Mihai-Dan CÎRJAN – Ernst Nolte și imaginarul istoric al democrațiilor liberale (Partea I)

dan-cirjan-small

1. Un zombie istoriografic – totalitarismul și momentele sale

În ultimele decenii foarte rare sunt acele ocazii în care dreapta să fi pierdut vreo dezbatere ideologică. Iar ghinionul lui Ernst Nolte a fost acela de a fi amintit, analizat și discutat numai precum cel aflat de partea învinșilor în una din aceste rarisime situații: faimoasa Historikerstreit (Cearta Istoricilor) a Germaniei anilor optzeci. Firește, acest „ghinion” nu a împiedicat deloc o carieră confortabilă la Universitatea Freie; și nici nu a deranjat o bătrânețe pavoazată de premii și onoruri, de la premiul Gerhard Löwenthal la cel al fundației Konrad Adenauer. E greu, însă, să privești faima sa de mare perdant ca pe o simplificare nemeritată, ca pe o schematizare înșelătoare a unei traiectorii intelectuale altfel mult mai vaste și mult mai interesante. Munca de istoric a lui Nolte nu a fost niciodată răscolitoare intelectual, el însuși identificându-se fără îndoială cu silueta simplistă de luptător anti-comunist proiectată de-a lungul Historikerstreit: un anti-comunism ce nu de puține ori ducea, fără prea multe scuze sau regrete intense, în apologia fascismului. Așa cum își amintea cu nostalgie în 2003,1 primul său text (scris la vârsta de șapte ani chiar) era un mic tract anti-bolșevic. Iar de-a lungul următoarelor opt decenii Nolte nu a părut deloc să renunțe la acest anti-comunism născut în atmosfera turbulentă a Republicii de la Weimar, în care „ciocnirea de ideologii” pe care Nolte a vrut să o analizeze2 se întâmpla de multe ori pe stradă și nu doar în analize docte.

Fiind emblema uneia din puținele înfrângeri ideologice ale dreptei, moartea sa în luna august a dus la o avalanșă de necrologuri în presa de stânga și de centru-stânga: singurele spații culturale ce insistă să mai menționeze o stranie victorie a stângii dintr-un război cultural uitat al anilor optzeci. Astfel, comparația dintre nazism și comunism promovată de Nolte a apărut din nou în presă, la fel ca și teoria sa totalitară și straniile nuanțe revizioniste ale discursului său istoric. De la The Guardian3 la Jacobin4 sau blogul editurii Verso,5 un ton oarecum festiv a marcat decesul celui care în lumea academică a devenit un simbol al faux-pas­-ilor ideologice, al lui „nu așa!” pentru oricine ar vrea să atingă subiectul fascismului/comunismului în secolul douăzeci. Stângiști și mai ales liberali cu nuanțe de stânga și-au reamintit că Nolte nu avea dreptate și, forțând o ușă deja deschisă, au repetat pas cu pas toate argumentele pentru care fascismul sau comunismul nu trebuie privite în felul în care a făcut-o el. În acest entuziasm comemorativ, puține au fost articolele care să renunțe la aerul festiv sau la virulența tonului critic, îngăduindu-și să privească cu o oarecare doză de suspiciune presupusa „victorie” de stânga care a fost Historikerstreit.6 Căci, într-adevăr, dacă a fost o victorie, a fost o victorie care a contat extrem de puțin. Iar următoarele pagini vor încerca să descrie de ce această victorie a fost, din păcate, mult mai minoră decât ne-am fi așteptat.

Dincolo de cine a luat sau nu laurii dezbaterii despre Nolte, valul de publicitate din jurul unui istoric conservator mediocru ar trebui să fie o surpriză pentru mulți. Sau cel puțin ar trebui să ne mire nevoia încă resimțită de a critica ideile sale deja compromise: de la ideea dublului genocid, la încercarea de a vedea în fascism o simplă reacție la pericolul bolșevic, și mai ales ipoteza totalitară prin care regimurile fasciste și cele comuniste sunt puse în același coș anistoric. Însă această agitație post-mortem a subliniat încă o dată importanța pe care dubletul fascism/comunism încă o are în organizarea memoriei culturale a statelor europene. Nolte este încă menționat, amintit, criticat pentru că discuția deschisă de el a atins un nerv central în ordinea culturală a capitalismului actual. Tocmai de aceea, Cearta Istoricilor și rolului lui Nolte în ea au fost importante: nu pentru argumentele propuse, de multe ori doar bizare fantasmagorii istoriografice, ci pentru tipul de „muncă politică” pe care l-au îndeplinit în contextul anilor optzeci, pentru funcția lor socială. Mai mult decât o dezbatere istorică, Cearta a reprezentat o etapă esențială în structurarea profilului cultural al statelor capitaliste europene. Nu degeaba Historkerstreit a avut loc odată cu primele încercări de reformă neoliberală propuse de guvernul Kohl; nu degeaba dezbateri similare au avut loc în același moment în Franța sau în Statele Unite, state ce își începeau și ele aventura neoliberală. Și nu fără rost discuția despre fascism/comunism, ca și reînviere a „paradigmei totalitare”, a jucat un rol atât de puternic în reformele neoliberale de la periferia Europei: vezi mulțimea de instituții dedicate studierii „crimelor totalitare” prezente de la Vilnius la Sofia. Schimbările sociale din ultimele decenii, de la dezmembrarea sistemului bunăstării la ofensiva neoliberală, au fost puternic legate de un discurs istoric despre relația dintre comunism și fascism a cărui reziliență încă se resimte sub forma acestui zombie al istoriografiei secolului douăzeci: teoria totalitară.

În ciuda lipsei sale de credibilitate academică, aceasta apare constant de-a lungul epocii postbelice: de la rolul său în epoca McCarthy, la redescoperirea sa de intelectuali occidentali ca Nolte sau Furet, sau la reînvierea sa în contexte precum post-socialismul românesc când, în ciuda oricărui bun-simț academic, comunismul și fascismul sunt prezentate din nou ca „fețe ale aceleiași monede”. Or aceste repetitive „momente ale totalitarismului”, cum le numea Arson Rabinbach,7 trebuie explicate, privite sub raportul „muncii politice” pe care o îndeplinesc. Este important să se refuze jocul argumentativ prin care aceste idei sunt luate din nou în serios; este important să se refuze dialogul. Sarcina nu este aceea de a adjudeca dacă Nolte a avut sau nu dreptate, de a critica presupozițiile sale, tot la fel cum nu e importantă criticarea discursului istoric lansat de Stephen Courtois sau intelectualii români ai anilor 2000. Mult mai importantă este evidențierea conturului istoric al acestor dezbateri, funcția lor politică în structurarea profilului cultural al statelor capitaliste europene odată cu începutul primelor reforme neoliberale. Tocmai de aceea, în cele ce urmează ne vom concentra foarte puțin pe argumentele propuse de diferiți actori implicați în Historikerstreit. Accentul va cădea pe felul în care această dezbatere istorică se integra schimbărilor structurale aduse de anii optzeci în Germania: de la crearea unui nou pol cultural neoconservator la relațiile acestuia cu reformele neoliberale încercate de guvernul Kohl. După acest mic tur istoric în lumea Germaniei Federale, în partea a doua vom încerca să generalizăm câteva din aceste concluzii, mutând accentul pe contextul est-european, unde ideea totalitarismului și a comparației comunism/nazism a jucat un rol atât de important în reformele neoliberale ale post-socialismului.

2.1. Câmpul cultural german după 1968: liberalii de stânga ca pedagogi ai eticii

Foarte puține dezbateri istoriografice au avut un impact public la fel de impresionant precum Cearta Istoricilor. Dincolo de gigantica bibliografie ce o înconjoară,8 discuția nu a fost purtată doar în publicațiile de specialitate, ci a pornit și s-a susținut în paginile marilor ziare germane (Frankfurter Allgemeine Zeitung, Die Zeit) găsindu-și curând ecouri și în presa anglo-saxonă. Scânteia gâlcevii ideologice a fost articolul lui Ernst Nolte, publicat la 8 iunie 1986 în Frankfurter Allgemeine Zeitung, un ziar co-editat în momentul acela de istoricul conservator Michael Stürmer. Întitulat „Acel trecut care nu trece” [Die Vergangenheit, die nicht vergehen will], articolul prezenta Holocaustul și violența rasială a Germaniei hitleriste ca o reacție defensivă la pericolul reprezentat de Uniunea Sovietică. Astfel, departe de a constitui un eveniment istoric singular, Holocaustul a fost o copie a Gulagului, masacrul „original”, așa cum îl numește Nolte. Două consecințe sunt subliniate de Nolte în această piesă: în primul rând, URSS-ul și Al Treilea Reich ar trebuie analizate împreună, ca două fețe ale aceluiași fenomen totalitar. Mai mult decât o istorie comparativă, o astfel de analiză ar urmări „nexus-ul cauzal” prin care violența colectivă a Uniunii Sovietice a dus la violența hitleristă, percepută ca o simplă reacție la evenimentele furtunoase din estul continentului. Pentru Nolte, ceea ce lega cele două regimuri nu erau doar o tipologie (ambele erau state totalitare), ci cauzalitate: statul totalitar sovietic ar fi condus, de fapt, la statul totalitar nazist. În al doilea rând, o astfel de perspectivă îl ajuta pe Nolte să producă o reevaluare a trecutului nazist în Germania: renunțarea la ideea centralității Holocaustului în reconstruirea identității culturale germane, abandonul acelui „trecut care nu trece” și a tezei vinovăţiei germane colective, o idee care după Nolte împrumută limbajul „colectivist” al nazismului/comunismului în defavoarea unei înțelegeri individualiste, liberale a responsabilității istorice. Articolul lui Nolte a fost urmat imediat de o serie de răspunsuri agresive: Jürgen Habermas, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen etc. au intervenit în dezbatere, învinuindu-l pe Nolte de „înfrumusețarea” trecutului nazist, acuzând tonul apologist al articolului. Pentru aceștia, argumentele sale nu erau nici mai mult nici mai puțin decât o justificare a crimelor nazismului, prezentate ca o simplă reacție la „pericolul bolșevic”, o ștergere a rolului Germaniei în dezastrul celui de-al doilea război mondial. Pe de altă parte, în jurul lui Nolte o serie de istorici conservatori, printre care Andreas Hillgruber și Michael Stürmer, s-au raliat de partea cealaltă a baricadei. Dezbaterea abia începea, polarizând în curând întregul spațiu cultural german. E imposibil de înțeles această polarizare și ecoul său public, dacă privim discuția doar ca o obsesie germană, un soi de „muncă cu trecutul” care ar caracteriza spațiul german.

Impactul public al acestei discuții trebuie înțeles din perspectiva poziției sociale a celor două grupuri implicate și a rolului pe care îl jucau ele în cadrul Germaniei Federale post-1968. Era vorba de o luptă, și încă una destul de violentă, pentru hegemonia spațiului cultural și, mai ales, pentru felul în care acesta putea influența și defini diferite proiecte politice. În momentul începerii dezbaterii, în 1986, liberalii de stânga din jurul lui Habermas aveau deja o poziție instituțională bine înrădăcinată în aparatul de stat și sistemul universitar federal. Aceasta venea după mai mult de un deceniu de guvernare social-democrată ce urmase protestelor studențești din 1968. Pe de altă parte însă, neoconservatorii „noltieni” puteau conta pe schimbarea fundamentală pe care revenirea la putere a creștin-democraților o adusese în 1982: o transformare politică percepută și ca o reîntoarcere la valorile de dreapta ale Germaniei după lunga guvernare SDP, ceea ce se numea din ce în ce mai des Tendenzwende.9

În ciuda acestor diferențe, însă, erau foarte multe asemănări între cele două grupări: majoritatea „combatanților” făceau parte din ceea ce Dirk Moses numea Generația 1945, acei intelectuali care la sfârșitul războiului mondial erau încă adolescenți și al căror parcurs intelectual fusese marcat de atmosfera conservatoare a anilor cincizeci. De dreapta sau de stânga, pentru acești intelectuali Republica de la Bonn era mai mult decât un proiect politic: era și unul generațional, existențial, integrat economiei morale și afective a fiecăruia.10 Nolte însuși făcea parte din această generație, la fel ca și Wehler sau Habermas, chiar dacă strategiile intelectuale pe care le foloseau erau diferite. Însă pentru ambele grupuri, exerciții istoriografice de tipul Historikerstreit erau mai mult decât o confruntare intelectuală: erau instrumentele esențiale pentru felul în care își defineau proiectul intelectual și funcția sa politică în cadrul Republicii, inclusiv poziția instituțională a fiecăruia. Încă dinainte de Cearta propriu-zisă, Michael Stürmer criticase istorici ca Wehler nu numai pentru influența considerabilă pe care acesta o exercita în mediul universitar, dar și pentru politicile implicite ale unui astfel de discurs istoric. Într-un astfel de context, dezbaterile istorice erau atât o modalitate de a defini rolul practicii intelectuale în societatea germană, cât și o modalitate de a oferi diferite viziuni politice asupra a ceea ce însemna sau ar trebui să însemne proiectul republican postbelic.

Astfel, pentru intelectuali ca Habermas și istoricii care îl sprijineau, republica federală era în primul rând un proiect politic redemptiv, o încercare de a constitui o comunitate politică dincolo de tradițiile naționaliste germane care conduseseră, după părerea lor, la nazism. De aici un anumit moralism activist, o pedagogie politică prin care trecutul câștiga o importanță vitală: ca exemplu politic negativ, cel de-al treilea Reich și dezastrul războiului mondial erau centrale redefinirii democrației postbelice. Era esențială, în acest context, o pedagogie critică, de a exhuma, reliefa și exclude tradițiile și contextele sociale ce făcuseră posibilă apariția fascismului. Trebuia retrasate legăturile dintre nazism și programul reacționar bismarckian, dintre Hitler și imperialismul social de sfârșit de secol, dintre nazism și naționalismul esențialist german aparent mult mai inocent, dar care „normalizase” discursul fascist. Nu degeaba mulți dintre acești intelectuali de centru-stânga se vor împotrivi reunificării germane după 1989, văzută ca o revenire periculoasă la un naționalism etnic ce contrasta cu republicanismul civic propus de ei. Într-un fel, RFG era viabilă doar în măsura în care înceta să fie germană în felul în care germanismul fusese definit înainte de 1945. În cadrul acestui republicanism, statul german nu putea fi decât rezultatul final al unui proces continuu de învățare din trecut, de educare morală și istorică, marcat de deliberare și raționalitate politică și mai ales de Vergangenheitsbewältigung, de confruntarea cu trecutul reacționar.11

Expresia istoriografică a acestui model de a concepe nu doar practica intelectuală, dar și contururile Germaniei postbelice, a fost fără îndoială Școala de la Bielefeld care, în momentul începerii dezbaterii despre Nolte, reprezenta deja principala direcție a istoriografiei germane, ortodoxia lumii academice. Prin nume ca Jürgen Kocka, Reinhardt Koselleck, Hans Mommsen sau Hans-Ulrich Wehler, istoria culturală și socială practicată la Bielefeld constituia mai mult decât un exercițiu academic: era în același timp o încercare de a recrea în cadrul istoriografiei genul de gimnastică critică sugerată de Habermas. Ideea de modernizare eșuată ca explicație a căii specifice (Sonderweg) a Germaniei, felul în care acest eșec al modernizării a condus la Hitler, sublinierea caracterului reacționar al spațiului politic și al culturii germane; toate aceste subiecte predilecte ale școlii făceau parte din efortul critic auto-reflexiv sugerat de filozoful german. La fel era cazul și cu profilul metodologic promovat de aceștia: de la mai tradiționala istorie (Begriffsgeschichten) la noi metode cantitative sau econometrice, aceste metode făceau parte din același arsenal al raționalității critice. Mai ales, însă, dincolo de lucrări monumentale precum cele cinci volume ale Deutsche Gesellschaftsgeschichte a lui Wehler,12 acest efort critic însemna implicarea în luptele ideologice ale perioadei, în special cele privind regimul nazist.

În momentul începerii dezbaterii, atât istoricii din jurul Școlii de la Bielefeld, cât și intelectuali precum Habermas, erau deja bine stabiliți în aparatul cultural al Germaniei Federale, reprezentând în fond centrul hegemonic al acesteia. Chiar dacă majoritatea se păstraseră departe de implicarea politică personală, ei oferiseră de-a lungul lungii guvernări social-democrate (1969-1982) discursul legitimator al regimului post-1968: calea de mijloc între radicalismul generației ’68 (care făcuse de fapt posibilă victoria SPD) și elementele conservatoare ale partidului. Genul de gimnastică deliberativă propus de ei putea considera radicalismul mișcării studențești ca un pas înainte față de anii cincizeci, dominați de guverne creștin-democrate și de compromisuri jenante cu foști membrii NSDAP. Era vorba în fond de un flirt ușor, fără prea mult angajament, cu radicalismul studențesc; un flirt ideologic ce putea integra până la un punct presiunea socială a sfârșitului de deceniu șapte. Însă liberali ca Habermas păstraseră întotdeauna o distanță considerabilă față de ceea ce considerau a fi „excesele” mișcării studențești, iar accentul pus pe păstrarea status quo-ului federal, inclusiv incriminarea a ceea ce Habermas numea „fascismul de stânga”13 al studenților germani, putea satisface publicul centrist din jurul SPD. Genul acesta de echilibristică ideologică a făcut ca stângismul liberal al lui Wehler sau Habermas să ofere consensul ideologic al lungii guvernări SPD, centrul hegemonic al spațiului cultural german, atât discursiv, cât și instituțional.

2.2. Câmpul cultural german după 1968: noii conservatori ca analiști ai crizei

Or în anii optzeci acest centru hegemonic al lumii culturale germane se vedea puternic contestat. Era vorba, în primul rând, de o nouă mișcare conservativă germană; una care renunțase în mare parte la balastul etatist al tradiției conservatoare germane, la centralitatea paternalismului de stat. În fața unui stat postbelic din ce în ce mai extins, conservatorii se reimaginează ca apărători ai drepturilor și libertăților individuale, adoptând în mod conștient un limbaj anglo-saxon axat pe individualism economic. Realizată de oameni precum Kurt Sontheimer sau Ernst Topitsch, această schimbare discursivă reușise să aducă în tabăra neoconservatoare câteva din vocile liberale ale spațiului german într-un cocktail ideologic nou pentru scena RFG, dar cu paralele puternice în Statele Unite.14 De-a lungul anilor șaptezeci-optzeci, în cadrul CDU, dar și în sfera publică, prin ziare ca Frankfurter Allgemeine Zeitung, acest neoconservatorism reușește să creeze un nou limbaj politic redutabil, bazat pe o violentă critică a establishment-ului social-democrat din perspectiva unui anti-etatism dur. Asta includea, în primul rând, o acidă critică a regimului bunăstării al Republicii Federale, care vedea deja primele sale semne de criză.15 Era unul din principalele atuuri ale conservatorilor germani: așa cum remarca Clauss Offe, spre deosebire de stânga germană, aceștia reușiseră să creeze un discurs al crizei în fața căruia stânga se afla de multe ori fără apărare.16 Două elemente centrale defineau acest tip de discurs: pe de o parte, o analiză a statului bunăstării și a limitelor obiective ale redistribuției și, pe de alta, o critică culturalistă a mobilizării sociale a anilor șaizeci. Astfel, pentru mulți neoconservatori, statul bunăstării german era constant amenințat de un regim democratic ce nu lua în calcul limitele obiective ale redistribuției. Competiția dintre partide și impactul diferitelor grupuri de presiune (a se citi sindicatele germane) expunea aparatul de stat la o mulțime de sarcini și obligații sociale ce nu puteau duce decât la o criză fiscală și organizațională. Sistemul social german era, în felul acesta, amenințat de o tensiune inerentă welfare-ului postbelic: caracterul nelimitat al nevoilor sociale (de la asistența medicală la beneficii de șomaj) se lovea de limita creșterii economice prin efectul fiscalității: scăderea competitivității produselor germane. De aici criza inerentă care amenința compromisul social postbelic german: trebuie renunțat fie la creșterea economică, fie la asistența socială; trebuia ales între o economie de export competitivă și redistribuție. Nu e greu de bănuit care era alegerea recomandată de neoconservatori.

La fel de important se dovedea, însă, ceea ce definea noul conservatorism: critica activismului social adus de anii șaizeci și a efectelor sale culturale. În fond, sfârșitul guvernării CDU dusese la o mobilizare socială impresionantă; o mobilizare ce, deși venea din afara statului, nu era deloc interesată de libertate economică sau drepturi individuale. Astfel, pentru noii conservatori, departe de a fi o soluție în fața unui stat hipertrofiat, mobilizarea socială putea deveni ușor un nou pericol, amenințând libertățile individuale ale cetățenilor și ducând la un nou „dogmatism.” Tocmai de aceea, cererile sociale ale mișcărilor studențești sunt descrise ca reprezentând noua intoleranță ideologică, ca marcă a „totalitarismului” ideilor de stânga, într-un limbaj de Război Rece foarte accentuat. Semne ale acestui extremism erau, în presa conservatoare, atât valul de atentate teroriste de stânga din 1977, faimoasa Toamnă Germană, dar și succesul socialismului în mediul universitar.17 Universitățile germane erau din ce în ce mai mult descrise ca un spațiu orwellian, în care intelectualii de stânga răspândeau newspeak-ul progresist, oprimând minoritățile conservatoare.

În felul acesta anti-etatismul conservator era doar una din fețele monedei. Cealaltă era nevoia de a evita pericolul exercitat de o posibilă societate civilă de stânga care se făcuse vizibilă în mobilizarea socială din 1968-1969. Tocmai ca răspuns la această primejdie, liberalismul economic al neoconservatorilor va fi însoțit de un puternic conservatorism cultural prin care valori „tradiționale” (familia, națiunea, tradițiile culturale de dreaptă) ar fi putut asigura disciplinarea unei societăți civile aparent incontrolabile. Departe de a duce la o tensiune ideologică, amestecul de liberalism economic și conservatorism cultural era astfel răspunsul cel mai eficient în contextul post-1968: permitea atât critica statului welfare al epocii, cât și atacarea unei societăți civile radicalizate. Putea propune atât retragerea statului, cât și mecanismele de disciplinare ideologică ce ar fi controlat efectele sociale ale acestei retrageri. Tocmai de aici importanța recuperării limbajului naționalist german, axat pe etnicitate și nu pe discursul civic post-Holocaust. Un consens naționalist era esențial, așa cum afirma Stürmer, în evitarea unui „război civil” anunțat de disputele sociale ale anilor șaizeci.18 El ar fi asigurat genul de pace socială și unitate necesare în urma crizei morale produse de guvernarea social-democrată, dar și în fața pericolelor unei democrații greșit înțelese. Sau, în cuvintele liderului CDU, Alfred Dregger, vorbind în fața Bundestagului: „Democrația trebuie naționalizată pentru a putea supraviețui”19 Or, pentru o astfel de reînviere a discursului naționalist german era necesară ștergerea stigmei care lega sentimentul național de trecutul nazist, tradițiile conservatoare germane de radicalismul lui Hitler, Junkerii prusaci de SS. Era necesară un tip de muncă istoriografică prin care să se șteargă legăturile trasate de istorici precum Wehler sau Kocka între cel de-al doilea Reich și nazism, între structura de clasă a societății germane și Holocaust. În felul acesta, discuțiile istoriografice neoconservatoare erau articulate în cadrul unui complex proiect politic, în care atacul asupra statului bunăstării se împletea cu o încercare de a controla o societate civilă mult prea radicală, un „război de poziție” conservator.20 Departe de a fi o simplă răbufnire reacționară, articolul lui Nolte face parte din acest complex context al Germaniei post-1968.

________
1 Ernst Nolte și Thomas Roman, „Questions a Ernst Nolte!”, Eurozine (23 Martie 2003)
2 Așa cum afirmă în interviul cu Thomas Roman, Idem.
3 Richard J. Evans, „Ernst Nolte Obituary”, The Guardian (29 August 2016)
4 Vezi textul lui D. Lazare, „Răzbunarea lui Ernst Nolte” publicat și în acest număr Vatra.
5 Vezi textul publicat de D. Losurdo preluat și de Vatra.
6 D. Lazare este unul din puținii care au astfel de bănuieli.
7 Anson Rabinbach, “Moments of Totalitarianism,” History and Theory 45, nr. 1 (2006): 72–100.
8 Câteva analize ce oferă și o bună bibliografie sunt Peter Baldwin. Reworking the Past: Hitler, the Holocaust and the Historians Dispute. Boston, MA: Beacon Press, 1990; Richard Evans. In Hitler’s Shadow: West German Historians and the Attempt to Escape the Nazi Past, New York, NY: Pantheon, 1989; Reinhard Kühnl(editor). Vergangenheit, die nicht vergeht: Die „Historikerdebatte”: Darstellung, Dokumentation, Kritik. Cologne: Pahl-Rugenstein, 1987.
9 Considerată o schimbare ideologică de dreapta, care afectase nu doar câmpul intelectual, dar chiar și viața de zi cu zi în Republica Federală. Multe din discuțiile intelectualilor critici precum Habermas se voiau o analiză a acestei schimbări, inclusiv discuția sa despre postmodernitate (Jürgen Habermas and Seyla Ben-Habib, “Modernity versus Postmodernity,” New German Critique, nr. 22, 1981: p. 14.) Vezi, de exemplu, Charles S Maier, The Unmasterable Past: History, Holocaust, and German National Identity (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1988, p. 37) dar mai ales analizele din Jürgen Habermas (editor), Observations On “the Spiritual Situation of the Age”: Contemporary German Perspectives (MIT Press, 1984).
10 A. Dirk Moses, German Intellectuals and the Nazi Past (Cambridge; New York: Cambridge University Press, 2007).
11 Firește, nu e greu de a discerne în poziția lui Habermas un idealism liberal: noțiunea de comunitate politică proiectată de el părea a fi dincolo de lupte sociale, iar normativismul său nu era lipsit de un soi de apologism, lipsit de spirit critic, al ordinii social-democrate a anilor șaptezeci; vezi, de exemplu, critica lui Perry Anderson în  „The German Question,” London Review of Books, Ianuarie 7, 1999.
12 Una din marile realizări ale istoriografiei germane.
13 Moses, German Intellectuals and the Nazi Past, 189.
[1]4 Vezi, de exemplu, Jürgen Habermas, The New Conservatism: Cultural Criticism and the Historians’ Debate (Cambridge, Mass.: MIT Press, 1989). Wolfgang H Lorig, Neokonservatives Denken in der Bundesrepublik Deutschland und in den Vereinigten Staaten von Amerika: zum intellektuellen Klima in zwei politischen Kulturen (Opladen: Leske + Budrich, 1988).
15 Claus Offe, „Democracy against the Welfare State?: Structural Foundations of Neoconservative Political Opportunities,” Political Theory 15, nr. 4 (1987): 501–37.
16 Claus Offe, „Ungovernability: On the Renaissance of Conservative Theories of Crisis”, în Habermas, Observations On “the Spiritual Situation of the Age, 67-89.
17 Și nu de multe ori aceste valuri de violență vor fi prezentate ca un rezultat direct al programului critic propus de stânga liberală, în ciuda faptului că primii care formulaseră o critică a mișcării studențești fuseseră exact oameni de stânga precum Habermas, speriați la rândul lor de „fascismul de stânga” al șaizeciștilor. Moses, German Intellectuals and the Nazi Past, 212–18.
18 Moses, German Intellectuals and the Nazi Past, 223.
19 Idem.
20 Folosesc termenul de societate civilă mai mult în sensul lui A. Gramsci, ca un spațiu de luptă pentru dominare simbolică. Antonio Gramsci, Selections from the Prison Notebooks of Antonio Gramsci (New York: International Publishers, 1972), 12.

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 49-54]

Vezi și:

Daniel Lazare – Răzbunarea lui Ernst Nolte

Domenico Losurdo – Evoluția lui Nolte

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s