Daniel LAZARE – Răzbunarea lui Ernst Nolte

(FILES) This file photo taken on November 25, 2002 shows German historian Ernst Nolte posing during a TV debate in Paris. Nolte, 93, died on August 18, 2016. / AFP PHOTO / DANIEL JANIN

Ernst Nolte, apologetul lui Hitler care le-a provocat istoricilor liberali germani un atac de cord colectiv în anii 1980, a murit în această vară, la Berlin, la vârsta de 93 de ani.

Pentru o vreme, Nolte a părut să fie marele învins al faimoasei Historikerstreit, sau disputa istoricilor, care a aprins scena intelectuală germană pentru câteva luni începând din iunie 1986. Ostracizat pentru eforturile sale abia deghizate de a scuza crimele de război naziste, s-a retras într-o viață de exil interior, ignorat de colegi și uitat de presă.

În acest timp, principalul său oponent, sociologul Jürgen Habermas, a devenit eroul zilei, modelul însuși de intelectual public care apără democrația atunci când nu ține prelegeri în sala de curs. Nu se întâmplă prea des ca stânga să iasă victorioasă, dar asta a fost una din aceste rare ocazii.

Dar s-a întâmplat ceva amuzant pe drumul spre sărbătorirea victoriei: a început să pălească. Nolte a fost parțial reabilitat paisprezece ani mai târziu, atunci când Deutschland Foundation, care e apropiată de aripa dreaptă a creștin-democraților, i-a decernat premiul său Konrad Adenauer pentru literatură, iar Horst Möller, directorul prestigiosului Institut pentru Istorie Contemporană din Munchen, a profitat de ocazie pentru a-l elogia pentru „munca sa prețioasă de o viață” și a-l apăra de eforturile „pline de ură și defăimătoare” care încearcă să înăbușe dezbaterea liberă.

Mai degrabă decât un erou, Habermas părea să fi devenit un soi de bătăuș [bully]. Între timp, o versiune mai diluată a tezei lui Nolte a început să fie tot mai dominantă, în parte mulțumită unor istorici populari precum profesorul de la Yale Timothy Snyder, autor al bestsellerului Bloodlands: Europe between Hitler and Stalin1 sau editorialistul de la Washington Post Anne Applebaum2, un istoric al gulagului.

Neo-noltienii au avut grijă să evite „nexusul cauzal” care l-a băgat pe Nolte în atâta încurcătură, și anume ideea că nazismul a fost un răspuns de înțeles la atrocitățile bolșevice, chiar dacă unul care s-a întâmplat s-o ia razna. În schimb, ei ocolesc cu totul problema cauzalității argumentând că nazismul și comunismul au interacționat în moduri nebănuite și în așa fel încât s-au împins reciproc la extreme neașteptate.

După cum afirmă Snyder în Bloodlands, ele împărtășeau o „complicitate belicoasă” și astfel „s-au îmboldit reciproc într-o escaladare care a costat mai multe vieți decât ar fi făcut-o în mod izolat politica fiecărui stat”. Nu e chiar ceea ce Nolte a afirmat. Dar e destul de apropiat, pentru că scopul său principal era de a transfera vina pentru nazism pe umerii altcuiva, scop care pare pe deplin atins în climatul ideologic actual, în care nimeni nu pare să remarce milițiile neonaziste care mărșăluiesc prin Ucraina sau paradele anuale ale veteranilor SS din țările baltice. Moartea lui Nolte este așadar o ocazie de a revizita acel Historikersrtreit pentru a vedea ce anume a realizat, unde a dat greș și de ce Habermas și co-gânditorii săi au lăsat să le scape victoria printre degete.

Lovitura de începere a partidei i-a aparținut lui Nolte, cu un articol apărut în ziarul de centru-dreapta Frankfurter Allgemeine Zeitung  (FAZ) pe tema nazismului ca răspuns la amenințarea comunistă:

„Au săvârșit oare național-socialiștii și Hitler o faptă «asiatică» doar pentru că s-au considerat pe ei și pe semenii săi niște victime potențiale ale unei acțiuni «asiatice»? Arhipelagul Gulag nu a fost cumva înaintea lui Auschwitz? Asasinarea bolșevică a unei întregi clase nu a fost oare premisa logică și factuală a «crimei rasiale» a național-socialismului?”

Asasinatele în masă ale nazismului au fost așadar o copie a originalului sovietic. După cum arată istoricul englez Richard J. Evans, acest tip de retorică e în ascensiune de când creștin-democrații au preluat controlul de la centrul-stânga social-democrat în 1982.  Franz Josef Strauss, politicianul de dreapta din Bavaria, a profitat de turnura conservatoare pentru a-i îndemna pe germani să „pășească cu mândrie” și să „iasă din umbra celui de-al Treilea Reich”, în timp ce FAZ era tot mai primitoare cu dreapta radicală în paginile sale. Dar oricât de răi ar putea fi o mână de excentrici de dreapta, un articol scris de un respectat istoric universitar precum Nolte – studiul său din 1963, Fascismul în epoca sa, era recunoscut la nivel internațional – a fost ceva încă și mai rău pentru că a fost semnul că profesia istoricilor în întregul ei se muta în tabăra „revizionistă”.

Habermas, un produs al Școlii de la Frankfurt de inspirație marxistă, a ripostat apoi cu un contra-atac nu doar asupra lui Nolte, ci și asupra altor istorici de dreapta. L-a asaltat pe istoricul Andreas Hillbruger pentru că a scris că armata germană era angajată în 1944-45 într-un „efort disperat și la sacrificiu… de a apăra populația germană din Est de orgia răzbunării Armatei Roșii”. L-a ocărât pe Michael Stürmer, un academician istoric, fost consilier oficial al lui Helmut Kohl, pentru că a chemat la o versiune mai patriotică a istoriei germane. Și l-a atacat pe Nolte nu doar pentru că a sugerat că bolșevismul ar fi fost primul declanșator, ci și pentru că a argumentat că o scrisoare pe care Chaim Weizmann, conducătorul Organizației Sioniste Mondiale, a scris-o în septembrie 1939, susținând că evreii din toată lumea erau de partea Marii Britanii, „ar putea întemeia teza că Hitler a avut dreptate să-i trateze pe evreii germani ca prizonieri de război”.

Nolte n-a spus că scrisoarea întemeia teza, ci doar că ar putea s-o întemeieze. Cu toate astea, afirmația sa era un afront pentru că viola ceea ce, din anii 1960 și 1970, fusese regula dintâi a politicii Republicii Federale Germane, și anume că naziștii sunt în întregime responsabili pentru acțiunile lor, iar germanii nu ar trebui să dea vina pe alții, și în nici un caz pe evrei.

Cu toate astea, Nolte era în mod limpede pornit să „relativizeze” naziștii susținând că nu sunt singurii vinovați. Rezultatul ar fi fost o revenire la retorica „nazistului bun” de la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, când Hollywood-ul turna filme biografice admirative despre Erwin Rommel, iar Adenauer asigura Parlamentul că procentul de criminali de război naziști „care sunt într-adevăr vinovați este atât de extraordinar de mic încât onoarea vechii armate germane nu e deloc compromisă”.

Ar fi fost – altfel spus, dacă Habermas și co-gânditorii săi l-ar fi lăsat pe Nolte să scape nesancționat. Dar nu l-au lăsat. Dimpotrivă, au reușit să pareze asaltul arătând că, după ani de căutări sufletești și dezbateri politice, e imposibil să mai dai ceasul înapoi. „După Auschwitz nu ne mai putem crea conștiința națională de sine decât apropriindu-ne cele mai bune tradiții ale istoriei noastre examinate în mod critic”, a scris Habermas în săptămânalul liberal Die Zeit. „Altfel nu ne putem respecta pe noi înșine și nu ne putem aștepta la respect de la ceilalți”. Germanii trebuie să se confrunte în mod profund și fără rezerve cu trecutul lor, dacă e să aibă vreun viitor ca societate liberală. Argumentul era atât de evident, atât de convingător și atât de indiscutabil încât nu a existat vreo îndoială că avea să câștige.

Dar dacă așa stau lucrurile, cum se face că a fost ulterior învins? De ce Nolte a reușit să-și recâștige statura într-o anumită măsură, pe când Habermas a început să se dezumfle vizibil?

Răspunsul are de-a face cu remediul pe care l-a propus Habermas. În timp ce germanii trebuie să se confrunte cu trecutul lor, soluția în ultimă instanță pentru Germania este de a se integra tot mai strâns în Occidentul liberal. După cum s-a exprimat la câteva săptămâni de la declanșarea marii dispute:

„Deschiderea necondiționată a Republicii Federale la cultura politică a Occidentului este cea mai mare realizare a perioadei noastre postbelice; generația mea ar trebui să fie deosebit de mândră de ea… Singurul patriotism care nu ne va înstrăina de Occident este un patriotism constituțional. Din păcate, a fost nevoie de Auschwitz ca să devină posibilă… articularea unor principii constituționale universaliste ancorate în convingere”.

Oricât de rezonabilă ar părea această afirmație, există o problemă aici.  Dacă Occidentul e sinonim cu liberalismul, asta înseamnă că Estul e opusul – adică intrinsec non-liberal și amenințător? Dacă-i așa, poate că argumentul lui Nolte cum că un virus „asiatic” ar sta la baza întregii tărășenii nu e chiar atât de deplasat.

În plus, credința lui Habermas în liberalismul occidental era una din acele asumpții ce trebuie mai întâi demonstrate. Der Historikerstreit, de pildă, a fost în esență un efect întârziat al scandalului de la Bitburg din anul precedent, când Helmut Kohl l-a convins pe Ronald Reagan să depună o coroană de flori la un cimitir militar german în care se găseau și rămășițele pământești a 49 de membri ai Waffen-SS. După cum scria Habermas în Die Zeit, vizita urmărea să realizeze trei lucruri:

„Aura cimitirului militar trebuia să trezească sentimentul național și odată cu el o «conștiință istorică»; alăturarea mormanelor de cadavre din lagărele de concentrare cu mormintele SS din cimitirul de onoare, secvența Bergen-Belsen dimineața și Bitburg după masa disputa implicit unicitatea crimelor naziste, iar strângerile de mâini cu veteranii generali în prezența președintelui SUA trebuiau, în sfârșit, să arate că am fost întotdeauna de partea dreaptă în lupta împotriva bolșevicilor”.

Corect. Însă Reagan nu era nicidecum o victimă inocentă a vicleniei germane. În fond, el era un luptător înăsprit al Războiului Rece care, ca președinte al Screen Actors Guild, a colaborat îndeaproape cu FBI pentru a epura Hollywood-ul de influența comunistă, iar câteva decenii mai târziu avea să refuze să viziteze un lagăr de concentrare german pe motiv că amintirile neplăcute nu trebuie răscolite. „Nu cred că trebuie să ne concentrăm pe trecut”, se relatează că ar fi spus. „Vreau să ne concentrăm pe viitor. Vreau să las acea istorie în spate”. Sentimentele sale erau rezumate în câteva remarci făcute cu câteva luni mai devreme, despre americanii care s-au alăturat brigăzii internaționale Abraham Lincoln în 1936-39 pentru a apăra republica spaniolă: „Aș spune că, în opinia majorității americanilor, cei care au mers acolo au luptat de partea greșită”.

Partea dreaptă era cea a lui Franco. Dacă Hitler și-ar fi concentrat atacul asupra sovieticilor în loc să atace Marea Britanie și Franța, partea dreaptă ar fi fost – se presupune – cea a naziștilor. Statele Unite reprezentau astfel exact acea uitare deliberată și acomodare cu fascismul pe care Habermas le considera atât de periculoase – dar cu toate astea le-a îmbrățișat. Rezultatul a fost de a-l lega cu totul de noua „hiperputere” chiar când aceasta se lansa într-o direcție tot mai militaristă după prăbușirea blocului sovietic din 1989-91.

Astfel, Habermas a susținut Operation Desert Storm în 1991, chiar dacă, așa cum observa Perry Anderson în New Left Review, războiul nu era decât o apărare a intereselor petroliere saudite. A susținut campania de bombardamente NATO în Balcani, chiar dacă Statele Unite urmăreau în mod evident să împingă Serbia într-o situație fără ieșire oferindu-i un ultimatum – faimoasele Rambouillet Accords – despre care știa că nu-l poate accepta. A susținut invazia SUA în Afganistan din 2001 și nu a mârâit în legătură cu războiul din Irak din 2003 decât atunci când Bush și Blair nu au fost în stare să obțină aprobarea Consiliului de Securitate al ONU. A promovat Uniunea Europeană și moneda unică și a fost foarte încurcat atunci când o supra-extinsă UE a început să se destrame pe la cusături ca răspuns la criza financiară din 2008, Syriza, Brexit și criza refugiaților.

Efectul a fost de a se băga singur în colț. Habermas rămâne intelectualul public favorit al tuturor, câștigător a nenumărate premii și obiect al unor studii pline de efuziune în reviste precum Nation. Dar altfel senzația e de om în derivă. Ceea ce e valabil mai ales pentru Uniunea Europeană, care e tot mai mult obiectul speranțelor celor mai înflăcărate ale lui Habermas.

După cum recunoaște în mod deschis, idea unei Germanii care e totodată puternică și unită îi umple de groază pe germanii de centru-stânga precum el. Ea înseamnă o revenire la perioada de dinainte de 1914 când Germania era „prea slabă ca să domine continentul, dar prea puternică pentru a sta în rând”, ca să-l citez pe istoricul Ludwig Dehios. Tot așa cum salvarea liberală e în Vest, soluția pentru o Germanie care e totodată prea mare și prea mică stă într-o Europă lărgită și tot mai integrată.

„Ancorându-se [embedding itself] în Europa, Germania a putut să dezvolte pentru prima dată o conștiință de sine liberală”, scrie Habermas recent – același lucru pe care-l spunea și acum treizeci de ani în legătură cu integrarea în ordinea internațională condusă de SUA.

Ba chiar a mers mai departe. În locul unei Germanii suverane, speranța sa era ca Germania să cedeze anumite aspecte ale suveranității sale Uniunii Europene, fără însă ca uniunea să și le asume. Statul avea să dispară atât la nivel național, cât și la nivelul UE, nu însă ca rezultat al socialismului, ci ca efect al celei mai mari bule speculative din istoria capitalismului. Ceea ce nu era mai puțin utopic decât ideea de a găsi salvarea liberală în brațele unui Vest tot mai neliberal – iată de ce era inevitabil ca speranțele sale să se prăbușească în cele din urmă.

Ceea ce ne aduce la un alt motiv pentru care der Historikerstreit avea în cele din urmă să eșueze. După cum observă sociologul german Wolfgang Streeck, Habermas are o problemă cu capitalismul: nu vrea să audă de el. Tot așa cum vede Uniunea Europeană ca un mecanism pe care tehnocrații îl pot gestiona cu condiția să aibă „rădăcini democratice” autentice, la fel el vede nazismul ca pe-o problemă națională pe care germanii pot să o rezolve cu condiția să dizolve Germania într-o entitate liberală mai mare. Oricât de admirabilă ar fi chemarea Germaniei la responsabilitate, efectul e de a trece sub tăcere anumite aspecte ideologice și economice.

Unul din lucrurile cele mai ciudate în legătură cu Historikerstreit este, de pildă, faptul că Habermas și aliații săi nu au reușit să conteste imaginea caricaturală, specifică Războiului Rece, asupra istoriei sovietice care stătea la baza argumentului lui Nolte. Ambele tabere au considerat drept de la sine înțeles că experiența sovietică a fost o imensă baie de sânge de la un capăt la celălalt – singura întrebare fiind dacă ea a plantat ideea exterminării de masă în mintea lui Hitler sau dacă a inventat-o el singur.

După șase luni de dispute, i-a revenit unui outsider, un fost marxist pe nume Richard Löwenthal, rolul de a semnala într-o scrisoare adresată FAZ că, deși revoluția și războiul civil din 1917-1921 au fost într-adevăr sângeroase, nu au existat „acțiuni de anihilare” până la campania dezastruoasă de colectivizare a lui Stalin din 1929-33 și la marile epurări din 1936-38. Din moment ce acestea au avut loc mult după apariția ideologiei naziste, ideea unei legături cauzale între cele două era evident falsă.

Și-atunci, de ce nu a semnalat Habermas această evidență? Fără îndoială pentru că nu voia să se despartă de consensul din SUA potrivit căruia Uniunea Sovietică era rea în toate privințele și pe toată durata existenței sale, exceptând un scurt interval din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La fel, interpretarea sa a nazismului ca esențialmente o problemă germană a avut consecința nedorită de a absolvi de vină celelalte state. Ce mai conta, atunci, că paradele cu bătrâni veterani mărșăluind în uniformele lor Waffen-SS erau un spectacol obișnuit în republicile baltice? Din moment ce balticii nu sunt germani, ei nu pot fi naziști, nu-i așa? Ce mai conta că statui ale colaboratorului nazist Stepan Bandera se răspândeau pe suprafața Ucrainei sau că primul-ministru al Ungariei, Victor Orbán, încerca să-l reabiliteze pe Miklos Horthy, aliatul Axei care a organizat deportarea și anihilarea a aproximativ 400 000 de evrei? Din moment ce doar germanii erau responsabili pentru nazism, ceilalți puteau trece nesancționați.

Refuzul lui Habermas de a problematiza capitalismul l-a făcut să treacă sub tăcere rolul nazismului ca răspuns la criza economică mondială din 1929-33, ceea ce i-a lăsat pe susținătorii săi nepregătiți pentru șocul din 2008 al unei alte mari crize capitaliste. În timp ce nazismul s-a născut mai întâi în Germania, pentru a radia apoi în afară, de data asta ultra-naționalismul a părut să izbucnească pretutindeni, mai puțin în Germania, până ce a invadat și aici sub forma Alternativei pentru Germania, un partid „völkisch”ce apare ca o forță tot mai însemnată la urne. În loc să se răspândească în afară, a început în țările învecinate înainte de a se revărsa înapoi înăuntru. Dar efectul este același: o radicalizare la dreapta a societății liberale germane pe care Habermas a crezut că a anticipat-o și prevenit-o cu trei decenii înainte.

În fond, der Historikerstreit a fost o poveste foarte de centru-stânga – cuviincioasă, academică, derulată în cele mai înguste cadre ideologice. A semănat cu afacerea Dreyfus numai în sensul de mobilizare a intelectualilor publici în apărarea republicii și împotriva taberei autoritare care voia s-o ia ostatică la dreapta. Dar altfel a fost o zeamă foarte diluată.

În locul stilului incendiar din J’Accuse, disputa s-a exprimat în proza călduță a seminariilor doctorale. În locul răscoalelor și amenințărilor cu lovitura de stat, a generat doar o rafală de articole înflăcărate de ziar și scrisori la poșta redacției. Chiar dacă a oprit înaintarea dreptei pentru un moment, în cele din urmă tot ce-a reușit să facă a fost o Linie Maginot pe lângă care extrema dreaptă a trecut cu multă ușurință.

Fără îndoială, pe undeva Ernst Nolte chicotește satisfăcut.

__________
[1] Apărută în limba română ca Tărâmul morții. Europa între Hitler și Stalin, traducere de Dana Ligia Ilin, Humanitas, București, 2012.
2 Publicată în limba română cu Gulagul. O istorie, Humanitas, București, 2011 și Cortina de Fier. Represiunea sovietică în Europa de Est, 1945-1956, Litera, 2016.

 

 

Publicat în Jacobin, 18.10.2016.

Traducere din limba engleză de Alex Cistelecan

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 57-60]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s