Vatra-dialog cu Mariana CODRUȚ: „…atunci cînd scriu, mă simt puternică”

lac

1. Spuneţi că poezia e „un fel de unealtă cu care sap în pământul din mine”. Săpând, ajungeţi să descoperiţi lucruri noi despre dumneavoastră? Vă ajută poezia să vă cunoaşteţi mai bine, e un mod de a vă (re)descoperi?

Poezia e, aşa cum o înţeleg eu, un drum spre miezul făpturii umane care scrie, fie ea gravă sau jucăuşă, robustă sau fragilă, introvertită sau deschisă etc. De aceea, în poezia pe care o citesc, caut întotdeauna să-l găsesc pe omul dinăuntru. Fiindcă eu cred că sufletul omului are şi el, realmente, un sunet, ca şi arama, ca şi cristalul, ca şi fierul! Se înţelege, aşadar, că poezia pe care o scriu e expresia miezului meu. Că prin ea încerc să aud sunetul acestui eu la întîlnirea cu o realitate sau alta. Şi, da, scriind poezie aflu lucruri noi despre el, prin urmare şi despre mine. Pentru că noi doi, al meu „eu liric” şi cu mine, sîntem… solidari, gîndim la fel, vorbim la fel, simţim la fel.

2. Cum ia naştere un poem?

Spus aşa, la cald, uneori pornesc de la o constatare: „zbor cînd prin aer, cînd prin pămînt”. Alteori, de la un oarecare fapt: „am găsit o vişină pe podul de lemn”. Cîteodată, de la o formulă obsedantă, precum „concepţia despre lume şi viaţă”, de care erau pline manualele ceauşiste. Asemenea începuturi devin un fel de lasou aruncat în coarnele taurului, tras încet-încet din pădure. Însă, dacă acest prim vers e foarte important, poate fi şi primejdios totodată, pentru că se poartă ca un dictator: îmi poate impune ritmul întregului şi un curs pe care nu l-am dorit. Mă constrîn­ge cumva. Îi opun rezistenţă, dar mă pot lăsa şi în voia lui şi să am surprize plăcute, să ajung întîmplător în teritorii noi, necunoscute… Deseori însă, pornesc de la o stare. Pot vedea sau trăi de multe ori o realitate (om, peisaj interior sau din afară, întîmplare) pînă ce inima ei să-şi facă loc în pămîntul minţii mele ca sămînţă a unei viitoare poezii. Dar e posibil să o „văd” şi, dintr-o dată, să-mi trezească brusc acea stare de spirit, care devine atît de acaparantă, încît nu reuşesc să mă eliberez de ea decît scriind, fie şi după mult timp. Doar că starea asta e imprecisă, ca un peisaj văzut prin ceaţă. Şi punerea ei în „operă” se aseamănă cu un joc de puzzle. Pentru refacerea, clarificarea peisajului blurat fac un multiplu efort de selecţie a cuvintelor. Mai întîi, le caut pe cele care să prindă cît mai exact realitatea-impuls (aluneca, plutea sau înota? s-a ivit sau a ţîşnit? era auriu sau roşu?), pentru că ea mi-a trezit acea stare de spirit/ revelaţie/ idee, ea şi nu alta a fost… madlena. E, ca să zic aşa, faza obiectivă. Jocul se complică odată cu faza subiectivă de selecţie şi cu atenţia dată vecinătăţilor lingvistice. Iată două sinonime, două cuvinte desemnînd acelaşi lucru, cădere de apă: cataractă şi cascadă. Dar ce mare deosebire între ele pentru mine: cataracta mă trage în adîncuri sumbre, bolovănoase şi reci, cascada mă înfăşoară cu pulbere fină de apă în irizările curcubeului, cu sunete vitale, optimiste! Sau: a fugi şi a alerga: primul îmi sugerează mai curînd îndepărtarea de o realitate apăsătoare, al doilea, mai curînd trecerea printr-o sau apropierea de o realitate îmbucurătoare… Şi vecinătăţile lingvistice mă obligă la o selecţie, ele sînt pentru mine la fel de importante precum cele dintre culori, să zicem. Ştii doar, un substantiv ca amurg spune şi singur ceva. Pune însă lîngă el adjectivul violet şi, gata, substantivul amurg se impregnează şi de vibraţiile culorii în sine, şi de rezonanţa ta subiectivă la această culoare, la rumorile unui astfel de amurg…

3. Când aţi simţit, pentru prima dată, că poezia dumneavoastră are impact asupra cuiva?

S-a întîmplat şi la cenaclul pe care-l frecventam pe vremea liceului (care, însă, îmi părea prea permisiv), şi, mai cu seamă, la cenaclul unui liceu de elită cum era „Costachi Negruzzi” din Iaşi. Am ajuns să citesc o dată în el, prin clasa a X-a sau a XI-a, dusă de un prieten din satul meu, elev acolo. Comentariile favorabile ale profesorului conducător şi ale membrilor cenaclului, fete şi băieţi mult superiori mie ca pregătire şi, cu siguranţă, şi ca lecturi pe atunci (eu fiind elevă la un blestemat de liceu industrial), dar şi faptul că am fost publicată apoi în revista liceului mi-au dat încredere.

4. Anul trecut aţi publicat volumul „hiatus” – după părerea mea, una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale anului 2015. Cum au primit cititorii acest volum? Dar critica?

Aş zice că a fost foarte bine primit. Au apărut pînă acum vreo douăzeci de cronici, semnate în majoritatea lor de critici şi scriitori notorii, în reviste ca Observator cultural, Dilema, România literară, Steaua, Contrafort, Ramuri, Astra, Acolada, Convorbirile ieşene sau în publicaţii online ca PressOne, LaPunkt. Nu mai puţin m-au bucurat cuvintele spuse în privat, pe bloguri sau pe pagini de facebook de mulţi prieteni reali ori virtuali. Apoi, hiatus a fost nominalizat la premiile USR şi ale revistei „Observator cultural” şi a primit premiul „Cercului literar de la Sibiu”. Le mulţumesc tuturor, şi criticilor, şi scriitorilor, şi cititorilor.

5. Aveţi scriitori care vă plac în mod deosebit şi la care vă întoarceţi periodic pentru a-i reciti?

Da, mulţi, atît de mulţi încît înşiruirea lor aici ar fi plictisitoare. Aşa că amintesc doar primele nume care îmi vin acum în minte: Eminescu, Ionesco, Brumaru, Pleşu, Angela Marinescu sau Mariana Marin, din spaţiul autohton, şi Kafka, Proust, Gogol, Dostoievski, Celan, Pessoa din cel universal. Neuitînd de Biblie, cu psalmii ei ori „Cîntarea cîntărilor”, de basme, de Micul prinţ. Sînt sigură că mai tîrziu în lista mea se vor adăuga şi alte nume, scriitori în plină afirmare azi, pe care îi citesc mai mult sau mai puţin temeinic, în funcţie de cum îmi fac rost de cărţile lor.

Revenirea la autorii preferaţi poate fi şi după nişte ani, cînd se acumulează experienţă de viaţă şi, mai ales, de lectură. Motiv pentru care mereu descopăr altceva la ei. Dar nu-i recitesc în întregime. De pildă, de curînd am recitit doar jurnalul lui Kafka. Mai tîrziu, voi reveni sigur şi la romane sau nuvele. Vara asta, în scurta vacanţă petrecută pe malul mării Egee, am recitit proza lui Eminescu: nu mi-a plăcut prea mult nici acum, cum nici în facultate, deşi am un adevărat cult pentru el, dobîndit nu în şcoală, ci mai tîrziu. Mă uit însă frecvent prin poeziile sau prin publicistica lui, ca şi prin corespondenţa cu Veronica. Corespondenţa lui Brumaru, citită nu foarte de mult, mă tentează deseori s-o iau din raft şi să o foiletez. Ca şi capodopera lui Proust etc.

6. Vă recitiţi cărţile?

Nu prea, cel puţin pe cele de proză nu le-am recitit niciodată. Dacă nu aş publica deseori poezii mai vechi şi mai noi pe facebook, probabil nu le-aş reciti nici pe cele de poezie. Poate de aceea am evitat deocamdată propunerea unui editor important de a mă scoate în seria OPERE. Ca să revezi, cuvînt de cuvînt, tot ce ai scris (o reeditare de asemenea anvergură şi responsabilitate auctorială cere o revizie riguroasă), e nevoie de timp, or, timpul nu e niciodată destul pentru una ca mine, atît de înceată în unele privinţe… Sigur, am evitat propunerea, foarte atractivă altfel, şi pentru că mi se pare cam prematură: mai am multe proiecte de continuat/ terminat/ început.

7. Dintre cărţile scrise este una care vă reprezintă într-o măsură mai mare?  Dar una care nu vă mai reprezintă?

Nu mă dezic de nici una din cărţile de poezie (fiindcă eu scriu poezie cu mult înainte de apariţia hiatusului…). Despre cărţile de proză: nu le-am recitit, dar ţin mai ales la prima, romanul Casa cu storuri galbene, care prinde în ea cîteva felii autobiografice, cu deosebire din adolescenţă.

8. Aveţi o comunitate de scriitori cu care împărtăşiţi ceea ce scrieţi, cu care vă consultaţi?

Am printre prietenii apropiaţi poeţi, prozatori, traducători, din cei care ar merita toate onorurile literare. Faptul că TVR Iaşi, radio-ul şi publicaţiile ieşene îi ignoră, ca şi pe mine, nu spune ceva despre valoarea lor. Cum faptul că îi promovează pe alţii iarăşi nu spune nimic despre valoarea acelora. Vorba lui Brumaru, Iaşul îşi omoară scriitorii… Deci, deşi am prieteni, mă consult rar cu ei înainte de a tipări o carte, dar nici ei nu se consultă cu mine: sîntem diferiţi ca stil, ca personalitate, e clar că subiectivitatea fiecăruia primează la lectura cărţilor celorlalţi iar obiecţiile poate ne-ar demobiliza (numai Ovidiu Nimigean, care e nu doar scriitor, şi încă unul de mîna întîi, ci şi critic, dovadă că face cronică literară, reuşeşte cel mai bine şi cel mai des să se detaşeze suficient de propria subiectivitate)… Le-am dat cîtorva dintre ei doar o mică piesă de teatru pe care am scris-o cu mai mulţi ani în urmă, fiindcă e singura producţie personală de gen. Au fost încurajatoare părerile lor, minus a lui Michael Astner, care, ateu fiind, nici n-a citit-o cînd a văzut că unul din personaje e Dumnezeu! Şi le-am mai dat toate cele şase cărţi de poezie ca să opereze şi ei o selecţie pentru ceea ce intenţionam prin 2007, cînd am făcut propunerea editurii Paralela 45, să fie volumul areal, adică o antologie. Prietenii au muncit, au ales, dar eu am amînat atît de mult să duc treaba la capăt încît editorul Călin Vlasie, aflînd motivul tergiversării, prin iarna lui 2010, mi-a scris: „păi nu mai fă nici o selecţie, lasă-le pe toate, să le aibă şi cititorii tineri la îndemînă!”. Aşa că am înşiruit toate cărţile de poezii una după alta în fişierul subintitulat iniţial „antologie 1982-2007” şi, uşurată, l-am expediat urgent la editură. Fără nici o notă lămuritoare, ba uitînd şi să elimin cuvîntul „antologie” din subtitlu! Hm, acum mi-e clar că lucrul ăsta supărător nu s-ar fi întîmplat dacă le trimiteam anterior prietenilor fişierul…

9. Care credeţi că e menirea scriitorului?

Dragă Laura, ştii ce spune Creangă despre menirea unora: dacă-i copil, să se joace, dacă-i cal, să tragă, dacă-i popă, să cetească. Mergînd pe aceeaşi linie, menirea scriitorului e să scrie. Dacă are despre ce, dar numai dacă are despre ce, şi dacă nu e strivit de griji şi mizerii cotidiene.

10. Este scriitorul predispus la nefericire? Dar la singurătate?

Nu cred că se naşte cineva cu predispoziţia spre nefericire. O poate eventual dobîndi după experienţe traumatizante în copilărie sau adolescenţă. Şi, cum scriitorul are o sensibilitate sporită, e posibil să rămînă mult mai marcat de ele decît alt om, ajungînd să atragă nefericirea. Sau, poate mai bine zis, să respingă… fericirea, dacă aceasta îi pretinde o adaptabilitate improprie lui, nişte sacrificii de sine pe care el nu e dispus să le facă – vezi cazul lui Kafka. Sînt mulţi scriitori în istoria literaturii române şi universale (cîţiva apar şi în lista celor recitiţi de mine din cînd în cînd) care au fost profund nefericiţi, sfîrşind deseori în alienare sau sinucidere. Oare din cauză că au fost predispuşi din naştere la nefericire? Nu cred. Ci poate din cauza unei lucidităţi neiertătoare ori, dimpotrivă, a unei iraţionalităţi debordante. Poate pentru că aveau un spirit critic mai acut sau simţul independenţei mai dezvoltat. Şi, nu în ultimul rînd, o reactivitate mai promptă, mai pronunţată la lucruri revoltătoare, la umilire, la durere. Iată un exemplu: Simone Weil spunea despre ea însăşi că atunci cînd suferea ceda de multe ori, dacă nu la dorinţa de a lovi pe cineva, cel puţin la tentaţia de a spune cuvinte care răneau. Şi că „Un malheur trop grand met un être humain au-dessous de la pitié: dégoût, horreur, mépris.” (La pesanteur et la grâce)…

Dacă sînt scriitorii predispuşi la singurătate? Ştiu sigur că da, sau măcar mulţi dintre ei. Cunosc destui. Şi eu sînt predispusă, nu neapărat la singurătatea-singurătate însă. Am cultul prieteniei, am crezut mulţi ani că împlinirea afectivă e mai preţioasă decît orice, dar aşa a fost să fie. Dincolo de toate, mi-e foarte clar că n-aş putea scrie dacă în jurul meu ar fi mereu agitaţie, gălăgie, schimbare şi că mă înspăimîntă de-a dreptul ideea de-a umbla toată ziua pe drumuri, de-a răspunde la cine ştie ce solicitări care nu mă interesează. M-ar deturna de la migăleala fascinantă asupra celor deja văzute, trăite, citite, de la scotoceala cuvintelor, a fantasmelor şi obsesiilor din creierul şi din lumea mea interioară, care mi se cer imperios lămurite, traduse. M-ar umple cu imagini, rumori noi şi străine, de care nu cred că aş avea mare nevoie. Şi îi admir pe cei care pot fi atît de stăpîni pe mintea şi emoţiile lor, încît sînt capabili să facă şi una, şi alta în acelaşi timp, adică şi să fie mereu prezenţi în lume, şi să scrie.

11. Şi acum, ca o contrapondere la răspunsul anterior, spuneţi-ne care e cea mai amuzantă amintire legată de scris.

Păi… prin ’83, în Bucureşti, fostul meu soţ mi-a făcut cunoştinţă cu prozatorul Bedros Horasangian. Ne-am întîlnit şi a doua zi cu el. Bedros a venit cu cartea mea de debut, apărută în ’82, şi mi-a arătat: o jumătate din ea era a mea, cealaltă jumătate a unui poet ieşean, din cei contactaţi nesmintit de redactorii revistelor la momentele aniversare ale patriei socialiste multilateral dezvoltate sau ale geniului Carpaţilor. Aveam în faţă doar un rateu al legătoriei tipografiei din Iaşi, dar atunci am suferit ca un cîine; acum mi se pare amuzant. Sau: tot pe la începuturile mele, i-am trimis poetului Cezar Ivănescu, la Luceafărul parcă, un ciclu de poeme intitulat „univers fără halou”. A apărut, dar titlul suna „univers fără balon”. Acum mă amuză, dar, dacă mi s-ar întîmpla asta şi azi, nu m-ar amuza deloc. Şi nu-i chiar aşa de greu să se întîmple, redactorul profesionist şi corectorul bun nu sînt la mare preţ pentru mulţi…

12. Unii scriitori afirmă că scrisul are efecte terapeutice, în timp ce alţii consideră că scrisul te consumă, te devorează. În cazul dumneavoastră cum e?

Scrisul e terapie pentru mine. Şi o soluţie la îndemînă de salvare. Fiindcă atunci cînd scriu mă simt puternică. Putere, subiectiv vorbind, nu înseamnă dominaţie sau superioritate faţă de alţii (nimic nu m-a contrariat mai mult decît afirmaţia lui Gombrowicz că scrisul e lupta pe care o poartă autorul cu ceilalţi pentru propria lui superioritate). Ci înseamnă echilibru interior, indispensabil înfruntării fără un consum enorm de energie a viiturilor vieţii din afară şi dinăuntru. Şi ca să pot vedea în dreapta lor măsură lucrurile apte să mă bucure în pofida tututor eşecurilor: natură, cărţi, artă, cîţiva prieteni. Dar, vai, ciudata fire omenească: deşi stabilitatea emoţională e mai importantă decît orice pentru mine, deseori mi-o arunc eu însămi în aer. Multe din reacţiile la lucrurile care mă revoltă şi mă rănesc nu numai că nu-mi aduc nici un bine din afară, ci se şi întorc întîi de toate împotriva mea, dezechilibrîndu-mă.

13. Ce sfat le-aţi da poeţilor aflaţi la început de drum?

Să afle mai întîi dacă fără scris s-ar mai simţi ei înşişi. Apoi, să citească mult, dar nu literatură de consum. Aşa pot învăţa şi limba, şi să scrie.

14. Să vedem cât de fidelă vă este memoria afectivă. Vă amintiţi ce aţi simţit când aţi dat primele autografe?

Am o foarte bună memorie afectivă (nu şi de altă natură, din păcate, din păcate). Cu toate astea, nu-mi amintesc cui, cînd şi în ce fel am dat primele dedicaţii. Fiindcă momentul autografului, mai ales în prezenţa solicitantă emoţional a cititorului, e mai curînd stingheritor pentru mine; nefiind o inspirată a genului, trec rapid peste el, ortografiind cuvintele apăsat ca foştii mei elevi de la Comarna. Şi din ce în ce mai strîngaci, mai strîmb, asta şi din cauza pierderii exerciţiului scrierii de mînă….

15. Cum ar fi viaţa dumneavoastră dacă nu aţi scrie?

Fără scris nu mi-o pot imagina defel. Pentru mine, scrisul e cel mai fascinant, mai misterios şi mai răsplătitor joc.

 

   Dialog realizat de Laura DAN

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 10-13]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s