Petru CIMPOEȘU – De ce nu port izmene

cimpoesu

În primul rând, nu port izmene fiindcă nu sunt balerin. Dar era cât pe ce să fiu. Până în clasa a patra, am avut numai note de zece. Orice aș fi făcut, eram perfect. Avantajul de a fi perfect constă în aceea că nu trebuie să faci nimic deosebit ca să fii astfel. Și nici nu e câtuși de puțin obositor. Mai ales într-un sat din raionul Vaslui, regiunea Iași, în anii șaizeci, când colectivizarea abia se terminase – cu bine. Citeam cu voce tare, fără să mă poticnesc, poezii de Mihai Beniuc, învățasem tabla înmulțirii de pe coperta unui caiet cu pătrățele și corespondam cu redacția ziarului Scânteia pionierului.

Totuși, ca orice vedetă, aveam și eu o mică problemă, necunoscută marelui public. Dinții cei noi îmi crescuseră strâmbi, iar unul o luase razna de tot, spre cerul gurii. Asta mă obliga să râd numai cu gura închisă. Va mai dura până când ai mei vor aduna destui bani ca să mă poată duce la Iași, la policlinică, pentru a-mi pune o proteză care să-i îndrepte cât de cât. Deocamdată, mai degrabă pe furiș, discutau despre viitorul meu, dacă mi s-ar potrivi să mă fac balerin sau altceva. Citiseră într-un ziar că la Cluj ar exista o școală de coregrafie unde te primește dacă ai nota zece la toate materiile – plus alte câteva condiții pe care nu mi le mai amintesc. Mă remarcasem deja în echipa de dansuri populare a școlii, aveam ureche muzicală, simțul ritmului și oarecare îndemânare în mișcări. Cel mai important avantaj era însă că eram foarte slab, ca orice balerin adevărat. Dacă aș fi fost admis la școala de coregrafie, statul mi-ar fi asigurat gratuit masa și cazarea, poate chiar și uniforma școlară. Dar dacă nu? Ar fi însemnat ca tata sau mama să meargă cu mine degeaba până la Cluj și să rămânem câteva zile acolo, cât dura selecția, pe cheltuiala noastră. Să presupunem că ne-am fi luat ceva de mâncare de acasă, o bucată de slănină, câteva ouă fierte, un borcan cu brânză. Dar unde să dormim, într-un oraș complet necunoscut, situat la o distanță atât de mare și în care nu aveam pe nimeni? Au tot socotit, tata și mama, și-au numărat de mai multe ori puținii bani, poate s-au consultat și cu tovarășa învățătoare Dumitriu, al cărei favorit eram și al cărei câine mă mușcase într-o zi, când m-am dus la ea să-mi împrumute o carte scrisă de Mark Twain – era singura din sat care avea o bibliotecă personală. În cele din urmă, au renunțat. Analiza SWOT arăta că amenințările și vulnerabilitățile cântăreau mai greu decât eventualele oportunități și câștiguri. Acum, dacă stau să mă gândesc, cred că aș fi fost bun de balerin, măcar din motivul că am fost toată viața slab. Chiar și în momentul când scriu aceste rânduri, deși am un pic de burtă, pot spune că sunt destul de slab în comparație cu alții de vârsta mea și, la o adică, atunci când mai dansez uneori, la câte o nuntă, mă mișc cu suficientă dezinvoltură. Aș fi făcut o carieră de balerin, dacă nu strălucită, măcar îndelungată. Câteodată, pe oameni îi impresionează aspectul ăsta. La șaizeci și cinci de ani, să poți executa corect o piruetă nu e la îndemâna oricui.

Au renunțat să mă facă balerin, dar nu au renunțat la ideea de bază: aceea că trebuia să mă facă ceva sau, mai precis, altceva decât țăran. Când mă gândesc la asta, îmi vine în cap, așa, un fel de reflecție melancolică. Satul românesc a constituit, de-a lungul anilor, principala resursă umană necesară făuririi și dezvoltării României moderne. O mulțime de savanți, ingineri, medici, filosofi, inventatori, poeți, muzicieni, sportivi de mare performanță își revendică cu mândrie originea rurală. În zilele noastre pare însă că această resursă s-a cam epuizat. Ce va urma? Probabil, ca și în cazul altor resurse epuizate, se va trece la exploatarea unor resurse mai sărace și mai scumpe (cf. gaze naturale – gaze de șist) – ați înțeles, este vorba despre imigranți.

În al doilea rând, nu port izmene fiindcă am purtat într-un moment cât se poate de nepotrivit. Din cauza lor, copilăria mea a cunoscut un episod traumatizant.

Exista la Iași un liceu cu profil de sport care purta numele marelui poet Mihai Eminescu. Nu-mi dau seama ce legături secrete a avut Eminescu cu sportul, liceul funcționează până în ziua de azi, cu aceeași denumire, nu știu dacă și cu același profil. La acel liceu fuseseră înființate și câteva clase de gimnaziu, cum le zice azi, la care accesul era condiționat de susținerea unor probe sportive. Trecusem în clasa a cincea, cred că eram în vacanța de primăvară, când ai mei au aflat, poate tot din ziar, despre acest liceu. Problema e că, în dorința lor de a mă face altceva decât țăran, pierdeau din vedere tocmai elementul de bază, faptul că eram cam pirpiriu. Aș fi putut practica, să zicem, șahul sau cel mult tenis de masă, nicidecum sporturi care solicită un efort fizic considerabil și de durată. În treacăt fie spus, un astfel de sport ar putea fi prășitul manual, de care ei tocmai voiau să mă scutească. Eu doream, bineînțeles, să ajung fotbalist, așa, ca Titus Ozon. În imaginația mea vedeam clar cum driblez toată apărarea Uniunii Sovietice și dau gol după gol. Știți că Titus Ozon a pățit-o din cauza asta!

Mama avea la Iași o soră mai mică, tanti Adela, care locuia împreună cu soțul ei, șofer pe mașina de butelii, într-un bloc situat în vecinătatea parcului Copou. Pe vremea aceea, buteliile de aragaz fiind la mare căutare, șoferul de pe mașina cu butelii era socotit o persoană foarte importantă. Tata m-a cărat vreo zece kilometri, din sat până la Vaslui, pe cadrul bicicletei, a lăsat bicicleta la o cunoștință sau rudă, nu mai rețin cu precizie, iar de acolo, ne-am suit în tren și am plecat spre Iași. Nu era chiar prima mea călătorie cu trenul, mai fusesem, cu un an sau doi în urmă, în tabără la Pașcani. Atunci trenul oprise pe neașteptate între două gări, iar eu, curios din fire, am vrut să văd din ce motive și am dat să scot capul pe geam. Oameni buni, sticla geamului aceluia era așa de curată, încât nu mi-am dat seama că geamul e închis, și i-am tras un cap de s-a făcut țăndări! Dar asta e altă poveste.

Ne-am cazat la tanti Adela, iar a doua zi, pe baza indicațiilor ei, am reușit să ajungem la Liceul cu program sportiv Mihai Eminescu. Curtea școlii era plină de copii cam de seama mea, dar care mi se păreau mai în vârstă, și de părinții lor. A venit cineva din conducerea școlii și ne-a adunat pe toți ca să ne spună ce avem de făcut. Până când începea examenul propriu-zis, trebuia să ne facem încălzirea și să ne mai antrenăm un pic. Partea proastă e că habar nu aveam în ce va consta examenul. Era o groapă de nisip acolo și, împreună cu alți copii, am început să exersez săritura în lungime. Nu eram cel mai bun, dar nici ultimul la proba asta. Săream când mai bine, când mai rău, așa, îmbrăcat în hainele cu care venisem de acasă. Echipament sportiv sau chestii de genul ăsta nu aveam. La un moment dat, un nene care stătea pe margine și se uita la noi, s-a apropiat și mi-a zis: uite, dacă ți-ai scoate izmenele, ai sări mai bine. Nici acum nu știu dacă vorbea serios sau își bătea joc de mine. Într-adevăr, aveam pe sub pantaloni niște izmene din finet făcute de tata, cu un număr sau două mai mari decât ar fi trebuit, a căror margine ieșise de sub cracul pantalonului și, cu cât săream mai mult, cu atât își manifestau mai insolent prezența. M-am uitat la tata, el la mine. Lasă, că sari destul de bine și așa, a zis el.

Pe urmă am dat probele propriu-zise. Îmi mai amintesc doar de alergare, săritura în lungime și aruncarea mingii de oină – la care am fost cel mai slab. Ca la orice concurs de felul ăsta, organizatorii ne-au spus, cu politețe, că vom primi răspunsul prin poștă. Am tot așteptat răspunsul câteva săptămâni, n-a mai venit nici până în ziua de azi. Și, din cauza asta, am rămas cu impresia că nenea acela vorbise totuși serios. Dacă mi-aș fi scos izmenele, poate aș mai fi câștigat câțiva centimetri la săritura în lungime sau câteva secunde la proba de sprint, și aș fi intrat pe lista de admiși.

N-a fost să fie. Izmenele mi-au schimbat destinul, din cauza lor n-am mai ajuns fotbalist, sau poate că din alte motive, dar de atunci mi-am fixat așa o idee în minte că, pentru a reuși în viață, va trebui să renunț definitiv la ele.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 8-9]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s