ritualurile de împerechere ale gândacilor de bucătărie tutorialele de pe Youtube pantofii de 100 de lei de la Bonprix comandați ieri articole despre clonare like-urile de pe Facebook tu-ți dai seama numai
ce-ar însemna
e adevărată șoptește Mihai gâtuit
atingând alunița imensă a profesorului de istorie
copiii trec șir de la grădiniță cu mamaie de mână la 12 vacile la 5 sondorii la 9 tata nu știu lasă ușa deschisă o veni el odată și-odată
ce dans grațios ce-ce mișcări elegante cu ce precizie calm echilibru
urmărește musca s-omoare
ce glumă bună
vrei s-o stric cu feminismul meu?
nu flirta cu mine nu vorbesc cu străinii
fetele se strâng toate să-l vadă pe Răzvan cum bate mingea
singur
păi cum cine s-ar pune cu Răzvan
hey now you’re a rockstar
o măsor cu groază cu linia pe sora mea mai mică cum crește în fiecare noapte
tu nu înțelegi măi Mihai
sunt cu patru ani mai mare!
nu-i mai încap picioarele în pat
proteste în piață pentru
prețuri mai mici la cafea prețuri mai mici la cafea prețuri mai mici prețuri cafea cafea!
vai ce pancartă frumoasă dragă
merci frumos singură am făcut-o
tata țopăind într-un tricou verde fosforescent cu minioni zbiară vesel LA LA LA
mama-l aclamă lăcrimând
nu mă mai sunați vă rog din suflet sunt ocupată da mereu mereu nu mint pe bune am mâncare pe foc mă sună pe linia cealaltă sunt la serviciu n-auzi prrrrr nu mai am semnal prrrr pa te pup pa pa
only shooting stars break the mold
10 000 de călugări în Nepal
se întâlnesc să se roage
pentru soarta mea
săptămânal
tot mai jos
se rostogolesc pe scări plictisiți
în brațele mele
sapă cu unghiile în carnea mea
îmi rod urechile
iar praful o să ne acopere straturi straturi
tot mai jos
tot mai jos
stele desenate pe podea
prietenii noștri atârnă de șireturi pe tavan
știi câți copii poți să-nghesui într-un butoi?
mergeți tiptil tiptil pe lângă camerele morților
dacă țipi
nu se mai aude muzica de la etaj
și maică-ta plângând
e greu să fii mic
cureți praful cu limba pe un șir de mese
mâinile mele uriașe se lipesc de voi când vă mângâi
puteți să-mi spuneți mama
băgați mâinile la mine în buzunare când vi se face frig
***
Alexandra PÂRVAN
Întâmplările lui Van Gogh cel îmblănit
E un război mondial în picturile lui Van Gogh
e singurul război mondial
nu cu bombe, acolo
se ucide sfâșiind cu dinții
de aproape
nimic din finețea oarbă a crimelor cu artefacte.
La frigider Van Gogh ținea
pacea rumenită în tâlcuri din lumea pictată
a lui Rembrandt
o sorbea din priviri și apoi
punea pe pânză festivalul convulsiilor.
Van Gogh nu poate fi școlarizat.
La școala de pictori erau mai mulți croitori
și Van Gogh.
Știți cum chirurgi sau pianiști sau alte arătări cu mâini fine
nu suportă să le strângi mâna prea tare? ei bine,
Van Gogh și-a pus o mână-n flacără de lumânare
să încălzească sufletul iubitei sale.
„Niciodată”, a zis dragostea, din camera cealaltă.
Iar pictorul a absolvit școala dragostei
și școala picturii fără dezvăț
mirosind a pârjol din cap până-n picioare.
„Niciodată” spunea Van Gogh trupului său
de care trăia despărțit. De aceea
și-a putut arde mâna și picta mai departe
și-a dat la o parte urechea și s-a pictat dezurechiat
lucid peste poate,
de aceea înghițea culori, nu ciorbe
și îl luau halatele albe să-l facă alb
iar pensula, nu burta lui mânca zi de zi
flămândă până în pânzele albe,
îmbrâncită pe două cărări, pe șapte, pe toate
până făcea să crească blană pe pânză
ca pe un animal cu peri biciuiți, de tot crânceni.
Van Gogh își ieșise din sine,
tot așa cum Yorick își lăsase în piesă doar craniul,
ce nebunie să vrei să îl faci bine, să-l pui la loc
când Van Gogh ieșise,
căci nu-i plăcea să stea închis
și tot așa ieșea în fiecare zi din cușca cu halate albe
unde-l țineau pe loc,
nu-l vedea nimeni
căci ieșea cu șevaletul și hocus-pocus
elementele și formele naturii se preschimbau
în blană de diferite culori
fața i se acoperea de blană galben-roșcată
vântul de blană venea și răscolea totul
pe cer și pe pământ
flăcări ieșeau atunci din Van Gogh și el le usca pe pânză
trimitea blana lor aspră să ne roadă la încheieturi noaptea
până țâșnea afară sângele zilei,
nu e timp de dormit,
de mâncat, de stat țintuit, căscați ochii
și un urs mare galben va trece
să facă zob cușca fără gratii, care ne-a vărgat privirea.
Natura se-nvolbura toată când Van Gogh o privea
treceau frisoane de patos prin ea,
și-atunci, cu mâna arsă Van Gogh o lua de gât
și-o strangula
până scotea stihia din ea
ca totul să rămână bun de locuit
să nu fie vreun om luat tăvălug de un chiparos
un lan de grâu carnivor, case în prăbușire, vreascuri de cer
decapitat, fantome contorsionate de iriși,
de stele, de ape
și pământuri ridicate de la pământ…
E blană
cu urme de dinți și gheare aici
e miros de pârjol mondial.
„Niciodată” s-a auzit, dar nu se știe cine l-a rostit.
În jur lucrurile se tăvălesc în convulsii
prin făina frumuseții
unde Van Gogh le-a lăsat uitate.
Întâmplările lui Van Gogh cel violet
Zbuciumat cum era de inima sa lila
Van Gogh își asmuțea luciditatea
asupra lui și-a lumii, până când
se întorcea cu făpturi răsucite în dinți.
În jur totul palpita, singurul lucru
rămas pe loc
era luciditatea lui, era
privirea aceea care se uită de peste tot spre oriunde
și ne face pe toți un snop colorat
în care s-a dat cu șutul,
privirea
ce-i fusese dată la intrarea
în azilul de lunatici
cu ștreangul în ea, cu iriși violeți,
așa cum au înecații, sau
unele glastre… sau…
unele grădini, unde se moare otrăvit
de pământul canibal, de bestia furtunii ce vrea
să te smulgă din pământ
aici, înfipt, acolo, smuls,
niciunde.
Van Gogh picta de pe altă lume
la gât cu sacul de pietre
pus celor scufundați în ape.
Vânăt era
și vânat de creaturi ca Mauve
care într-o zi era mov și în altă zi era mové:
uite niște pâine și culori, să faci și tu ceva à la mov, măi vere,
stai locului, să-ți arăt eu
„sunt așa de fericit că am o cutie de culori!” striga Van Gogh
de pleznea geanta poștașului
venit zilnic să-i ia fierbințeala din piept
și pământul sub sapele celor înfundați în șanțuri
pleznea, pâinea
Van Gogh și-o zvârlea în trup ca la un câine de pripas
și brusc trecea dincolo de povețele brutarilor,
să le fie de bine
oricine a mușcat dintr-o pâine
știe că lumina este violet,
priviți cum soarele s-a făcut rotund complet
și câmpul s-a făcut violet
iar semănătorului asta i s-a părut normal,
priviți cum raze violacee mănâncă de viu scaunul lui Goghain,
care ar fi putut fi Goghian din acel scaun
dar a ales statul în picioare,
priviți-l și pe Van Gogh
de care au fugit toți fără urmă
după ce l-au numit frate,
arătare legată fedeleș în sărăcia lucie
unde lumea se face din nimic.
Făpturi de niciunde
pătimaș înfipte, violent smulse din patria lor
apar
un drum oarecare spre fabrică e o coamă de leu
cu urme de sânge sau
o căpiță de fân turtită
din care s-a jupuit galbenul, pe mijloc
și a ieșit sângele, ca după orice jupuire,
târât apoi în praful din ghetele ce trec
muncite
și nu se văd.
Nici păsările nu se văd, în lumea violet
doar zborul lor,
uitați-vă bine, corbii care ies din pieptul lui Van Gogh
sunt galbeni.
Uitați,
cu cât natura este mai stridentă și plicticoasă
în frumusețea ei pur și simplu
cu cât e mai nerușinată, râzându-i lui Van Gogh în față
precum Salomeea în dansul ei carnivor
de duhoare fanatică
cu atât Van Gogh îi retează mai brutal capul
lăsându-i corpul perfect să se zvârcolească în convulsii.
Uitați toate acestea
și luați-vă ocheanul ochioșilor
care văd când, care văd oriunde, care văd de ce și cum.
Se vede că un om cu un sac de pietre la gât
aruncat la fundul lumii
a despicat cu pila de unghii
ziduri de fier invizibile
și a turnat rachiu liliachiu pe dinăuntrul
nevăzutului
în care ne purtăm
coșciugul de carne și oase.
Eu îmi țin sufletul într-o glastră pe care scrie Vincent
fratelui meu
Nu este nimeni în jur, dragă frate
nici măcar eu nu sunt întreg, bucăți din mine dispar
pâinea și azi am pus-o deoparte pentru șoricelul casei,
în colțul lui,
(iată cum se poate da un brânci dezamăgirii)
nu știu să țin lucrurile în loc, să îți pot scrie
încă o scrisoare
altfel decât privindu-le printre gene
ca un bețivan sau unul cu mințile departe,
dar nu pot, frate, știi bine, nu pot
începe de la contur, mă pomenesc direct în mijloc
unde e prea târziu și zadarnic să mai descriu
articulațiile, structura
unde totul e țipător și frenetic și formele
trec unele în altele și se prefac într-o pată
misterioasă, de o singură culoare.
„Cât e de frumos galbenul!”
această culoare imaginară
a tristeților și rătăcirilor mele.
Aici, mă las pe nisipul maidanului meu
cu gunoaie, să ți-l arăt
așa cum se vede mușchiul pe copac.
Aici, văd oamenii pe care i-am imaginat
cu capul prea greu pentru a le sta pe umeri,
e revoluție
se aud gloanțe, dar tu ești în tabăra soldaților, frate,
iar eu sunt de partea cealaltă
unde nu există contururi și
nicio baricadă nu mă apără.
Doar ochii mei întredeschiși opresc glonțul
în galbenul fără ieșire unde
bucăți rupte din mine stau la soare.
(Din volumul în lucru SERBĂRILE NEGRE)
[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 77-90]
