Senida POENARIU – Forme ale exilului în poezia lui Dorin Tudoran

senida_denissa-poenariu

Prezentă încă din primul volum, Mic tratat de glorie apărut în 1973, tema exilului îmbracă forme variate de manifestare urmând un proces sinuos, invers în cele din urmă, ea materializându-se biografic doisprezece ani mai târziu. Opera este cea care prevesteşte biografia, şi aceasta deoarece exilul în cazul lui Dorin Tudoran înglobează mult mai mult decât o componentă socială. Bineînţeles că mediul social în care poetul s-a format a jucat un rol important în luarea deciziei de a părăsi ţara, acesta a fost doar unul dintre paşii finali ai unui traseu exprimat poetic o perioadă de doisprezece ani. Pentru a surprinde etapele acestui exil, punctele lui de plecare şi de exprimare şi mai ales cauzele ce au generat această inversare a ordinii fireşti, în condiţiile în care întreaga operă a lui Tudoran pare un produs al unui eveniment biografic ce din punct de vedere diacronic marchează doar ultimul volum al autorului, am pornit de la premisa că există o componentă esenţial ontologică la baza acestui exil ce poate fi considerat experienţă-limită şi totodată experienţă revelatoare, cum ar spune Virgil Podoabă. Citește în continuare →

Iulian BOLDEA – Exilul literar românesc, între traumă şi luciditate

boldea

 

Etica identitară: mărturisirea ca mărturie

Obligaţia morală a criticii şi istoriei literare actuale e reprezentată, tot mai acut, de necesitatea reconsiderării (adică a considerării la justa valoare) a contribuţiei scriitorilor români ai exilului. Aceştia fac parte, fără nici o îndoială, din circuitul de valori al spiritualităţii româneşti. Ei sunt produsul matricei spirituale mioritice, pe care au purtat-o în sinele lor cel mai adânc, oriunde au fost siliţi să se oprească, cu voie, sau, mai ales, fără de voie, în peregrinările lor. De aceea, literatura română nu poate fi întreagă fără operele lor, în care realităţile autohtone transpar cu insistenţa pătimaşă a unor obsesii. Fără mărturia lor tulburătoare. Căci, în fapt, operele scriitorilor din exil s-au constituit, toate, în mărturii autentice despre o epocă malefică şi absurdă, în mecanismele sale implacabile, aceea a comunismului. Monica Lovinescu face parte dintre puţinii intelectuali români care nu au demisionat de la rigorile adevărului, de la exigenţele morale pe care le impune şi presupune actul scrisului. Cărţile sale pornesc de la premisa, cât se poate de limpede, că scrisul e povară şi clipă de graţie, predestinare şi blestem, şi, mai cu seamă, că ele sunt rezultatul ideii de etică literară.

            Monica Lovinescu însăşi îşi subintitulează Undele scurte – Jurnal indirect, semn al conştiinţei implicării subiective, al intensei participări la cele scrise. Mărturia şi mărturisirea girează în egală măsură vocaţia estetică a autoarei, după cum luciditatea şi inconfortul reconsiderării reprezintă pragul necesarului şi deliberatului sacrificiu interior pe care se bazează efortul axiologic al Monicăi Lovinescu. Acest jurnal indirect constituie, de fapt, o altă faţă a interpretării literaturii române postbelice, interpretare eliberată de orice constrângeri, epurată de dogmatism, neoficială şi neinstituţionalizată, dar cu atât mai credibilă. Un revers al medaliei şi un recurs la sinceritate, o alternativă la critica, mai mult sau mai puţin dirijată, din ţară. “Literatură trăită” – am putea denumi paginile adunate sub titlul Unde scurte, pagini ce concentrează în substanţa lor momente de cumpănă şi de revelaţie, de sarcasm polemic ori de admiraţie febrilă, şi care nu sunt niciodată reci, distante, dezimplicate. În timp ce, la adăpostul unei deliberate iluzii, hrănindu-şi vanităţile mărunte, mulţi critici literari din ţară au girat, cu mai multă sau mai reţinută docilitate, farsa tragicomică a comunismului, legitimând-o, direct sau indirect, Monica Lovinescu, alături de Virgil Ierunca şi de alţi intelectuali români din exil, a privit, din exterior dar fără detaşare impersonală, o realitate agonică, o literatură fals idilistă, dogmatică, născută – cu nu puţine şi notabile exemple, desigur – din “directive” şi “circulare”, o literatură controlată cu draconică stricteţe de autorităţi.

Citește în continuare →