Când l-am întâlnit pe Nicu Steinhardt, într-o zi mohorâtă, undeva prin preajma catedralei din Cluj, mi-am dat seama că se întâmplase ceva. Mergea grăbit, nu se uita nici în stânga, nici în dreapta. De obicei aflam înainte despre vizitele lui rare, printr-o carte poştală sumară, sau printr-un telefon de la vreuna din cunoştinţele comune. Voia să ne vedem, fie în apartamentul lui Virgil Bulat, fie la procurorul Peicin, sau era deja la Medicala a treia şi avea nevoie de o linguriţă, două pachete de biscuiţi şi ultimul număr din revista „Steaua”. Se interna periodic, măcar o dată pe an, îşi făcea analize şi urma tratamente de ameliorare a bolilor cronice de care suferea. Cei care l-am cunoscut ştiu de bună seamă despre această rutină. De data aceasta părea cu totul altceva. Era în jurul prânzului, ploua uşor sau era pe cale să plouă şi mi s-a părut zgribulit şi preocupat, vulnerabil. Nici întâlnirea cu mine nu l-a făcut să se lumineze prea mult. Nu era însoţit şi era preocupat. Mi-a spus că fusese convocat la Patriarhie şi urma să dea explicaţii, să i se frece ridichea, şi cu toată îndreptăţirea. Ce se întâmplase? Îl vizitase un grup de scriitori la Rohia, le arătase comoara lui ascunsă, cărţile interzise, multe din acestea cu autograful autorilor. Episodul e cunoscut, descris şi de alţii, nu intru în amănunte. Mi-a spus componenţa grupului, nume cunoscute, şi totuşi între ei fusese un informator. Nu-şi putea permite să bănuiască pe cineva, în lipsa dovezilor. Şi, dacă ar fi ştiut cine anume fusese acesta, probabil l-ar fi iertat, cum iertase pe atâţia până atunci. Se considera singurul responsabil – fusese naiv, se lăudase, fusese nesocotit. Care anume fusese conjunctura, ce anume se discutase, ce context se crease încât el şi-a divulgat comoara? Pentru că trebuie să fi fost unul, mie nu mi le arătase şi nu pentru că nu avea încredere – la un moment dat m-a întrebat dacă nu i-aş păstra ascunsă o copie a Jurnalului fericirii. Nu mi-am luat răspunderea, nu eram deasupra bănuielilor unei anume instituţii, fusesem cercetat periodic, inclusiv pentru prietenia cu el. N-a insistat, n-a mai adus niciodată vorba despre asta. Dar n-am uitat de ce declara că nu-şi putea permite să bănuiască pe cineva: trebuia să fie liber. N-o spusese cu nici o sentenţiozitate, ci mai degrabă ca pe un lucru de la sine înţeles, care nu necesita adăugiri. Evident aveam altă concepţie despre libertate, infamul trădător ar fi trebuit deconspirat, pus la zid, şi abia după aceea m-aş fi simţit liber. Nu cumva era puţin fraier, iertat fie-mi cuvântul? „A nu uita că fraier în româneşte vine de la germanul Freiherr, adică om liber. Omului liber îi pasă prea puţin dacă a fost şmecherit de un mişel”, avea să mă lămurească el, peste timp, într-un pasaj din Jurnalul fericirii. Dar pe moment mă întrebam ce înţelegea prin libertate omul acesta firav, care, după ce făcuse temniţă grea, alesese de bună voie recluziunea în incinta unei mănăstiri?

Nu l-am întrebat niciodată, dar, în timp, am dat peste nişte pasaje în Petre Ţuţea, care păreau ciudat de potrivite. Unde este omul, în imanenţă, absolut liber? Într-o bisericuţă de lemn din Maramureş… Sau: Omul e liber şi eliberat numai în templul creştin, acolo, în ritual, când se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă şi pe sacerdot, şi pe credincioşi. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gândirii cu credinţa în Dumnezeul creştin. „Robeşte-mă, Doamne, ca să fiu liber.” (Imitatio Christi). Şi apoi am ajuns chiar la Steinhardt. „Cine se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu”, va cita el din Bălcescu, frază pe care aproape nimeni n-a observat-o în Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul. Într-un fel de top al condiţiilor (condiţie, ca în Condiţia umană) va trece pe primul loc din trei: creştinul dezrobit de păcat şi prea puţin lacom de bunuri pământeşti. Citează des şi din Ioan (8; 32) „iar adevărul ne va face liberi” şi în acelaşi timp ne descătuşează nu numai din robia păcatului ci şi din jugul (care nu-i uşor) şi de povara (care nu e bună) a fleacurilor, susceptibilităţilor, împunsăturilor amorului propriu. Dimensiunea religioasă a revelaţiei lui îmi scăpa, o respectam, dar îmi scăpa. N-a încercat să-mi deschidă ochii, mă lăsa aşa cum eram, să-mi descopăr singur căile şi cu vârsta să încasez lecţiile mele. Respecta diferenţele dintre noi, incompatibilităţile. Rar ne vedeam cu el, oameni care nu aveam ce discuta între noi prea mult, deşi cunoştea mulţi oameni la care nici măcar nu m-aş fi gândit. Cu mine discuta despre literatura de limbă engleză, uneori despre greii literaturii anglo-saxone, dar şi despre romane poliţiste sau de spionaj, recunoscând că îi plăceau foarte mult. De altfel din biblioteca mănăstirii Rohia aveam să citesc câteva din romanele lui John Le Carré, greu de găsit. Aprecia întotdeauna dacă discuţia avea o anume vioiciune, o undă de frivolitate, măcar în ton. Libertatea – să rămână spaţiu pentru ludic.

Şi aveam să constat, cu timpul, că avea un acut simţ al libertăţii. El care se supunea, mi se părea mie, de bună voie atâtor constrângeri: de la constrângeri alimentare (datorită bolii „de maţe” cu care rămăsese din puşcărie – o colică intestinală, se pare) până la constrângerile vieţii monahale. Libertatea este să nu îi cedezi fricii (pentru alţii ar fi definiţia curajului). Considera acceptarea morţii una din premisele esenţiale ale libertăţii. Poate chiar a curajului. Dar chiar dacă acceptarea morţii este una din armele imbatabile ale curajului moral, trupul nostru nu acceptă moartea aşa de uşor. Nicu Steinhardt era de multe ori temător, în faţa primejdiilor mici. Şi pe cât de mari erau aceste temeri, pe atât de mare trebuie să fie curajul cu care le înfrunţi. „Libertatea este o noţiune clară, autonomă, nevasală nici unui alt concept, mai ales vreunuia înceţoşat şi ambiguu, cum ar fi necesitatea ori altele tot cu înţeles plurivoc”, declară el răspicat într-un interviu acordat lui Radu Săplăcan pentru revista Astra. „Libertatea – totodată osândă şi privilegiu – ne confruntă cu alegerea, altfel spus, cu angoasa şi riscul, la orice pas.” Şi în alegere trebuie să fii decis. Mai mult ca sigur că îl preocupa cine fusese turnătorul (primejdioasă specie, vezi atenţia pe care o acordă cazului lui Iuda – învăţase asta ca orice fost puşcăriaş), dacă nu de altceva, măcar pentru a-i deroba pe cei nevinovaţi, dar bănuiala orbească nu şi-o putea permite.

Ce voise el să-mi spună era că dialectica bănuielii, mai ales aceea infinită a bănuielii fără dovezi, capcana presupunerilor, l-ar fi înrobit. Se opunea gândului, aşa cum avertiza într-un eseu, referindu-se la o piesă a lui Eugen Ionescu, că trebuie să deschizi uşa aceluia care te întreabă dacă vecinul tău se numeşte Malot sau Malod. Capcana aceasta trebuie refuzată de la bun început. O spune clar şi în eseul „Suflet de rob (Sau taina libertăţii)”, care se poate citi în Monologul polifonic, apărut la Dacia în 1991. Libertatea este evitarea incertitudinii. „Totul, pentru noi, este cum să evadăm din camera închisă şi din infernul dialecticii,” spune el undeva tot în Jurnalul fericirii. Lipsa libertăţii l-ar pune în situaţia să nu-şi poată respecta propriile rigori (loialitate etc.), şi aceasta ar fi drama cea mai mare, inacceptabilă.

Nu vorbea despre libertatea creştină, aceasta este un lucru mai complicat, despre care Steinhardt se pronunţă, dar care pe mine mă depăşea, mă depăşeşte.

Când a fost prima oară la mine, s-a uitat curios la cămăruţa aceea ticsită de cărţi, în care abia încăpeau patul şi masa de scris, o garsonieră de confort IV, nici chiliile unei mănăstiri nu puteau fi mai mici. O cameră e atât de mare pe cât de mare e perspectiva pe care o ai de la geam, a ţinut el să mă consoleze. E evident, un geam deschis (şi încă unul cu perspectivă) e mai mult decât o barcă desenată pe peretele puşcăriei – în care te urci şi dispari spre libertate.

N-am fost învăţăcelul lui din nici un punct de vedere: nici în ale credinţei, nici în ale filosofiei ori literaturii. N-a încercat să corecteze nimic la mine, deşi erau atâtea de corectat. Odată, când m-am plâns că mă dureau genunchii de la gresia tare a bisericii în timpul miezonopticii, mi-a spus cu o oarecare asprime: „N-o să-ţi strice!” Doar atât. Ce ne lega era o prietenie, glumeam mult împreună, îi ridicam tonusul, eram egali şi mă simţeam foarte liber. Asta putea să-mi spună ceva despre accepţiunea pe care o dădea el noţiunii de libertate.

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 11-12]