Senida POENARIU – Construirea identităţii Generaţiei Beat

senida_denissa-poenariu

Textul manifest This is The Beat Generation publicat pe 16 noiembrie 1952 în The New York Time Magazine de John Clellon Holmes la vârsta de 26 de ani promite încă din titlu un portret al unei noi generaţii deja formate, generaţie care şi-a vociferat revendicările în societatea americană a anilor ’50. Ne-am aştepta, dat fiind că textul este semnat de una dintre figurile proeminente ale generaţiei artistice, să găsim în acest text un tratat literar, o expoziţie a noilor principii literare şi o argumentare a lor. Din contră… Textul lui Holmes nu vizează descrierea generaţiei artistice la care ne gândim atunci când auzim numele de Beat, ci pare mai degrabă concentrat pe descrierea unei întregi generaţii tinere, generaţia care ulterior a devenit contracultura americană.

Pentru Holmes cele două ramuri extreme ale contraculturii prezentate de Roszak, hipsterii şi tinerii Republicani sunt de asemenea exponente ale generaţiei Beat. Hipsterii, în aceeaşi măsură ca şi Tinerii Republicani, reprezintă poziţii sociale extreme ce au aceeaşi sursă: insuportabila lipsă a valorilor din societatea modernă. Vorbim de o întreagă generaţie traumatizată de Război, formată de experienţele negative care i-au marcat copilăria, neîncrezătoare în colectivitate şi în organizaţiile statale, dar care dezvoltă în interiorul ei un adevărat simţ al solidarităţii. Plecând de la cazuri concrete, infractori în toată regula după normele sociale, Holmes ilustrează „chipul” generaţiei Beat. Prin descrierea fizică a chipului beatnicului, aceasta încearcă să reducă la esenţă întreaga existenţă beatnică. Nu „de ce” să trăieşti, ci „cum” să trăieşti. Cum ar arăta, deci, chipul beatnicului? Pal, dar luminos, cumva dintr-o accepţiune romantică, concentrat, cu ochii liniştiţi şi gura inteligentă, fără nicio picătură de corupţie, criminală printr-un enorm efort de virtute, intrigat doar de faptul că nu este lăsat în pace, realist şi totodată provocator. Evident, standardele la care se raportează Holmes nu sunt cele convenţionale, însă cred că tocmai aceasta este miza. A ales o adolescentă arestată pentru posesiune de droguri şi un adolescent arestat pentru furt de automobile pentru a oferi consistenţă adjectivului beat. Mai precis, expresia acestora în faţa acuzaţiilor juridice, lipsa sentimentului de vinovăţie, naturaleţea şi totodată simţul profund al diferenţei.

Adjectivului beat i-au fost ataşate de promotorii lui, Holmes şi Kerouac fiind cei mai angajaţi în această chestiune, semnificaţii mult mai complexe decât evidenta trimitere la ritmurile be-bop. De fapt, chiar şi simpla referinţă la dinamismul ritmurilor disonante şi cromatice ale jazzului modern articulează atât un trend cultural în care miza este experimentul, cât şi o tendinţă a membrilor generaţiei beat de a-şi guverna viaţa socială şi viaţa literară după principiul disonanţei. Diferenţă cu orice preţ, atât la nivel personal, cât şi cultural.

Fiindcă am menţionat cele două câmpuri conexe, social şi cultural, trebuie menţionat că beatnicii nu se definesc prin postura de reformatori sociali ci prin cea de artişti. Ginsberg în eseul When the Mode of Music Changes, the Walls of the City Shake îşi exprimă nemulţumirea legată de criticile dure la adresa membrilor generaţiei sale: „În definitiv, suntem poeţi şi prozatori, nu marţieni deghizaţi care încearcă să otrăvească minţile oamenilor cu propagandă anti-terra”1. Ginsberg revendică dreptul artiştilor generaţiei sale de a fi receptaţi în funcţie de operele lor, nu de activităţile extra-literare.

Revenind la semantica adjectivului deictic beat, Holmes vorbeşte de o puritate ce derivă dintr-un dezgust profund combinat cu un anumit simţ al epuizării acumulat în urma contactului direct cu mersul societăţii şi cu (non)valorile ei. O goliciune a minţii şi a sufletului ce permite regresie în abisurile conştiinţei. Această puritate, dezgolire a minţii implică o detaşare de ceea ce numim convenţional rol social sau altfel spus de conturarea unui profil personal printr-o definire la un sistem exterior. Alternativa este aceea a găsirii echilibrului interior, a unui sistem de referinţă intern.

Observaţia lui Laurence Coupe asupra etimologiei cuvântului psihedelic mi se pare salutară în acest context, exprimând practic moto-ul beatnicilor: psihedelic provine din grecescul psyche desemnând suflet, spirit, minte, iar delos exprimă acţiunea de a manifesta, de a clarifica. Prin contopirea celor două, sensul obţinut este acela de „a face spiritul să se manifeste”.2 Oricum ar suna, nu avem cum să ignorăm faptul că putem reduce esenţa mişcării beat, fie că ne referim la şcoala literară din San Francisco sau la întreaga generaţie tânără în termenii lui Holmes, la dictonul „a face spiritul să se manifeste” încapsulat în etimologia numelui unei anumite categorii de droguri.

În aceeaşi ordine de idei, Gair3 susţine că poezia este în viziunea beatnicilor, ca şi pentru Rimbaud, cel mai potrivit instrument pentru explorările sinelui, explorări asistate, bineînţeles, de drogurile menţionate mai sus. Poezia ar trebui să fie în totalitate dedicată explorării sinelui, chiar şi cu riscurile auto-distrugerii. Vorbim de o încercare de surmontare a tuturor limitelor, de împingere a lor, o existenţă dominată de extreme în care beatnicul nu este interesat de abstractizări, ci de concret, nu de idei, ci de contingent.

Cât despre literatura abstractă, Ginsberg dedică un eseu acestei problematici4 analizând formulele şi ocurenţele din poezia lui Corso, O’Hara şi Kenneth Koch, precum şi în proza lui Kerouac şi a lui Burroughs. Poezia abstractă a lui Corso, susţine Ginsberg, debutează prin surprinderea sunetelor interioare ale limbii, implicând într-un joc al atracţiei prin ineditul imaginilor ce prin juxtapunere preiau forma conştiinţei în toată vastitatea ei iraţională. O’Hara şi Koch, pe de altă parte, realizează lungi poeme care par fără niciun sens, doar par, după cum ţine să sublinieze Ginsberg, miza fiind de această dată experimentul. O foarte bună metodă de a „învăţa” scrisul este metoda care cultivă extensia propriei imaginaţii, accentele căzând asupra libertăţii compoziţiei. În cele din urmă, metoda dă naştere unor versuri frumoase, Ginsberg manifestându-şi interesul pentru această libertate a compoziţiei şi a sensului ataşat ei care ar fi „revelaţia ultimă a nonsensului iraţional al Fiinţei…”5.

Burroughs practică asocierile vizuale libere, Ginsberg aducând în discuţie dependenţa lui Burroughs de narcotice în urma căreia şi-ar fi dezvoltat capacitatea de a „gândi vizual” mai degrabă decât „verbal”. Kerouac foloseşte conversaţii înregistrate pe care le transformă prin intermediul „ritmului zig-zag al propriei gândiri prin toate formele ei a-sintactice”. Ritmul este continuat printr-o „bolboroseală be-bop organică” ce conţine propoziţii care deşi depăşesc dimensiunile recomandate, fiind frumoase, cu tonalităţi variabile ce iau forma unei „sunet nesfârşit”.

Pentru Kerouac, a fi beat echivalează cu atingerea „vibraţiilor sincerităţii”6 prin practicarea solitudinii, scurte momente de izolare, de pătrundere în sine, urmate de atingerea unei viziuni a beatitudinii asupra lumii. Beatitudinea nu vine de la sine. Trebuie să depui eforturi pentru a o atinge. Starea de beatitudine de care vorbeşte Kerouac prezintă o accentuată dimensiune religioasă, mai mult decât atât, generaţia beat este, în ochii lui Kerouac în primul rând, o „generaţie religioasă”, iar funcţia literaturii este aceea de a preda, de a învăţa „reversul religios” pentru „viaţa reală”7. Holmes, de asemenea, insistă asupra faptului că problema spiritualităţii este una dintre obsesiile de bază. „Actul credinţei”, setea de a crede, însă nu vorbim de o limitare în termenii apartenenţei la o anumită credinţă.

Sfidarea convenţiilor sociale este genetică generaţiei beat, aceştia fiind de altfel familiarizaţi cu timpul petrecut în arest. Dar nu este vorba atât de o răzvrătire, cât mai degrabă de o nepăsare, indiferenţă totală care s-ar traduce prin „nu avem chef să ascultăm de normele voastre, nu ne pasă de voi, punct.”

Unghiul din care Holmes construieşte portretul beatnicului are la bază o relaţie simbiotică între ramuri pe care avem tendinţa de a le considera distincte: mişcarea literară beat şi mişcarea contraculturală. Având în minte această relaţie simbiotică, aş putea spune că şi Gregory Stephenson inversează în eseul său punctele de referinţă, nu îi plasează pe beatnici în sfera contraculturii, ci invers, plasează contracultura în sfera beatnicilor. Diacronic, nu beatnicii au fost formaţi de un anumit spirit contracultural ci dimpotrivă, au participat la declanşarea spiritului contracultural. Prin apariţiile publice, figurile proeminente ale mişcării beat, şi aici mă refer la Ginsberg, Kerouac, Ferlinghetti, Holmes, Burroughs, Corso, au devenit prototipuri, respectiv mentori ai mişcării contraculturale, influenţa lor fiind identificabilă aproape în orice aspect major al contraculturii: respingerea valorilor comerciale, dezinteres pentru statutul social, interesul pentru substanţele psihedelice privite ca o modalitate de explorare spirituală, fascinaţia pentru religiile primitive şi pentru cele orientale, inclusiv pentru modelele organizaţionale ale comunităţilor tribale, accentele asupra ritmurilor muzicale şi ale extazului dionisiac, politicile pacifist-anarhiste, preocuparea pentru ecologie şi nu în ultimul rând prevalenţa antiraţionalului, a vizionarismului şi a spiritualului8.

            Avem în acest caz o situaţie paradoxală, les poètes maudits devin super-stars. Ginsberg, în viaţă fiind, face parte atât din Muzeu, cât şi din Parcul Tematic9 în termenii lui Muşina, devenind un „star” în toată regula ce a provocat reverberaţii atât în spaţiul american, cât şi în cel european. Să nu uităm entuziasmul pe care l-a declanşat prin simpla vizită la Praga sau de fascinaţia pe care a exercitat-o asupra poeţilor optzecişti. Starul este, afirmă Muşina, un produs colectiv, tocmai de aceea nu ar fi de dorit. Doar întâmplător şi conjunctural, din motive exterioare ce ajung să se intersecteze şi cu poetica, un poet poate deveni star. Şi într-adevăr Ginsberg a devenit emblema mişcării contraculturale a Americii. Un produs al unei colectivităţi, un nou Whitman care poartă nu atât „vocea poporului”, cât „vocea tinerilor rebeli”. Dincolo de excentricităţile care au provocat reacţii, atât pozitive, cât şi negative, celebritatea specifică a lui Ginsberg era posibilă doar în acest climat cultural în care colectivitatea preia locul individului. De-a dreptul paradoxal în condiţiile în care întregul demers beatnic este o declaraţie a recuperării individualităţii. Poetul devine în acest context, aşa cum sesiza Alexandru Muşina în Poezia Cotidianului, un exponent al unei societăţi capabil să exprime „ce semenii săi simt şi ei, dar nu pot la fel de bine exprima”10.

Christopher Gair în capitolul foarte inspirat intitulat Provocând America11 susţine că beatnicii transformă intensele experienţe personale într-un manifest cultural ce provoacă valorile standard12. Cred că prin această observaţie Gair încorporează întreaga existenţă beatnică. Am optat pentru termenul „existenţă” în favoarea celui de „filosofie” sau „poetică” pentru că, în cazul beatnicilor, distincţia este anulată. Transformarea experienţelor personale în manifeste culturale este ultima treaptă a unui traseu de re-descoperire a individualităţii şi a sinelui.

Având în minte cele două perioade distincte ale evoluţiei grupului literar Beat sesizate de Gregory Stephenson şi distincţiile lui Yinger între subcultură şi contracultură, am putea cataloga prima etapă, numită de Stephenson perioada underground dintre anii 1944 şi 1956, ca fiind o etapă a re-descoperirii individualităţii şi a sinelui, grupul constituind mai degrabă o subcultură. A doua etapă, cea publică, situată între 1956-1962 s-ar prezenta sub forma conturării unei viziuni unitare şi diseminarea acestei viziuni. Kerouac şi Ginsberg ating stadiul final al căutării spirituale, Corso îşi formulează şi îşi prezintă idealurile estetice şi umanitare, Burroughs îşi temperează adicţiile, Ferlinghetti îşi găseşte vocea şi viziunea, iar Michael McClure îşi perfecţionează misticismul biografic.13 Acelaşi lucru se poate spune şi despre Gary Snyder, Philip Walen sau Diane DePrima. Acum, generaţia Beat şi-a edificat un program şi o mentalitate pe care le putem numi fără probleme contraculturale pe toate planurile: spiritual, cultural, social, literar.

Jon Cook, în descrierea celor două texte teoretice prin care Ginsberg îşi expune poetica, When the Mode of Music Changes… şi Abstraction in Poetry, caracterizează demers literar al lui Ginsberg ca fiind o „declaraţie ritmică şi hipnotică a rebeliunii generaţiei sale împotriva «culturii moarte» a Statelor Unite. Aceste poeme14, ca şi majoritatea celor ulterioare, au refuzat acceptarea distincţiei uzuale dintre subiectul privat şi cel public (…). În anii ’60, Ginsberg a avut un rol activ în inventarea curentului contracultural. Recitalurile sale adunau audienţă masivă şi includeau poeme special create pentru această ocazie scandate sau cântate15.

Dacă pentru a caracteriza în linii mari relaţia dintre conţinut şi formă a poeticii beatnice cea mai inspirată „teorie” este cea a lui Olson, conform căreia forma nu este altceva decât o extensie a conţinutului, tot aşa, poetica beatnică nu este altceva decât o formă asumată, lucidă (fie ea indusă şi pe căi artificiale) a filosofiei contraculturale. Au impactat o întreagă societate şi au pornit o revoluţie a literaturii americane, fie ea şi involuntară după spusele lui Ginsberg, fiindcă şi-au asumat programul artistic.

Cred că în aceasta stă forţa beatnicilor, şi aici am în vedere şi binecunoscuta forţă ritmică, ei fiind exemplificarea bardului-profet predicat de Whitman, bardul-profet care calcă şi prin închisoare dacă este nevoie pentru a milita în favoarea libertăţii de exprimare. Poetul este „ambasadorul Puterii”, un profet care posedă arma viziunii şi arma umorului, susţine Corso în poemul Power. Ginsberg susţine cu tărie că este gata să moară pentru poezie şi pentru adevărul care inspiră poezia. Motivul? Are credinţă în Biserica Poeziei Americane16. În jurnalul său, Ginsberg notează faptul că individul solitar şi obsedat a devenit o colectivitate, o masă, astfel că poetul nu comunică doar pentru „mintea sa sălbatică şi goală ci şi pentru mase”17.

Raskin, în American Scream, aduce în discuţie conceptul de „patriotism poetic” ce s-ar regăsi în interesul lui Ginsberg pentru principiile democratice, interes ce ia forma manifestului social, Ginsberg considerând că are rolul de a sancţiona deraierea statului American de pe căile democratice, „de a salva naţiunea de pe marginile prăpastiei”18. Howl este de asemenea o „chemare la arme precum şi un instrument cultural în războiul împotriva poeziei academice, al criticismului contemporan şi al canonului poeziei americane”19.

Patriotismul poetic discutat de Raskin este exacerbat prin transfigurarea experienţelor personale în manifeste culturale.

Pentru a evidenţia specificitatea mişcării beat, Holmes o compară cu Generaţia Pierdută a Americii al cărei spirit este surprins de T. S. Eliot în The Waste Land. De reţinut! O fi ea cum o fi, dar generaţia beat Nu e pierdută! S-au născut în ruine pe care nu le cântă, spre deosebire de generaţia pierdută, ci le acceptă ca pe un dat, de fapt le ignoră cu desăvârşire, toate incursiunile în lumea abisală, psihedelică, promiscuitatea nu sunt efecte ale decepţiei, ale dezabuzării, ci curiozităţi. Pentru Gregory Stephenson, descinderile beatnicilor în abisurile psihicului, precum şi interesul pentru criminalitate, obscenitate şi alienare mintală nu sunt simple forme ale rebeliunii, ci forme de confruntare ale instinctelor interioare distructive, transformarea lor printr-o dialectică dureroasă în energie creativă. Pentru a ajunge însă la energie creativă, mai întâi trebuie atinsă starea de plenitudine.

Realitatea, afirmă Holmes, nu este pentru beatnici un coşmar. Degradarea valorilor personale şi sociale este o problemă ce necesită soluţii realizabile, nu un motiv de depresie, iar abilitatea membrilor generaţiei de a nu închide ochii, luciditatea lor lipsită de cinism le permite să sesizeze adevărata problemă a lumii actuale. Problemă care s-ar găsi nu în sfera politică, socială sau culturală, ci este una strict spirituală. Cât despre poetul beat, el şi-ar afirma viaţa interioară în singurul mod cunoscut, într-o continuă cursă a extremelor.

Katarzyna Molek-Kozakowska dedică un studiu semnificativ strategiilor discursive prin care beatnicii, în mod conştient, îşi expun ideologia contraculturală. În definitiv, toate elementele de stilistică pe care convenţional le reunim sub numele de poetică beatnică sunt considerate de autoare formule specifice ale anti-limbajului. În linia conturată de Halliday şi de Fowler, Kozakowska susţine că funcţia centrală a anti-limbajului este aceea de a alimenta simţul alterităţii prin reprezentarea unei viziuni alternative ce se opune în anumite aspecte normelor prestabilite. „Noi” versus „Ei” ar fi sintagma-cheie în această ecuaţie, efectul obţinut nu se limitează numai la distanţare, ci şi la atingerea unei tensiuni între diversele realităţi construite prin intermediul limbajului, pe de-o parte, şi prin folosirea anti-limbajului, pe de altă parte, această tensiune luând forma unei intense preocupări pentru individualitate20. Tehnica de bază a anti-limbajului ar fi juxtapunerea diferitelor stiluri lingvistice, fiecare stil fiind asociat ideologiei distincte a unui grup, astfel că în urma interacţiunii dure dintre aceste stiluri/ ideologii se conturează diferenţa specifică.

În această ecuaţie, experimentele artistice devin surse ale împlinirii şi ale autonomiei, această căutare de noi forme artistice fiind ghidată de naturaleţe, onestitate şi spontaneitate. Cele mai cunoscute inovaţii artistice ar fi metoda prin picurare21 şi pictura gestuală22 din interiorul expresionismului abstract ale lui Jackson Pollock, improvizaţiile de tipul be-bop din jazzul anilor ’40 ale lui Charlie Parker care au avut un impact major atât asupra ritmurilor beatnice, cât şi asupra statutului jazzului în marea piaţă competiţională a artei. Kozakowska menţionează şi experimentele muzicale ale lui John Cage alături de Merce Cunningham şi impactul său major asupra dansului modern. În domeniul literar, „proza spontană” a lui Kerouac şi „versul proiectiv” al lui Olson, precum şi misticismul, spiritualitatea şi ocultismul ce se regăsesc în ideologia protestului a lui Allen Ginsberg, alături de experimentele menţionate mai sus exprimă „convingerea că arta nu ar trebui mediată de intelect sau controlată de raţionalităţi şi convenţii estetice. În schimb a fost de cele mai multe ori caracterizată de autoabsorbţie, acţiune şi imaginaţie: valoarea sa nu stă în artefact, ci în procesul creaţiei sau în reprezentare23.

Anti-limbajul descris de Kozakowska ca fiind una dintre cele mai uzitate metode prin care promotorii valorilor contraculturale, a ideologiei contraculturale cum o numeşte autoarea, este în viziunea lui Fowler mai degrabă un proces decât un cod, având repercusiuni atât în cadrul ficţiunii sau al realităţii livreşti, cât şi în realitatea socială24. În ficţiune, Fowler, având în minte relaţia dialogică şi tehnica polifoniei lui Bakhtin, susţine că anti-limbajul presupune negocierea dintre autor, personaje şi cititor. Această negociere este obţinută la nivelul compoziţional prin tehnica defamiliarizării. În realitatea socială vorbim de o negociere a statutului, identităţii şi ideologiei, trăsătura esenţială a anti-limbajului fiind logica antitetică ce guvernează interacţiunile dintre vocile oficiale şi cele marginale25.

Experienţele personale beatnice urmate de poetica specifică, dar şi de impulsurile sociale, sunt încercări disperate de palpare a individualismului într-o lume a pseudo-individualităţii. Proza spontană a lui Kerouac, decupajul lui Burroughs sau unitatea respiratorie a lui Ginsberg sunt modalităţi de a ordona spaţiul haotic al abisurilor identitare şi vizionare într-o formulă declarativă.

În eseul When the Mode of the Music Changes, the Walls of the City Shake publicat de Ginsberg în 1961 sunt exprimate raţionalităţile noului program literar practicat de beatnici, estetica intersectându-se şi pe alocuri contopindu-se cu ideologia contraculturală amintită de Kozakowska. Toată discuţia din interiorul eseului este organizată în jurul condiţionărilor reciproce care apar între poet, poezie şi cititor. Vom vedea că atât respingerea elementelor formale consacrate, cât şi noua tematică, nu sunt simple formule ale răsturnării tradiţiei literare motivate de un capriciu sau de simţul profund al rebeliunii. „Singura tradiţie poetică este vocea care răsună din rugul aprins”, orice altceva ajunge în cele din urmă să fie epuizat şi prin urmare înlăturat, afirmă Ginsberg având în minte faptul că standardizările şi şabloanele convenţionale, dincolo de faptul că sunt de-a dreptul inadecvate pentru redarea noilor expresii poetice, produc blocaje şi derute prin impunerea unui sistem de referinţă exterior, astfel că, dacă accentele cad asupra modelului, poetul devine inhibat de acel cum ar trebuie să arate un poem şi ratează şansa unică pe care o oferă poezia „de a face locuibilă noua lume pe care fiecare om o descoperă în sine dacă trăieşte cu adevărat”26.

Apare conturată o primă condiţionare: pentru a accesa lumea interioară, trebuie să trăieşti. Cum? Probabil Ginsberg avea în minte descrierea acestei problematici de Holmes din This is the Beat Generation. Doar o existenţă condusă de spiritul spontaneităţii, de cel al evadării din constrângerile exterioare, fie ele culturale, sociale sau politice este capabilă să depăşească „vidul abstract al superficialelor principii morale”. Arta spontaneităţii pe care o prezintă Ginsberg înglobează două dimensiuni, una socială şi alta literară, circumscrise de experienţele strict personale, de neliniştita căutare a individualităţii. Revoltat de receptarea nu tocmai favorabilă a generaţiei sale, arta spontaneităţii fiind descrisă de criticii contemporani ca incoerentă, Ginsberg susţine că această incapacitate de adaptare şi de surmontare a prescripţiilor împământenite este o expresie a problemei de bază atât a societăţii americane în ansamblul ei, cât şi a şcolii critice. Rezumată, aceasta ar cuprinde lipsa viziunii şi a spiritului intuitiv, alături de confuzia semantică asupra statului artei, condusă de o intruziune asupra libertăţii experimentale şi de o incapacitate de a depăşi preconcepţiile asupra elementelor definitorii ce conferă unei opere statul de „artă”.

Poetul vizează prin aceste observaţii dure însăşi condiţia criticii literare care ar fi îndreptată doar asupra reglementărilor, a catalogărilor şi a valorizărilor ghidate de un sistem deja „expirat”. Exemplul pe care îl aduce Ginsberg pentru a susţine inadecvarea criticii literare la realitatea literară actuală este proza spontană a lui Kerouac. Din capul locului, unghiul poziţionării criticilor în raport cu experimentele lui Kerouac este greşit, dat fiind că, afirmă Ginsberg, „nu este o chestiune cu care să fii sau nu de acord în cazul metodei lui Kerouac – există o anumită raţionalitate a metodei, sunt anumite proceduri ale experimentului pe care le-a urmărit, le-a analizat şi le-a apropriat. Prin această modalitate s-a perfecţionat, rezultatele sunt clare, a învăţat enorm din ea, atât el, cât şi America”27.

Ginsberg revendică dreptul scriitorilor de a experimenta, de a-şi găsi propria voce fără a fi inhibaţi de clemenţa sau de biciul criticilor. Poetul condamnă mai ales etichetările ataşate, atât pe cele care le vizează poziţia de artişti, cât şi ca personalităţi sociale, susţinând că atacurile îndreptate împotriva lor sunt consecinţe ale „spălării creierului” care ar caracteriza America. În acest mediu, orice discuţie despre stilul de viaţă hippy, motivaţiile şi efectele din spatele drogurilor, tandreţe, prietenie, creativitatea spontană nemijlocită, sensibilitatea beat, spiritualitate sunt condamnate la superficialitate, dat fiind că se găsesc într-o societate care încă nu e pregătită să le priceapă sensurile, cu atât mai puţin să-i integreze.

Revenind la poezia practicată de beatnici, sistemul de referinţă stabilit este unul strict intern. Poezia îţi oferă deci şansa de a trăi în ea şi prin ea. Devine în acest context catalizator, metodă şi incubator, aş îndrăzni să spun, dar nu şi sursă. În primul rând, poezia ar fi o metodă prin care poetul accesează o „nouă lume”, lumea propriei individualităţi, tocmai de aceea ar trebui condusă înspre expresia celor mai înalte momente atinse de corp şi minte. Distincţie în disoluţie în viziunea beatnică, corpul şi mintea sunt privite ca un tot organic ce înglobează momentele iluminării mistice surprinse în toată complexitatea lor, cele mai adânci emoţii traduse în forme vizuale prin intermediul unui imaginar mistic; cele mai profunde simţuri redate prin ritmul vorbirii curente, precum şi ritmurile unice, irepetabile, cerute de anumite transcrieri vizuale şi mentale alături de tumultoasa imaginaţie ce provine din sfera genialităţii, a irealului, imposibil de cuprins prin construcţiile verbale comune. Pentru aceasta, susţine Ginsberg, sunt necesare „juxtapuneri spontane şi iraţionale ale faptelor relatate într-o formă sublimă, de către burghiul dentistului ce cântă în contra muzicii pianului”28.

Dat fiind că în viziunea beatnică individualul este o amintire universală, orice formă convenţională care împiedică descoperirea sinelui în „noi sau în alţii” ar trebui reprimată. În acest context, prozodia clasică este inadecvată şi insuficientă. Iluminările mistice menţionate de Ginsberg sunt frânturi, transcrieri ale vastităţii misterioase a minţii umane care nu are nici început şi nici sfârşit, tocmai de aceea şi formele reprezentării acesteia în poezie ar trebui să prezinte aceeaşi libertate a expresiei ca şi obiectul reprezentat. Pentru a se ajunge la acest nivel, mintea trebuie antrenată prin intermediul singurei formule ce prezintă un adevărat interes pentru poezie, şi anume „acel moment al solitudinii, individual şi specific în care poemul este descoperit în mintea poetului precum şi în procesul transpunerii lui în pagină, sub formă de note, transcrieri – reproduse în cea mai potrivită formă, la timpul compoziţiei”29.

Acesta ar fi momentul în care poemul exprimă noua viaţă, comunicând nu opinii despre „esenţa” vieţii, ci cele mai profunde pulsiuni ale vieţii, înglobată fiind „senzaţia auto-eliminării sau a dispariţiei universului şi a tuturor fiinţelor odată cu dispariţia raţionalului: momentul în care raţiunea este eliminată în inconştient prin pratyahara30, şocurile artificiale sau chiar moarte”31.

___________

1 „After all we are poets and novelists, nor Martians in disguise trying to poison man’s mind with anti-earth propaganda”, Allen Ginsberg, „When the Mode of the Music Changes, the Walls of the City Shake”, în Jon Cook (ed.), Poetry în theory: an anthology, 1900-2000, Blackwell Publishing, Malden, 2004, p. 372.
2 „Making the spirit manifest”, Laurence Coupe, Beat Sound, Beat Vision. The Beat spirit and popular song, Manchester University Press, Manchester and New York, 2007, p. 3.
3 Christopher Gair, The Beat Generation, Oneword, Oxford, 2008, p.43.
4 Abstraction in Poetry publicat în 1962.
5Allen Ginsberg, „Abstraction in Poetry”, în Jon Cook ed., Poetry în theory: an anthology, 1900-2000, ed. cit. p. 375.
6 Kerouac apud ”, Laurence Coupe, Beat Sound, Beat Vision. The Beat spirit and popular song, Manchester University Press, Manchester and New York, 2007, p. 3.
7 Ibidem
8 Gregory Stephenson, Essays on the Literature of the Beat Geberation. The Daybreak Boys, Southern Illinois University Press, Illinois, 2009, p.14.
9 În Teoria şi Practica Literaturii, Alexandru Muşina plasează statutul poetului din lumea contemporană între Muzeu, unde sunt stocate toate marile figuri ale omenirii, şi Parc Tematic care se prezintă sub forma unui spaţ iu în care personalităţile devin personaje. Între Muzeu şi Parcul Tematic s-ar situa Star-sistemul care preia din Muzeu, trece prin filtrul Parcului Tematic, producând în cele din urmă noi teme şi personaje, anihilând printr-o abordare strict consumeristă individualitatea, eul ireductibil.
10 Alexandru Muşina, „Poezia Cotidianului” în Gheorghe Crăciun (ed.), Competiţia Continuă, ed. cit., p. 167.
11 „Challenging `America`” în Christopher Gair, The Beat Generation, Oneword, Oxford, 2008.
12 Ibidem, , pp. 23-24.
13 Gregory Stephenson, op.cit. pp. 2-6.
14 Howl and Other Poems publicate în anul 1956
15 Jon Cook ed., Poetry în theory: an anthology, 1900-2000, Blackwell Publishing, Malden, 2004, p. 370.
16 Allen Ginsberg, „When the Mode of the Music Changes, the Walls of the City Shake”, în Jon Cook (ed.), Poetry în theory: an anthology, 1900-2000, ed.cit.
17 Jonah Raskin, American Scream. Allen Ginsberg`s Howl and The Making of the Beat Generation, University of California Press, Berkeley ş i Los Angeles, 2004, p. 23.
18 Ibidem.
19 Ibidem p.44.
20 Katarzyna Molek-Kozakowska, Discursive Exponents of the Ideology of Counterculture in Allen Ginsberg’s Poems, Uniwersytet Opolski, Opole, 2011, p. 54.
21 drip painting
22 action painting
23 „… the convinction that art should not be mediated by intellect,or controled by reasons and aesthetic conventions from without. Instead it was often characterized by self-absorption, haste and imagination: its value was not in the created artefact. but in the very process of creating or performing”, Katarzyna Molek-Kozakowska, Discursive Exponents of the Ideology of Counterculture in Allen Ginsberg’s Poems, Uniwersytet Opolski, Opole, 2011, p. 129.
24 Roger Fowler, Literature as Social Discourse. The proctice of Linguistic Criticim, Indiana University Press, Bloomington, 1982, p. 157.
25 Ibidem, p. 158.
26 „… and make habitable the new world which every man may discover in himself, if he lives”, Allen Ginsberg în „When the Mode of the Music Changes, the Walls of the City Shake” în Jon Cook (ed.), Poetry în theory: an anthology, 1900-2000, ed.cit. p. 371.
27 „There is nothing to agree or disagree with in Kerouac’s method – there is a statement of fact (1953) of the method, the conditions of the experiment, which he was pursuing, what he thought about it, how we went about it. He actually did extend composition in that mode, the results are apparent, he’s learned a great deal from it and so has America.” ibidem.
28 „…spontaneous irrational juxtaposition of sublimely related fact, by the dentist dreill singing against the piano music”, ibidem.
29 „…in the solitary, individual pattern peculiar to the poet’s moment and the poem discovered in the mind and in the process of writing it out of the page, as notes, transcriptions, – reproduced in the fittest accurate form, at the time of composition”. Ibidem.
30 pratyāhāra este un concept de origine sanscrită fiind folosit în yoga pentru a descrie etapa ce vizează retragerea simţurilor şi interiorizarea conştiinţei. În această stare simţurile sunt controlate şi natura proprie este revelată.
31 „… sensation of the self-elimination or disappearance of the universe and all being with the disappearance of the mind: when the mind is eliminated into unconsciousness either by yogic withdrawal or artificial knockout or possibly death.”
BIBLIOGRAFIE
  1. Braunstein, P, Doyle William Michael (eds.), Imagine Nation. The American Counterculture of the 1960s & ’70, Routledge, New York, 2002
  2. Caraion, Ion, Antologia poeziei americane, Editura Univers, Bucureşti, 1979
  3. Carroll, Paul, The Poem in Its Skin, Follett Publishing Company, 1968
  4. Cook, Jon (ed.), Poetry în theory: an anthology, 1900-2000, Blackwell Publishing, Malden, 2004
  5. Coupe, Laurence, Beat Sound, Beat Vision. The Beat spirit and popular song, Manchester University Press, Manchester and New York, 2007
  6. Dittman, J. Michael, Masterpieces of Beat Literature, Greenwood Press, London, 2007
  7. Fauchereau, Serge, Introducere în poezia americană modernă, Editura Minerva, Bucureşti, 1974
  8. Fletcher, Angus. A New Theory for American Poetry, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, London, 2004
  9. Fowler, Roger, Literature as Social Discourse. The practice of Linguistic Criticim, Indiana University Press, Bloomington, 1982
  10. Gair, Christopher, The Beat Generation, Oneword, Oxford, 2008
  11. Ginsberg, Allen, Early Fifties, Early Sixties, Grove Press, New York, 1977
  12. Gioia Dana, Mason David, Schoerke, Twentieth-Century American Poetics. Poets on the Art of Poetry, McGraw-Hill Education, 2003
  13. Gray, Timothy, Gary Snyder and the Pacific Rim, Creating counter-cultural community, University of Iowa Press, Iowa City, 2006
  14. Hemmer, Kurt, Encyclopedia of Beat Literature, Infobase Publishing, New York, 2007
  15. Holmes, J. Clellon, This is the Beat Generation în „The New York Time Magazine”, 16 Noiembrie, 1952
  16. Howard, Richard, Alone with America: Essays on the Art of Poetry in the United States since 1950,Atheneum, New York, 1969
  17. Martinez, Luis, Manuel, Countering the Counterculture, The University of Wisconsin Press, Winsconsin, 2003
  18. McDonogh, W. Gary Wong, H. Cindy, Gregg Robert (eds.), Encyclopedia of Contemporary American Culture, Routledge, London and New York, 2001
  19. Molek-Kozakowska, Katarzyna, Discursive Exponents of the Ideology of Counterculture in Allen Ginsberg’s Poems, Uniwersytet Opolski, Opole, 2011
  20. Morgan, Bill, The typewriter is Holy- The Complete Uncensored History of the Beat Generation, Free Press, New York, 2010
  21. Pendergast, Sara, Pendergast Tom (eds), James Encyclopedia of Popular Culture, St. James Press, Farmington Hill, 2000
  22. Procházka, Martin; Quinn, Justin; Roraback, S. Erik; Robbins, David; Ulmanová, Hana; Veselá, Pavla; Wallace, Clare (eds.), Lectures on American Literature, Karolinum, Praha, 2011
  23. Raskin, Jonah, American Scream. Allen Ginsberg`s Howl and The Making of the Beat Generation, University of California Press, Berkeley şi Los Angeles, 2004
  24. Rosenberg, Harold, The Tradition of the New, McGraw-Hill, 1965
  25. Roszak, Theodore, The Making of a Counter Culture. Reflections on the Technocratic Society and Its Youthful Opposition, Anchor Books, Doubleday & Company, Inc., New York, 1969
  26. Russell, Jamie, The Beat Generation, Pocket Essentials, Harpenden, 2002
  27. Sienicka, Marta, The Making of a New American Poem, Poznan, 1972
  28. Stephenson, Gregory, Essays on the Literature of the Beat Geberation. The Daybreak Boys, Southern Illinois University Press, Illinois, 2009
  29. Tipton, M. Steven, Getting Saved from the Sixties: Moral Meaning in Conversation and Culture Change, University of California Press, Los Angeles, 1984
ACKNOWLEDGEMENT: This paper is supported by the Sectoral Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), ID134378 financed from the European Social Fund and by the Romanian Government.

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 125-131]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s