Roxana COTRUȘ – Îmblânzirea dracului/ urcarea în Rai

george-balaita-invoiala

Că lumea lui George Bălăiță gravitează la granița dintre Domestica și Infernalia nu mai e o enigmă, iar acest aspect devine tot mai nuanțat pe măsura publicării scrierilor sale. Bineînțeles că de la această – hai să-i spunem – marcă a autorului nu se sustrage nici volumul Învoiala*, apărut în 2016 la Editura Polirom, categorisit de Nicolae Manolescu drept posibil scenariu cinematografic, la fundamentul căruia stă vădit binecunoscuta Povestea lui Stan Pățitul de Creangă.

La o primă vedere, acest scenariu, spre deosebire de celelalte proze mai ample ale lui Bălăiță, pare a cunoaște o lejeritate în discursul narativ; e drept – fragmentarismul nu impune atâtea piedici în pătrunderea în lumea romanescă a lui Bălăiță precum e cazul Lumii în două zile ori al Ucenicului neascultător. Cu toate acestea, nici scriiturii acestui volum nu îi lipsesc acroniile (analepsa, prolepsa sau fragmentarismul discursului). Astfel, după cum ne-a obișnuit până acum, lumea personajelor lui Bălăiță este și aici una în care se îmbină banalul cu insolitul, grotescul cu sublimul, în centrul evenimentelor aflându-se cunoscutul personaj al lui Creangă, drăcușorul Chirică Samca, ce intră în slujba lui Stan Ipate, tocmeala urmând a se împlini după trei ani. Întâmplările prin care trec cei doi protagoniști sunt similare celor din povestea lui Creangă: Chirică mănâncă boțul de mămăligă lăsat de Stan în pădure, drept urmare primește pedeapsă de la Întunecimea Sa, dracul Scaraoțchi, să-i slujească pământeanului trei ani, urmând a se întoarce cu ceva folositor iadului. Chirică se dovedește a fi priceput în toate treburile gospodărești și în cele ale pământului, ba mai mult, îl convinge pe de mult holteiul Stan Ipate să o ia în căsătorie pe fata morarului Lomură cel Șchiop, căreia, la împlinirea celor trei ani de ucenicie, îi scoate „coasta drăcească”, revenind pe fundul iadului cu Baba Hârca drept ofrandă.

Deosebirile între cele două scrieri constau în faptul că aici evidențiat este Chirică Samca, iar subiectul cunoaște o dezvoltare mai amplă, adăugându-se episoade născocite de autor. Unul dintre acestea e cel în care se poartă dialogul savuros dintre cei doi draci, „nașul” și „finul” (cel din urmă întruchipându-l pe Chirică), în podul grajdului de la han, loc din care este pusă la cale toată tărășenia și din care e observată lumea: „hanul e lumea sau măcar o poartă largă spre ea”. Hanul ca lume în dezordine nu îi este străin autorului, acestuia revenindu-i în Ucenicul… imaginea Casei Zidite, locul de întâlnire al scribilor, un spațiu cu un aspect hibrid, ca și aici: jumătate han – jumătate mănăstire, unde nu pătrundea nimeni și nimic străin, însă din care pornea totul. Hangița din Învoiala nu e nimeni alta decât Marghioala, nerăbdătoare să-i prindă în farmecele sale pe trecători. Astfel, referințelor la adresa Prostiei omenești, Soacrei cu trei nurori, Ursului păcălit de vulple, li se adaugă elemente din nuvela fantastică a lui Caragiale, La hanul lui Mânjoală. Bălăiță operează, așadar, pe o recuzită autohtonă de factură clasică, pe care o prelucrează însă cu o viziune modernă, alegând în locul comicului pur, specific lui Creangă, un registru mai grav, efectul pe care îl produce amestecul dintre gluma serioasă și grotesc.

În același timp, Stan și Chirică sunt de această dată personaje mobile: dacă pe Stan începe să-l molipsească o forță diavolească (ex.: scena în care aproape îi lasă fără suflare pe cei doi tâlhari, dar și aceea a pedepsirii lui Chirică pentru neobrăzarea de a deschide lada din mijlocul odăii), Chirică Samca pare a suferi un proces de umanizare, cunoscând mila, suferința: „M-ai îmbolnăvit, stăpâne, de o boală a sufletului pe care numai oamenii o au, firește /…/ Sufletul e boala cea mare și de nevindecat, la rândul ei bolnavă de nenumărate alte boli mai mici”; se poate spune, prin urmare, că aceștia suferă un transfer de caracter, atipic naturii fiecăruia. Protagonistul scenariului apare și în Ucenicul neascultător, unde natura drăcească îi este relevată treptat, punctul culminant atingându-l autoportretizarea:  „În ce mă priveşte, eu am alte ocupaţii: eu fac căsătorii ridicole: unesc pe ghiuji cu minore, pe stăpâni cu servitoarele lor, pe fete fără zestre cu dulci îndrăgostiţi care n-au nimic în buzunar. Eu am adus pe lume luxul, destrăbălarea, jocurile de noroc şi chimia/../ Într-un cuvânt mă numesc Asmodeu, poreclit dracul şchiop”. Lui Chirică îi corespune și Anghel, sceleratul din Lumea în două zile, cultivatorul de cactuși și crescător de albine, un autodidact care a avut la rândul său mai multe slujbe de-a lungul istoriei: șlefuitor de oglinzi, argintar, ceasornicar etc. În același timp, lui îi revine, onomastic vorbind – dar nu numai – Anghelina, tânăra drăcoaică focoasă ce îl ademenește pe naș cu farmecele sale de primejdioase, dar și cu vin, pentru a o salva pe Baba Hârca.

Spațiul este satul tradițional, care, spre deosebire de acela al Ucenicului…, nu își mai conservă caracterul moral, ci se prezintă deja cotropit, populat de o diversitate de ființe sosite din fundul iadului: nașul, finul, Baba Hârca, Anghelina. Caracterului tragic al celor două romane i se opune buna dispoziție și veselia Învoielii, în care drăcușorii prind drag de oameni, se atașează de ei, se amestecă printre aceștia, le sar în ajutor, cunoscând în cele din urmă „slăbiciuni” precum compasiunea, empatia, curiozitatea, iar la plecare îi bocesc.

Se pune întrebarea: de ce învoială? În acest sens, două personaje-cheie sunt Păpușarul și Scribul, între care aflăm că există o învoială, apărând, așadar, motivul pactului. Despre Scrib aflăm că nu este altcineva decât Străinul, nașul sau dracul cel mare, care apare sub diverse înfățișări, cu pretextul de a lua notițe. El este poetul, interesat de literatură, filosofie, de împletitura care îi leagă pe oameni între ei, dar și de cele nevăzute.

Prin urmare, nici acestei puneri în scenă a Poveștii lui Stan Pățitul nu îi lipsesc motivul scribului, al dezumanizării, al întrepătrunderii demonic-angelic, al lumii ca harababură, asupra căreia guvernează păpușarul și scribul. Totuși, lipsește acela al morții, imanent romanelor precedente ale autorului, aceasta vestind de fiecare dată dispariția unei entități, a unui principiu și poate acest lucru îi conferă scriiturii mai multă degajare – lipsa joacăi de-a râsu’-plânsu’.  Chiar dacă proiectat pe un „șablon” autohton, deci familiar, volumul relevă instantaneu notele distinctive ale autorului, cele care îi conferă o incontestabilă originalitate printr-o reinterpretare modernă a grilelor și personajelor clasice.

__________
* George Bălăiţă, Învoiala, Editura Polirom, Iaşi, 2016.

 

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 21-22]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s