Ioan PÂNZARU – Între „radicalitate și nuanță”

mircea-martin-radicalitate-si-nuanta_06051015

O formă subtilă de politizare a spațiului public intelectual este medializarea. Prin „medializare” înţeleg intervenţia cantitativă a numărului de glasuri, care dă pondere unui fenomen de agenda setting mediatic în chestiunile artistice și chiar științifice. Fenomenul ar putea fi considerat ca o „spirală a gălăgiei”, componenta reciprocă a „spiralei tăcerii” pe care a semnalat-o Elisabeth Noelle-Neumann în arena dezbaterii. Este cumva firesc ca integrarea mediilor de comunicare în industriile culturale să creeze asemenea fenomene cantitative. Dar în domeniul intelectual argumentele rămân suverane, nu numărul vocilor. Cred că o idee bună se sprijină pe temeiuri, şi se ajută cu raţionamente persuasive. Cu cît o chestiune e mai relevantă pentru un domeniu anume, în speță cel literar, cu atît abilitatea verbală a criticului trebuie înlocuită prin competența profesională, prin reflecția asupra fondului chestiunii. Calitatea gîndirii, pe care o caută Mircea Martin, implică o soliditate logică lăsînd loc destul surprizei analogiilor, şi o concordanţă cu ceea ce considerăm adevărat şi bun în ţesătura ideilor. Arhitectura argumentativă, constanța folosirii unui cadru epistemic format din categorii și relații, nu pot fi înlocuite de retorica emotivă și consensuală. Judecata criticii literare adaugă o sensibilitate la valoare care lasă, în transparență, să rezoneze ecourile operei înseși.

Problema căreia Mircea Martin îi dedică o parte din opera lui este, așa cum o interpretez eu, un protest împotriva „medializării” judecăţii, în genere, şi o pledoarie pentru calitatea gîndirii. Nu vă propun o lamentaţie despre slăbiciunile spaţiului public românesc. Dar meritul lui Mircea Martin, care nu-i poate fi luat, şi care trebuie explicitat cum se cuvine, este acela de a fi evitat devalorizarea pe care sistemul de gestiune a expresiei publice i‑o impune gînditorului, şi de a fi păstrat o identitate intelectuală întru totul respectabilă de-a lungul întregii sale vieţi. În contrast cu versatilitatea multor corifei temporari, el navighează statornic după busola unei vaste culturi şi a unui simţ etic împodobit de o anume elegantă modestie.

Cartea de faţă, o culegere de articole mai vechi, se deschide solemn și programatic cu texte despre Călinescu şi Vianu, subliniind tradiţia în care se înscrie autorul. Dilema local-universal persistă în cultura noastră. Martin pare a admite că o literatură este din şi despre un anumit spaţiu geografic şi cultural. Îi obiectează lui Adrian Marino că „depăşirea europocentrismului” nu duce nemijlocit la un concept global de literatură mondială. Martin propune „o universalitate regională limitată”, singura care poate fi atinsă fără a risca lipsa de relevanță. Studiile postcoloniale şi subalterne nu au reuşit să ajute la constituirea unei comunități globale. Mi se pare că literatura, ca şi bucătăria, pot fi gustate cu adevărat doar în interiorul unei culturi; în acelaşi timp, sîntem capabili să apreciem oricare tradiţie, între limitele rațiunii. Deși succesul bucătăriei chineze l-a precedat pe cel al prozei, fascinantele pagini ale lui Mo Yan anunţă deja începutul unei perioade de receptivitate mondială pentru cultura din care provine. O politică protecţionistă are sens în cultură ca și în economie, fără să fie întotdeauna cea mai bună opțiune. Însă naţionalismul cultural nu spune altceva decît că refuzi valorile estetice ale altora, şi trezeşte dubiul asupra sensibilităţii judecătorului, ca o recunoaștere implicită a limitelor. Deschiderea către lumea celuilalt nu poate fi totală, ceea ce nu exclude înțelegerea și aprecierea. Pentru Mircea Martin, critic al sensibilității, nuanțele sînt mai importante în judecată decît luările de poziție radicale.

În numele acestor distincții fine, el respinge „radicalismul”. De aceea tratează cu respect opera unui „marxist autentic”, Ion Ianoşi. Martin evocă perioadele alternativ mai faste şi mai nefaste cînd literatura română simţea hăţul politic mai slab, ca şi perioadele de restrişte, cînd delaţiunea şi condamnările s-au întors printre scriitori. Autorul nu uită vremea cînd Romul Munteanu ţinea să demonstreze că „critica marxistă are o receptivitate selectivă atît faţă de structuralism şi semiologie, cît şi faţă de psihanaliză şi metodele genetice”, nici caracterul sordid al intrigilor fomentate de securişti şi turnători. Sînt două imagini ale aceleiași vremi. Edgar Papu primeşte consideraţia care i se cuvine intelectualului, împreună cu ironia perplexă pe care o trezeşte teza lui protocronistă. Jurnalul de la Păltiniş capătă un ecou memorabil, care nu a fost publicat la vremea lui, ca să nu dea loc unor interpretări lipsite de distanţa obiectivantă care-i trebuie dialogului cultural autentic.

Mircea Martin este un estet şi, deşi nu face caz de asta, gustă cu adevărat arta, cu o aplecare deosebită spre avangarda secolului XX, şi cu o mare generozitate faţă de postmodernism. El prefaţează cu înţelegere cartea lui Gheorghe Crăciun despre poezia modernă (lucrare ce propune o taxinomie remarcabil de judicioasă). Pe de altă parte se miră că Ion Pop, autor altfel respectabil, cercetează avangarda fără să-i placă de fapt acest gen de artă. Nu-i de mirare că numeroși autori ale căror teze de doctorat le-a condus Martin scriu despre modernitate, iar mulţi dintre tinerii poeţi şi prozatori îndrumaţi de el la cenaclul „Universitas” fac opere critice despre postmodernism şi despre propria lor literatură. Discutînd cartea lui Carmen Muşat, Martin sugerează (în răspăr faţă de doctrinele dominante în culturile de expresie engleză) că ar putea exista un alt concept de canon, independent de preocupările de dominaţie şi aculturaţie, un canon estetic. Astfel îşi trădează aplecarea către o critică a gustului, pornind de la standarde implicite şi fericit împărtăşite de o comunitate de connaisseurs, înclinare pe care însă şi-o reprimă, în favoarea unei critici de concept, care adînceşte analiza logică şi filosofică a ideilor. Alături de Solomon Marcus, Martin susţine unitatea ştiinţei şi artelor în cultură.

Societatea (şi din nefericire şi cultura) noastră sînt afectate de un sindrom ohlocratic al liderului de opinie, care face ca aproape fiecare să pretindă a-i orienta părinteşte pe cei ce-l urmează, şi să-i afurisească pe toţi ceilalţi. Acceptăm – ultimii printre europeni – magistratura unor maîtres à penser de care alte naţii nu mai au nevoie. Există o legătură certă între slăbiciunea de a-i îngădui unui lider să-ţi spună cine este criminalul, înainte ca acesta să fie anchetat şi judecat, şi obişnuinţa de a crede că o carte e bună sau rea fiindcă a zis Cutare, fără ca tu s-o fi citit. Nu numai că Martin nu pretinde să ocupe o asemenea tribună de la care să se adreseze „publicului”, ci chiar încearcă să ne convingă că fiecare dintre noi are datoria să gîndească singur, şi să gîndească bine. Acesta e sensul pledoariei sale pentru nuanţe: într-o dilemă conceptuală, contrastul poziţiilor nu este esențialul: ceea ce contează e o identificare precisă a acelor detalii, „nuanţe”, cum le spune el, care ne apropie de o cercetare onestă a realităţii. Adevărul nu este un bloc de granit. Paradoxurile şi dilemele există pentru că nu au putut fi eliminate pînă azi. Adesea ele sînt constitutive anumitor poziţii din viaţă, anumitor moduri de reprezentare a existenţei. Autorul nu crede că „jumătăţile de adevăr sînt jumătăţi de minciună”. Pe cînd mulţi retori ai cuvîntării populare resping asemenea vederi ca sofisticate şi elitiste (transpunere a mai vechii repulsii față de „împăciuitorism”), Martin are curajul să ne spună că gîndirea însăşi este despre clarificarea unor concepte încă neclare, despre adâncirea unor paradoxuri şi dileme. Şi o face de pe propria sa poziţie. El reflectă punctul de vedere al lui Mircea Martin. Nu se înrolează în tabere şi echipe. Deşi nu sînt de acord cu el în unele privinţe, respect o asemenea atitudine ca esenţialmente profesională pentru un intelectual.

Pe cei care practică o retorică a elogiului şi a condamnării, el îi numeşte „radicali”. Viciul denunțat aici e îndeobşte cunoscut sub numele metaforic (şi prost ales), de maniheism. „Radicalism” este o propunere terminologică plauzibilă, pe care autorul se grăbeşte s-o debaraseze de ecourile ei politice și etice. Radicalitatea este tendinţa de a vedea pretutindeni doar sfinţi şi criminali, eroi şi laşi, insurgenţi şi colaboraţionişti. Mulţi vorbitori publici ai noştri sînt extravaganţi, flamboaianţi, multicolori şi vehemenți. Asta înseamnă că sînt „radicali” în termenii lui Martin. Trebuie admis că în publicistică e nevoie să scrii radical ca să fii citit; dar unii o fac şi ca să umple mai repede pagina. Sub scuza efemerității rostirii, se extinde o regretabilă Pfuscherei. Martin ne atrage atenţia că nu sîntem toţi jurnalişti, că rostirea publică nu se confundă cu producţia de conținut pentru mass-media, că publicul are dreptul să primească raţionamente corecte în loc de vociferări incitante. Îşi greşeşte el ţinta? Vorbeşte în deşert, adresîndu-se unui pumn de dascăli a căror nobleţe nu se vede sub hainele ponosite? Nu mi se pare deloc că Martin nu are public. Este mai întîi publicul tradiţional al criticii literare, adică studenţii, studioșii culturii și artei, profesorii de toate gradele dornici să cultive o viaţă intelectuală. Acestor grupuri li se adresează, în carte, articolele despre autori ca Noica, Fundoianu, şi nu mai puţin despre Simion ori Manolescu (numit spre voioşia cititorului „dispecerul numărul 1 al reputaţiilor literare în contemporaneitate”). În al doilea rînd sînt acolo lucruri care fac deliciul unei „audienţe ascunse”, cum se spune în studiile de comunicare, în special interviurile unde Martin îşi explicitează criteriile şi principiile. În spaţiul public, această audienţă ascunsă nu are nicio umbră purtată. Cred că societatea românească e mai bogată în inteligenţe decît o înfăţişează diversele „campanii”, şi e mai capabilă de judecată critică decît s-ar infera din spectaculoasele noastre răzgîndiri electorale. Fără să uite o clipă de peisajul retoric în care-şi enunţă rostirile, Martin se adresează acelei audienţe în care crede, şi care cere seriozitate şi temeinicie a ideii.

Acestei audienţe oneste şi critice Martin îi cere să se îndoiască odată cu el de multe pseudo-evidenţe ale discursului aşa-zis „cultural”. El contestă că emanciparea artelor plastice de figurativ, care a avut loc odată cu avangardele, este neapărat un progres. Unui autor care opune mimeticul narcisicului, el îi răspunde cu observaţia de bun-simţ că narcisicul presupune mimeticul, de vreme ce Narcis se privea în oglinda apei. Pe altul îl dojeneşte delicat: „E de mirare, da, cum un autor deseori ironic cu alţii nu-şi îndreaptă ironia şi asupra lui însuşi”. Nouă tuturor el ne spune să nu ne mai indignăm atît de potopul de mediocrităţi şi nulităţi aparente din cultura română: „este vorba de o normală mobilitate verticală, arta şi disciplinele umaniste fiind un vehicul de înaintare socială”. Celor care susţin cu entuziasm dionisiac integrarea României în sincronia mişcării artistice mondiale le cere cu falsă naivitate să-i explice de ce condiţia de cetăţean al lumii e preferabilă aceleia de prizonier al identităţii. Mărturisesc că aceste disonante aparteuri delicate mă răzbună de corurile de broaşte ale multor „critici” al căror unanimism le răpeşte orice urmă de spirit critic, ba chiar şi de spirit.

Cred că mă îndoiesc împreună cu Martin şi de alte teze care sînt evidenţe pentru colegii şi contemporanii noştri. N-aş vrea să-i atribui idei pe care nu şi le asumă. Vreau să semnalez doar cît de departe sînt textele altor teoreticieni ai noștri de temele care preocupă reflecţia contemporană: extinderea esteticii în afara domeniului artei; relevanţa artei pentru modul de a practica justiţia sau politica; impactul naraţiunii asupra cititorului; intermedialitatea şi teoria mediilor; relaţia dintre artă şi etică; estetica experimentală şi cognitivă. Martin pare informat asupra acestor dezbateri, deşi nu le transportă războinic în ograda noastră, aşa cum făcea regretatul și mai temperamentalul Solomon Marcus. La provocările pe care le constituie aceste teme, cînd survin în discuţie, Martin clatină din cap şi zîmbeşte enigmatic, aruncînd într-un tîrziu un argument pertinent şi bine chibzuit. Martin e un tip secret.

Poate că o explicaţie a radicalismului unora, aşa cum îl vede Martin, n-ar fi un primitivism mental pur și opac, ci doar faptul că aceştia nu au ajuns să se integreze în practicile unor instituţii care le-ar regla excesele prin propriile lor norme interne. Ei ar fi voci libere de constrîngeri, dar şi nestrunite de o rutină profesională care ar fi putut da o dimensiune reflexivă practicii lor. Publicistica literară ne-ar apărea atunci ca un fel de piaţă nereglementată, à la sauvette, unde nu există un control al calităţii produselor şi nici răspundere pentru produsul oferit. Ea ar fi atunci izomorfă cu piaţa operelor de artă, a romanelor şi poeziei, unde provocarea şi scandalul fac să se vîndă cartea, iar editorul sau galeristul asumă răspunderea pentru daune. Faţă de această retorică a literaturii neo-postmoderne, faţă de asianismul, vacarmul şi excesele ei, Martin are un recul. Sarcina criticului e de a se raporta la standarde intelectuale care nu sînt neapărat acelea ale prezentului; el va să fie ori conservator (şi respect criticul de tip bloomian care caută valori la o scară ce laminează istoria culturii), ori novator, dornic de originalitate şi îndrăzneală, grijuliu totuși să nu cadă victimă promovării comerciale a operelor la modă. Martin este nu numai un intelectual autentic, ca structură, ci şi un om de o cultură solidă; am fost impresionat să văd în carte o analiză a Dicţionarului de scriitori francezi coordonat de Angela Ion (operă declarat de referinţă academică), analiză desfăşurată cu o siguranţă şi o competenţă admirabile.

Opera de o viață a lui Mircea Martin salvează viaţa culturală românească de o judecată severă. Dacă ar fi să ne lăsăm în voia unei tentaţii catoniene, am incrimina aplecarea spre spectacol care a cuprins societatea noastră, după căderea comunismului. Acesta din urmă era un sistem puritan, dornic să eludeze exhibiţia publică, excepţie făcînd spectacolul puterii. Dar românii au slăbiciunea spectacolului de toate felurile. Ca în alte societăţi post-comuniste, consumerismul, vedetismul, au colonizat şi la noi spaţiul public. Din fericire, alături de alţi intelectuali români competenţi şi serioşi, Martin a continuat o operă culturală începută din tinereţe, atît în cercetare, cît şi în publicistică, şi mai ales în promovarea talentelor. Această constanţă pe cât de lăudabilă, pe atât de folositoare tinerelor generații, îi conferă o statură cu totul aparte printre intelectualii noştri. Mircea Martin poate spune, precum modelul său, Tudor Vianu: „Proiectul meu principal este propria-mi clarificare”.

________
* Mircea Martin, Radicalitate și nuanță, Tracus Arte, București, 2015, 571 pp.

 

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 19-21]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s