Ultimul volum al lui Teodor Dună, obiecte umane, forțează la maximum pedala neoexpresionismului douămiist. Aglomerările de obiecte fragmentate în manieră suprarealistă, teribilismul mizerabilist și epuizarea oricărei potențialități salvatoare construiesc noile valențe de poeticitate ale unei formule stilistice, de altfel, cunoscute. Recognoscibil ca scriitură și prin zona obscură, grunge, din care își selectează imaginile, Dună alege să remonteze direcții ocolite în literatura recentă tocmai prin riscul clișeului și al desuetudinii pe care acestea le presupun.

De pildă, spațiul încărcat de obiecte, dezumanizarea și artificiosul existențial pătrund în orizontul literar românesc odată cu proza lui Blecher. Or, a repune în discuție o astfel de temă nu într-o poezie, ci într-un volum ce mizează încă din titlu pe răsturarea raportului dintre uman și obiectual înseamnă, de la bun început, o asumare a scriiturii și o reinventare a modelului de autoritate. Mai aproape de intertextualitatea optzecistă și de construcția pe dos a lumii date, poezia de față contează prin felul în care descalifică asocierea cu o poetică complet tranzitivă și afirmă nevoia de reliricizare, de abstractizare a literaturii.

Printr-o construcție absolut organică, fiecare capitol diminuează mai mult o corporalitate rigidă, superficială, ce maschează golurile de sens ale lumii: „în curând lumea se va umple de oameni/ oameni până și în crăpăturile pereților,/ în fisurile asfaltului, sub prag, în tivul rochiei/ ca o furtună de nisip/ acoperind spațiile și spațiile dintre spații […] și nu apucă bine să se termine un om/ că începe altul./ abia se ivește celălalt om că imediat/ e acoperit de altul/ într-o revărsare tulbure a cărnurilor”. Nu doar existența materialității și prelungirea ei la nesfârșit contează aici, ci despărțirea treptată a umanității de chiar trupul care păstrează, la limită, legăturile cu lumea. Într-un silogism suspendat, cum trupul e obiectualizat inițial, iar lumea e suprapopulată de obiecte, omul e încă parte din ea. Cu o lentoare greu de suportat a ritmului în care se perindă imaginile, fiecare text reduce și mai mult corporalitatea și scoate umanitatea în afara lumii. Pretextul poeziei lui Dună nici nu e, cum s-ar crede, disfuncționalitatea umanității prin reducerea ei la materialitate, ci desprinderea de corp, ca de ultimul liant al unei individualități autiste cu exteriorul, cu acele „margini dispărute”, odată cu transformarea trupului în „trupușor”.

În „trupuri lipsă”, oamenii invadează universul obiectual. Construind o poezie a artificialului, poetul denunță prelungirile trupului real într-un trup ficțional, în imaginea din oglindă, fără a restabili autenticitatea corpului avatar. Spre deosebire de lirica anterioară, care forțează obiectul să semnifice mai mult decât subiectul însuși, aici niciunul nu e mai real decât celălalt. Poezia joacă pe un teren lipsit de substanță, aplatizat și fluid: „toate obiectele din jur sunt ghemuite./ abia mai respiră. le-au apărut riduri adânci./ le ating încheieturile, număr ultimele/ sunete ale inimilor […] toate sufletele obiectelor se ridică,/ se așează unul lângă altul, unul peste altul,/ ca o pâclă tremurătoare pe tavanul sufrageriei// merg printre obiectele uscate ca pe sub paradis.// îmi bag mâna până la umăr în oglindă./ mă scot de acolo”. Deloc originală, această suprapunere cu proiecția din oglindă e una din puținele imagini ratate din întregul volum.

În schimb, selecția motivelor nucleu (a laitmotivelor, într-un limbaj cât se poate de slab și didacticist) reconfigurează și întărește structurile lirice. Dacă presiunea obiectualului deformează subiectul și lumea, dacă îngrămădirea de obiecte incompatibile afectează definitiv corporalitatea, reducerea întregului imaginar la simboluri scheletice, la frânturi de imagini, la coordonate minimale pe care se poate construi apoi un adevărat topos poetic funcționează ca strategie compensativă în discurs. Lichefierea lumii, segmentarea corpului și investirea metafizică a unor fragmente simbol (mâna, degetele și unghia) sau a unor reprezentanți la limita genurilor (câinele, ca figură animalieră la granița dintre subiect și obiect) sunt zonele restrânse în care evoluează textele lui Dună. De alftel, trupul dependent de mișcările vii și nevoia de restabilire a relației cu alteritatea, refac pe dos scenariul biblic: „am râde împreună de tot ce nu e înviere,/ am fi cei mai fericiți, cei mai îmbrățișați/ iar mai târziu, pe un drum care coboară/ spre mare : un om și învierea lui/ atât// un om și învierea lui”. Nicio mișcare ascensională, nicio aprop(r)iere a divinității nu mai funcționează în universul în care după materializare rămâne, totuși, de neatins ideea de sens metafizic.

„Viața de sub unghii” reinvestește ironic spațiul utopic. Tendințele consumiste, dorința absurdă de a deține și de a controla obiectele prin apartenență sunt satisfăcute în „tărâmul kauf” și în „noaptea albă”. Perfect articulat la început – „spre tărâmul kauf spuneau bătrânele/ împingând radios cărucioarele spre tărâmul kauf/ spuneau domnișoarele pline de speranța/ viitorului spre tărâmul kauf spuneau adevărații/ bărbați apucând cu exactitatea rachetelor/ balistice volanul” –, textul desființează din nou asocierile imediate cu poezia cotidianului prin imaginile halucinante, voit explicite, care deconstruiesc orice încercare de domesticire a lumii: „iar când cărucioarele sunt pline portbagajele pline/ încep să-și îndese în gură ca-ntr-o mașină de tocat/ carne de oaie și carne de porc/ își umplu buzunarele cu păstrăvi și crapi își toarnă/ orez sub pleoape își toarnă uleiul cel mai scump în carii… cum să nu te bucuri/ cum ai putea vrea să se oprească vreodată/ singura noapte”.

Or, în „spațiile amneziei” fericirea falsificată, porționată chiar și discursiv în zece segmente de „vieți fericite” urmate de șapte „morți neobosiți”, devine semnul unei democrații ratate, a unei realități construite după un model totalizator, ce își schimbă doar în aparență formele: „fiecare după cum eram construiți/ primeam/ un bastonaș de cupru o felie de inox/ și alte lucruri îndestulătoare./ așteptam mult dar rândul era foarte exact/ asta ne liniștea și când veneau camioanele/ eram mulțumiți/ și când dezveleau prelatele/ eram bucuroși după aceea ne săturam/ ne întorceam pe trotuarele pe care se putea/ merge ne-a prins o ploaie portocalie// unii s-au bucurat/ alții au vrut-o albastră dar și o ploaie portocalie/ ne mulțumea// după felul în care eram construiți”. Orice epuizare, orice diminuare a trupului răspunde pe invers, cu o situare într-o nouă zonă de energii, la antipod, în completă obiectificare, astfel că acea „vărsare de oameni” cu „trupuri lipsă” se reface în „morți neobosiți” care se înmulțesc la nesfârșit, care se răspândesc ca spori ai unei specii amorfe, vegetale, reglabile cantitativ: „nu avem cum să nu fim tot noi/ în corpurile noastre perfect conservate// dacă nici măcar o unghie din care să creștem/ la loc nu va mai fi ne vom ivi din protezele/ de titan din treptele de marmură/ din firul de cupru din ultima firimitură de oțel// și vom umple din nou lumea și lumea/ va fi la fel de exactă și netedă ca noi// […] și lumea s-ar desprinde de noi și ar fi lumea/ perfectă a morților neobosiți/ o lume cu totul și cu totul/ numai a noastră”.

Mai mult, vocea colectivă, obiectivă sau în orice caz despărțită de asumarea personală din întregul volum se singularizează în ultima parte. După o contopire erotică ratată cu un partener „mai puțin viu” în absența trupului, situarea deasupra obiectului, printr-o letargie suspendată de presiunea materialității, e posibilă în același registru al suprarealului: „alunecam foarte liniștit, prins într-o lumină/ care nu mai era lumină, printr-un/ întuneric care nu mai era întuneric.// doar alunecam. cu mult în afara/ a tot ce este și a tot ce va fi”. „Groapa adâncă din piept” bună „să-ți afunzi iarna/ mâinile înghețate” devine, printre altele, un loc comun în care se aglomerează obiectele, unele peste altele, în care se suprapun bunurile de consum, în care nu mai e loc pentru manifestări neproductive și dăunătoare.

            În obiecte umane ne pune față în față cu un eșec aparte. Imposibilitatea umanității de a se defini ca obiect, într-un univers aberant, consumist și ilogic, declanșează tragedia lipsei de apartenență. Cu o voce pe cât de silențioasă în expresie, pe atât de puternică în imaginar, Teodor Dună construiește scenariul unei înaintări pe un tărâm instabil, dominat de anxietăți și plăsmuiri de tot felul, în care nu există repere sau puncte de graniță, unde totul e pătruns de tensiuni insuportabile și dense. Un teritoriu greu de străbătut, viu, dar opresiv, redat într-o manieră lirică autentică și singulară. Obiecte umane mută resorturile neoexpresionismului douămiist într-o zonă încă fertilă – a dependenței de metafizicul inaccesibil, a prizonieratului corporalității goale, a materialității rigide și a artificialului denunțat pus la adăpost de influențele anterioare.

_____________________

*Teodor Dună, Obiecte umane, Cartea românească, București, 2015.

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 31-33]