Petru Cimpoeșu – Alte note pentru același viitor roman

care nu va fi scris niciodată, pentru că nu merită efortul. Toată lumea scrie și nimeni nu mai citește. Îți storci creierii de pomană. Subtitlu: Transmisiune directă din viitor.  Ipoteza simulării a lui Nick Bostrom susține că nu suntem decât un joc pe computer. Realitatea augmentată a unui copil autist din viitor, lăsat singur acasă. Aluzie fină la ministrul ăla care zicea că ne tragem nu din maimuță, ci din viitor. Hurduc?

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Note pentru un viitor roman

Despre viitor poți să spui orice prostie, celor de acolo nu le pasă deoarece încă nu s-au născut. Așa că mă tot gândesc să scriu un roman a cărui acțiune se petrece după anul 2100. Până atunci nu e chiar așa mult. De exemplu, nepoata mea s-ar putea să-l mai prindă. 

„La începutul anilor 2100, timpul nu mai avea răbdare”… Îmi sună, nu știu de ce, cunoscut. Treptat, se va vedea că eu mă refer la cu totul altceva.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Fumatul e singura ta plăcere?

În urmă cu niște ani, la puțină vreme după ce România fusese primită în Uniunea Europeană. E bine să ne amintim din când în când. România nu a aderat la Uniunea Europeană, ci a fost primită, cam în silă. Cum ai primi în vizită niște rude venite de la țară, ca să facă duș în vila ta de pe bulevardul Dacia, fiindcă la ei în sat nu au apă caldă. Și în niște condiții despre care e mai bine să nu ne amintim. Petrom, BCR, dacă înțelegi ce vreau să spun.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Giob

Suntem o lume obosită. Totuși, hai să vă spun. La firma privată la care lucrez, femeia de serviciu îl ura pe patron, pe motivul că ăla nu voia să-i mărească salariul. Dar nici ea nu făcea mare lucru. Doar dădea cu mopul sau cu aspiratorul, în funcție de context. Mai întâi, s-a gândit să-i scrie direct prim-ministrului și să-i prezinte situația. După aceea, a aflat dintr-o emisiune la televizor că prim-ministrul e ocupat cu alegerile din interiorul propriului partid și n-are timp de căcaturile ei. Dacă prin asta înțelegem trei copii cu vârste între opt și treisprezece ani cărora trebuie să le dai de mâncare. Alegerile liberalilor vor fi tocmai la toamnă, iar până atunci?… (puncte, puncte). Așa că s-a hotărât să-și asume riscuri.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Ce aud pisicile

Toată lumea s-a săturat de pandemie și de guvernarea liberală. Ți-e frică să mai ieși în stradă, nu știi ce surprize te pot aștepta dincolo de pragul casei. Un jandarm sau un nene de la poliția locală stă cu pixul și chitanțierul pregătite să te amendeze, fiindcă ai uitat să-ți pui masca.

Ferească Dumnezeu de vreo boală care să necesite internarea în spital. Mă refer la spitalele publice, pline de nosocomiale. Sau cele unde trebuie să dai șpagă. Nu chiar toate. Unele mai iau și foc. Mai bine te duci la privat. Acolo nu dai șpagă, plătești cinstit și cam mult, dar merită – dacă îți poți permite. Te întorci acasă cu conștiința curată, ai luptat pe cont propriu împotriva corupției și ai învins, ești cetățean european. Nu oricine își poate permite luxul de a fi cetățean european, trebuie să ai un salariu de măcar cinci mii pe lună.   

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Interludii (VII)

Pe suprafața netedă ca oglinda a unui lac, cade o pietricică. În jurul ei, cercuri concentrice par că se deplasează către maluri sau se pierd în larg, însă o frunză uscată de salcie sau bărcuța de hârtie care s-ar afla în preajmă nici nu se apropie, nici nu se îndepărtează, doar saltă și coboară de câteva ori în același loc – ca un semn de întrebare. Dacă în loc de o pietricică arunci două, undele se intersectează la un nivel secundar de ordine, pentru o clipă crestele lor se suprapun, bărcuța saltă de două ori mai sus, apoi fiecare își regăsește drumul de mai înainte.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Interludii (VI)

Numai morții știu dacă moartea e ceva adevărat. Îmi amintesc abia acum iarna aceea și fantomele ei ca niște mingi moi. Celelalte anotimpuri au fiecare locul lui, cu întâmplări mai mult sau mai puțin anonime. Dar iarna aceea lipsește sau e în altă parte. Ca muzica pe care o auzi răzbătând până la tine dintr-o altă cameră, sau poate de undeva din depărtare, încât în cele din urmă nici nu o mai auzi propriu-zis, doar o bănuiești. De parcă ar fi fost un singur anotimp, cu neînsemnate variații de peisaj. Știu că, pe vremea când căutam împreună perfecțiunea morală, Moșul m-a invitat odată, singura dată, la el acasă. Și îmi amintesc că era iarnă, dar nu-mi amintesc ninsoarea sau drumul prin zăpadă. Poate și din cauză că amintirea a ceea ce a urmat e mult mai puternică.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Interludii (V)

Încerc să-i explic lui Vorel, iar el nu înțelege – sau se preface atât de bine, pentru că își dă seama că nici eu nu înțeleg – mă întrerupe mereu, de fapt îmi obstrucționează ideile, îmi pune atâtea întrebări inutile încât în cele din urmă nu mai înțelegem niciunul despre ce vorbim, iar eu mă enervez și tac. Tace și el o vreme, până când apreciază că mi-a trecut supărarea, apoi găsește o întrebare așa-zis naivă, pe care și-o pune sieși, cu aerul că se întreabă cât o fi ora.

– Când a spart oul de găină, înainte sau după ce a căzut din vișin?

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Interludii (IV)

Uneori am impresia că îți scriu doar pentru a-mi citi trecutul. Dar cuvintele au niște pleoape care clipesc pe neașteptate, rămânând apoi închise; tăcute, se duc pe alt drum. Și atunci, eu însumi orbecăiesc printre ele căutându-le înțelesul, neînstare să-mi aflu locul de întâlnire cu cel despre care îți scriu. Pare că viața lui, alcătuită dintr-un șir de gesturi adesea lipsite de sens, îl căuta și nu îl găsea. De multe ori, gândindu-mă la anii aceia, mi se pare că tocmai eu lipsesc din peisaj. Se întâmplă câteodată ca într-o familie de muți să se nască un copil care aude și poate vorbi. Îmi imaginez că eu însumi aș fi acela, doar că nu părinții mei sunt muți, ci un anumit crâmpei din trecut, în care altcineva mi-a luat locul. Orice l-aș întreba, el nu mă aude, iar pe de altă parte, oricâte semne mi-ar trimite, nu le înțeleg, și din spațiul gol dintre noi se ivește pe nesimțite un fel de inadecvare în raport cu mine însumi.

Citește în continuare →