Atunci cînd două românce minore sînt arestate la Paris pentru prostituție, iar una dintre ele depune plîngere împotriva unui client, ele devin interesante pentru agențiile internaționale de presă. Personajul principal (Tudor Aaron Istodor) al filmului Fixeur este stagiar la biroul din București al agenției France-Presse (AFP), pentru care lucrează și prietena lui (Andreea Vasile). Reporter aspirant, el e deocamdată un fixeur, adică cineva care mijlocește accesul reporterilor la marfă – la interviurile dorite. Regizat de Adrian Sitaru pe un scenariu de Claudia și Adrian Silișteanu, bazat pe experiențele lui Adrian Silișteanu ca fixeur la AFP, filmul prezintă această activitate, fără niciun echivoc, ca pe una sordidă, cum prezintă de altfel întregul business. Pe scurt, ce arată filmul este că, după ce-au fost obligate să devină lucrătoare sexuale la Paris, cele două minore, între timp repatriate, sînt exploatate din nou – de către jurnaliști de astă dată: intervievate în cadrul unor emisuni-anchetă difuzate de televiziuni franceze, ele sînt de fapt exploatate în interesul unui spectacol TV care se pretinde umanist, dar nu e departe de-a fi pornografic. Filmul nu e tocmai subtil (dar nici subiectul nu cere neapărat subtilitate) în stabilirea de paralele între rolul fixeur-ului și cel al unui proxenet, sau între clienții cu care fetele au avut de-a face la Paris, ca lucrătoare sexuale, și jurnaliștii francezi care le intervievează acum. Jurnaliștilor nu numai că le e mai ușor să se pună în pielea compatriotului lor cercetat pentru sex cu minore decît în pielea minorelor vîndute pentru sex, dar e evident că de acestea nu le pasă cîtuși de puțin – vor doar să-și facă treaba cu ele. Bodogănesc frustrați un ONG religios care a luat-o pe una din fete sub acoperișul său și nu-i lasă s-o vadă (“Niște cretini complet obtuzi!”), deși (după cum amintește cineva fără să se gîndească ce-i iese pe gură) “slavă Domnului că există și o a doua fată”. În ceea ce-o privește pe prima, aici intervine fixeur-ul, cu abilitatea lui de a o scoate de la centrul religios și de a le-o livra, de a o cumpăra și de-a o vinde.

Înainte de-a pleca de la București spre Bistrița, fixeur-ul urmărește împreună cu prietena lui materialul de televiziune realizat de ea despre cealaltă minoră repatriată din Franța. În timp ce-l urmăresc, îl comentează veseli, nepăsători: “E super-tare bunicuța, n-are nicio treabă!”, remarcă fixeur-ul despre interviul cu bunica victimei. El și prietena lui sînt un cuplu dinamic, în principiu atractiv, de tineri jurnaliști ambițioși (îl cresc împreună pe băiețelul ei dintr-o altă relație) – dar care nu par să fi reflectat niciodată la ceea ce fac, la conținutul materialelor vizuale pe care le obțin, la procesul obținerii mărfii respective, la natura ei etc. În această parte de început al filmului, Adrian Sitaru și scenariștii săi plasează o scenă de ceartă între fixeur și băiețelul pe care acesta îl crește, scenă avînd funcția de a-i distanța pe spectatori de personajul principal, de a împiedica o identificare prea puternică: din cauza unui concurs de înot pe care copilul l-a pierdut, fixeur-ul îl agresează cu întrebări ca “De ce nu ești și tu campion? Nu vrei să iei locul întîi?”.

Față de copiii din satul (și din casa) fetei pe care speră s-o intervieveze (e vorba despre copiii surorii ei mai mari) are o altă atitudine – exersat-prietenoasă, de o falsitate a cărei detectare nu cere prea mult fler. “Ce faceți, copii? Vă jucați?”, își închipuie el că se pune bine cu ei, în timp ce reporterii francezi (Mehdi Nebbou și Nicolas Wanczycki), ajutați de primarul (Sorin Cociș) care se aferează slugarnic în jurul lor, o încolțesc cu aparatura lor de filmare pe mama fetei (Anca Hanu). Este primul (cronologic) dintre cele trei momente de vîrf ale filmului. Camera – a francezilor, dar și a lui Adrian Sitaru – e pe fața femeii, o față defensivă, care se închide, refuzînd intruziunea. După cîteva minute, intervievatorii îi administrează lovitura – o întreabă dacă știa că fiica ei se prostituează și dacă se simte în vreun fel responsabilă de asta –, apoi pur și simplu stau și așteaptă rezultatul, așteaptă ca ea să clacheze în fața camerei de filmare. Și, într-adevăr, gura femeii începe să tremure. E un tur de forță pentru actriță, care trebuie să-și facă fața zid și apoi să încaseze o lovitură care surpă zidul – totul într-un singur cadru, de la o distanță de la care camerei nu-i scapă nimic.

Filmul ar deveni repede monoton dacă ar ține-o tot așa, punctînd moment după moment urîțenia business-ului în care activează cu zel fixeur-ul și cu blazare francezii. Dar Sitaru și scenariștii săi lasă loc pentru digresiuni, pentru anecdotică de dragul anecdoticii, pentru momente și detalii care fie nu slujesc într-un mod evident tezei principale, fie se prelungesc pînă ies din cadrul strictei lor utilități, devenind interesante în alte moduri. Cea mai frapantă digresiune o constituie întîlnirea fixeur-ului, în trenul de noapte care-l duce de la București la Cluj, cu un bărbat fără o mînă și plin de povești halucinante despre membrul lui “fantomă”. Disponibilitatea de a digresa astfel face mai degrabă bine filmului – creează o contrapondere pentru schematismul analogiei între jurnalism și exploatare sexuală, și îl menține imprevizibil.

Încă și mai important e felul în care Sitaru și scenariștii își aleg clișeele – uneori ieșind în întîmpinarea lor, iar alteori făcînd exact opusul, într-un mod care, de asemenea, menține filmul greu previzibil. Ca să afle ce-i cu ONG-ul religios care le interzice jurnaliștilor s-o intervieveze pe fosta lucrătoare sexuală, fixeur-ul își vizitează un amic (Vlad Zamfirescu), funcționar de stat care se ocupă de fonduri europene. Acesta e corupt și scîrbos într-un fel care ne e foarte familiar din cinemaul românesc recent (între două telefoane în interes de nepotism, el îi descrie pe religioși ca pe unii care “cheltuie o căruță de bani ca să învețe niște curve să coasă la mașină”). Dar, după cum s-a putut deja constata pînă în acel punct, cu prilejul unei secvențe implicînd vameși români, Fixeur nu e un film românesc în care toți slujbașii de stat sînt corupți (după cum nu e nici pe departe un film românesc care să contrasteze români “înapoiați” cu occidentali “luminați”). Călugăriței care conduce centrul religios (Cristina Toma) nu numai că-i pasă cu adevărat de minora vîndută pentru sex în Franța, dar se dedică îngrijirii ei într-un mod cît se poate de rațional. Reporterilor francezi și fixeur-ului lor le ține piept cu politețe (într-o franceză excelentă), dar și cu aerul că știe prea bine cine sînt și ce vor ei, și nu fără un pic de malițiozitate – atunci cînd îi invită ca, dacă pe ea o găsesc încuiată, să stea de vorbă pe mai departe cu cei doi vlăjgani care par să piardă timpul în fața centrului. (Momentul actoricesc oferit de regizor și de scenariști Cristinei Toma constituie cel de-al doilea vîrf de intensitate al filmului.) Interesantă e și confruntarea cu vlăjganii (care dau semne că i-au așteptat pe intruși, știind foarte bine – la fel cum știe și călugărița – ce hram poartă aceștia): nu e deloc o simplă – lipsită de ironie – confruntare între “civilizați” și “sălbatici”. În rest, primarul care nu știe cum să-i mai slugărească pe francezi în timpul interviului cu mama lucrătoarei sexuale este un personaj foarte familiar, dar vehemența cu care cealaltă fiică a femeii (Alma Căldare) îi dă afară din casă este surprinzătoare. Jurnalistul bistrițean jucat de Liviu Topuzu e o caricatură de scriitor provincial lipsită de surprize (secvența cu bistrițenii și parizienii angajați în schimburi interculturale la cîrciumă nu e cea mai proaspătă), dar polițistul local jucat de Adrian Titieni se dovedește a fi ceva mai mult decît micul feudal corupt care ni se arată la prima vedere.

Scenariul e structurat într-un mod care în cinematografia românească a ajuns să fie asociat cu influența lui Răzvan Rădulescu (prezent, de altfel, pe genericul lui Fixeur în calitate de consultant): acțiunea desfășurată pe o perioadă scurtă de timp, personajul principal care, plecat într-o misiune, se afundă de fapt într-o criză și se pomenește pus în fața unei acțiuni de o gravitate morală pe care nici nu e neapărat capabil s-o conștientizeze – fixeur-ul ajuns în sfîrșit în situația de a putea s-o intervieveze pe minora traumatizată (Diana Spătărescu), într-o mașină dincolo de geamurile căreia începe să plouă, în timp ce polițistul care practic i-a vîndut fata face de pază. (Este cel de-al treilea moment de vîrf din Fixeur – primul film de lungmetraj în care Tudor Aaron Istodor impresionează.)

Stilistic, Adrian Sitaru refuză cele două rețete de realism intens utilizate la ora actuală de către cineaștii români – atît cea bazată pe cadre lungi (Puiu, Mungiu), cît și cea bazată pe o combinație de filmări din mînă, jump-cut-uri și sărituri peste axul de 180 de grade (Poziția copilului al lui Călin Peter Netzer). Sitaru optează pentru un decupaj regizoral relativ clasic, dar cu destule idiosincrazii – de pildă, scene de dialog în cursul cărora montajul refuză să comute de la un vorbitor la altul în funcție de cui i-a venit rîndul la replică, sau scene de dialog în cursul cărora camera de filmare îi ignoră total pe vorbitori, panoramînd peste un cîmp sau peste piața centrală a unui oraș. Regizor prolific, constant-inventiv, de o dexteritate uneori facilă, înclinat să zgîndăre, uneori ieftin, susceptibilități și prejudecăți morale, Adrian Sitaru (născut în 1971) a semnat înainte de Fixeur  patru filme de lungmetraj și un număr de scurtmetraje (precum și episoade din serialul TV În derivă), unele bune (Din dragoste cu cele mai bune intenții), altele mai puțin (Domestic, Ilegitim), unele cu susținere financiară de la CNC, altele fără. Fixeur e cel mai solid și mai incisiv dintre filmele lui.

[Vatra, nr. 3/2017]