Mariana CODRUȚ – Poeme

studenta-1977

pulsul e o lentilă care narează 

pulsul e o lentilă care narează.

mă izolez să-i aud povestea mirabilă

– el nu poate fi minimalist, doar vorbeşte

despre atîtea lucruri majore: iubire,

singurătate, noapte, zi…

la o palmă de coama dealului Galata,

soarele străluceşte disperat

în falia verticală dintre armatele de nori

– ce negre, ce înspăimîntate se-apropie

una de alta! apoi vîntul răbufneşte

şi, tranc!, închide uşa aceea. porumbelul

împiedicat în ghetrele albe ţîşneşte razant

deasupra nisipului, cu inima-n flăcări.

11 sept. 2015

 

 

natura nu e bovarică

 

natura nu e bovarică, nu se dă drept alta niciodată:

nici hrănită cu lecturi romantice regina-nopţii

nu-şi uită locul. ploaia nu merge prin oraş aferată

ca o actriţă şi, chiar cînd cade oblic, vorbeşte direct,

răspicat – şi ei îi e silă de bolmojeala oraculară.

viespile îmbătate de alcoolul perelor

au viziuni extatice fără să ne ceară voie – doar ştii,

tu ai cules perele din iarbă! vîntului nu-i pasă

ce credem noi despre el, nici tunetul nu se dedă

la spectacol (mă grăbesc să-ţi spun tot,

timp nu mai e mult pentru noi…).

toţi îşi vorbesc limba maternă firesc, natural,

cu măreţie. noi de ce n-am face la fel?

                                                            9-11 sept. 2015

                                                          

 

noaptea

un hiatus negru între două enorme lumini?

poruncă cerească, departe, la începuturi:

„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul

şi-l supuneţi…”?

nu. aşteptare calmă a dimineţii. zonă complice,

protectoare (e linişte pe pămînt şi în ceruri):

glasul tău se întrupează în tine. îţi auzi

bătăile inimii pînă în uterul mamei şi vezi tot,

şi crezi tot: acum te veghează un înger!

receptacul: tu, temătoarea. tu, apriga naivă.

tu, ocolul pămîntului în şaizeci de minute…

                                    15 sept. 2015

luna asta

plutind ca o raţă-nfoiată deasupra

(noi sîntem în adîncuri, dedesubt)

nu are nici o legătură cu singurătatea noastră,

cu fruntea pură a mamei din tinereţile ei

exterminate de istoria românească

ori cu ecranul luminos în care mă văd.

ea e din altă ţară.

                                               27 sept. 2015

 

 

vaginul întunecat

al blocului naşte un înger

cu plete negre revărsate peste ghiozdan.

fetiţă de vînt – tu, tu, însufleţito! –,

mi-e teamă pentru tine: ziua e orbitoare…

 

                                   27 sept. 2015

 

 

poezia e şoc,

precum crima adolescentului

din vecini pe care nu-l credeai în stare de crimă.

gesturi ca oricare, cuvinte de fiecare zi.

chiar puţină frondă: ei da, nimic anormal!

şi, brusc, toporul decapitînd obişnuinţa.

                                   29 sept. 2015

 

 

vrăbiuţă de metal, tu, mistică a singurătăţii

(economie a ritmului, pulsaţie cu ochii închişi) –

cum de ai devenit, brusc,

o mistică a vieţii? a adîncurilor

şi întinderilor periculoase?

                        29 sept. 2015

 

 

în clopotul serii,

albul ochilor devine gălbui

iar mîinile se răcesc: e toamnă.

ai grijă! spun în şoaptă,

să nu fiu auzită de rarii trecători

(am grijă! răspunde rîsul

departe, sclipind în întuneric).

deasupra, un gong de aramă

se clatină mut sub pumnii vîntului.

                                   7 oct. 2015

 

 

rîu în octombrie

 

oglindă pe-alocuri argint,

pe-alocuri fîşii

din faţa fratelui adolescent,

bărbierindu-se

plin de sinele lui în floare…

 

mai sus, pe mal, flacăra unui foc:

generaţii şi generaţii

de muguri de metal înroşit.

– o mînă fluturînd prietenoasă

din întuneric.

7 oct. 2015

 

 

noiembrie

băietani cu creste şui,

cu turul pantalonilor la genunchi

îl iscodesc pe insul culcat în iarbă.

şi frigul, credincios lui însuşi,

îi bagă în trup săbiile sale fine

dar el pare împăcat.

o corabie galbenă alunecă prin nori,

clopotul de la proră răsună stins

– sau vîntul o fi… tu-l auzi?

8 nov. 2015

 

 

îndurăm atîta frumuseţe…

bănuţi de aur din salcîmi

fac o enormă favoare morţii:

cu cîtă graţie plutesc prin aer,

alunecînd în ea!

deasupra sticleşte albastrul cerului

printre palele moi de soare.

şi noi îndurăm atîta frumuseţe

neştiutori, fără să ne smintim.

                                                                       17 nov.

 

 

noapte, lună, casă

joc potrivnic al singurătăţii. cînd percepi vibraţiile clare, cutremurul propriei fiinţe. şi cînd, neauzind rostite cuvintele noapte, lună, casă (fragmente dintr-un imperiu al nimănui), graniţa dintre tine şi ele dispare: ţi se varsă în sînge, le simţi ca un puls în liniştea sporindu-le cruzimea frumuseţii.

joc al participării stringente, conformiste: te laşi în puterea lor melancolică, tu cu toată greutatea zilei trecute. într-un tîrziu, deschizi fereastra, să asculţi maşinile şiroind pe stradă.

în grădina cît palma, trandafirul subţiratic – un holtei cu melon roşu pe cap – face lupinguri, tonouri şi picaje sub vîntul brusc dezlănţuit…

29 sept.- 2 oct. 2016

 

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 8-9]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s