Andrei Gorzo – Bazin, moartea și cultul lui Humphrey Bogart

[Textul de față a fost prezentat în cadrul colocviului „Miturile realismului. André Bazin la centenar”, organizat în 29 noiembrie 2018, împreună cu Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, la Facultatea de Litere a Universității București.]

        I

Deși fusese exmatriculat de la liceu și alesese să nu mai facă studii superioare, Humphrey Bogart provenea dintr-o familie newyorkeză ultraspectabilă și destul de înstărită: tatăl lui era medic, iar mama lui activase ca sufragetă și studiase pictura cu Whistler. În teatru, în anii ’20, Bogart jucase inițial roluri de tineri manierați, pentru ca la studiourile Warner, în anii ’30, să se specializeze în roluri de infractori. Rolurile de felul ăsta nu făcuseră din el, peste noapte, o mare vedetă. Iar și iar fusese folosit ca antagonist și vioară a doua pe lângă Edward G. Robinson (cu care a colaborat la vremea aceea în patru filme) și James Cagney (cu care a colaborat în trei). Cagney și Robinson, alți doi actori asociați cu roluri de gangsteri, abordau aceste roluri cu o energie extravertită care le adusese simpatia unui public larg și, în a doua jumătate a anilor ’30, tranziția spre roluri pozitive (tranziție venită și ca răspuns din partea Hollywood-ului la acuzațiile că ar fi glorificat gangsterismul). Bogart nu era flamboaiant ca ei. De asemenea, îi lipsea căldura lor. Gangsterii și proscrișii lui erau schimonosiți și contorsionați în feluri care sugerau malformații interioare. Dezvelirea dinților într-un rictus câinos e citată de criticul american Manny Farber, la începutul anilor ’40, ca un efect bogartian verificat și răsverificat. [Farber, 2009: 101] Vorbirea lui era ceva între peltică și sâsâită, și în același timp nazală. Personajele lui (dintre care cele mai memorabile se găsesc în Pădurea împietrită/ The Petrified Forest, din 1936, și Dead End, din 1937) puteau fi paranoice, puteau fi autocompătimitoare și în orice caz erau resentimentare.

Citește în continuare →

Andrei Gorzo – Peter-Pan-ii Anei Lungu: Un prinț și jumătate

un print si jumatate

Cinemaul Anei Lungu este unul intimist, într-o anumită măsură chiar privat: o etnografiere dinăuntru, nu lipsită de ironie, dar nici de autocomplezență, a unei mici lumi artistice-hipsterești-boeme. Dacă unii spectatori îl găsesc fermecător, iar alții îl găsesc iritant, asta poate să țină și de atitudinea unora și a altora față de segmentul social etnografiat. Citește în continuare →

Veronica Lazăr și Andrei Gorzo – Un modernism politic updatat: Radu Jude și „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”

radu jude barbarii

  1. Brecht, Godard, Nicolaescu

În Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, Radu Jude duce mai departe niște reflecții care au rezultat deja în filmele Aferim! și Țara moartă. Legătura cu filmul de non-ficțiune din 2017 este mai evidentă, ea ținând de subiect: participarea românească la Holocaust. Astfel, în noul film e vorba despre masacrul din 1941 de la Odessa. Metoda artistică e îndatorată însă și experienței reprezentate pentru Jude de Aferim! – nu în ultimul rând de receptarea de care a avut parte acel film istoric din 2015. Jude a insistat în interviuri[i] că reprezentarea secolului al XIX-lea, în Aferim!, este asumat-artificială; de pildă, dialogul filmului e, în bună parte, un colaj de citate din diverse texte literare, unele familiare spectatorului român și menite să semnaleze, tocmai prin această familiaritate, că accesul la trecut e în mod inevitabil unul mediat, că trecutul românesc în care e plasat filmul nu poate fi decât o reconstrucție ulterioară. Citește în continuare →

Andrei Gorzo – Cu cele mai bune intenții: ‘Nu mă atinge-mă’ al Adinei Pintilie

adina pintilie foto

Nu mă atinge-mă/ Touch Me Not al Adinei Pintilie a fost conceput ca un hibrid de documentar și ficțiune (în care părțile nu sunt întotdeauna ușor de delimitat) și ca o experiență terapeutică atât pentru participanți (nu în ultimul rând pentru Pintilie însăși), cât și, potențial, pentru spectatorii care acceptă să se deschidă față de acest film. Temele sunt confortul în propriul corp, confortul față de corpurile altora, împăcarea cu propria sexualitate, împăcarea cu sexualitățile altora. Suntem invitați să urmărim mai multe personaje ale căror fire narative se derulează uneori în paralel, pentru ca alteori să conveargă. Prima, în ordinea apariției, este Laura (Laura Benson), o femeie de circa 50 de ani, care nu suportă să fie atinsă de bărbați și, ca urmare a acestei fobii, a pornit într-un fel de odisee sau quest terapeutică. Pe parcursul filmului are întâlniri cu trei lucrători sexuali: un gigolo (Georgi Naldzhiev) căruia îi cere numai să se masturbeze în fața ei, pentru ca după plecarea lui să-și îngroape fața în așternuturile pătate de el; o persoană transgender, Hanna (Hanna Hofmann), care prin discuții amicale încearcă s-o aducă pe calea împrietenirii cu propriul corp; și un specialist (Seani Love) în deblocarea psihică pe calea durerii corporale. Citește în continuare →

Andrei Gorzo – S-a întâmplat în plină zi: Pororoca – shocker-ul arthouse al lui Constantin Popescu

afis pororoca

Un bărbat bucureștean de 40 de ani iese în parc cu fetița lui de 5. Într-un moment în care nu e cu ochii pe ea, fetița dispare. Bărbatul se întoarce singur acasă, la soție și la celălalt copil (un băiețel în vârstă de 7 ani). Trec zile, apoi săptămâni, fără ca poliția să poată găsi un fir: e ca și când copilul s-ar fi volatilizat. Căsnicia părinților dă semne de cedare. La fel și sănătatea mintală a tatălui, care, devorat de sentimentul vinovăției, începe să bântuie parcul unde și-a pierdut copilul, căutând obsesiv ceva, orice, care să aducă a pistă de investigație.

Situația de plecare a filmului Pororoca – dispariția misterioasă a unui copil chiar de sub ochii unui părinte – e una care, în diverse variante, a bântuit un număr de filme și de romane cunoscute, de la Copilul furat (1987) al lui Ian McEwan până la Neiubire (2017) al lui Andrei Zviaghințev, trecând prin Răscumpărarea (1996) hollywoodiană a lui Ron Howard și Mel Gibson. Citește în continuare →

Andrei Gorzo – Dinamită: „Soldații” Ivanei Mladenovic

21729875_1970827726508580_2064001066_o

Soldații. Poveste din Ferentari, ecranizarea Ivanei Mladenovic după romanul autobiografic (din 2013) al lui Adrian Schiop, este o piatră de hotar în cinematografia română, iar faptul că e una dintre poveștile de dragoste de primă magnitudine ale acestei cinematografii (timide erotic) – și cu siguranță cea mai fizică dintre ele – este doar unul din motive. Protagoniștii poveștii sunt doi bărbați: Alberto, un rom la vreo 35 de ani, dintre care 14 trăiți la pușcărie, și Adi, un antropolog gadjo la vreo 40, venit în Ferentari – la fel ca Schiop însuși – ca să se documenteze pentru o teză de doctorat având ca subiect manelele; Adi e jucat chiar de Schiop, în timp ce Alberto e jucat de Vasile Pavel-Digudai. Citește în continuare →

Andrei GORZO – Filmul românesc: mod de folosire anticapitalist

sexul-şi-capitalul-o-teorie-a-filmului-românesc-bogdan-popa

Cartea lui Bogdan Popa Sexul și capitalul (Tracus Arte, 2017) se subintitulează O teorie a filmului românesc, însă nu propune o teorie propriu-zisă a filmului românesc. (Printre autorii pe care-i citează sau la care face trimitere Bogdan Popa în cele peste 300 de pagini ale cărții nu se numără, cu excepția lui Gilles Deleuze, aproape niciun teoretician de film.) Cartea propune mai degrabă o serie de exerciții de rezistență la capitalism, exerciții în care sunt folosite filme. Sau, altfel spus, ea propune moduri potențial emancipatoare de a privi o serie de filme, majoritatea românești.

Filmele provin atât de după 1989 – și îndeosebi de după Marfa și banii (Cristi Puiu, 2001), care a dat startul unui nou cinema românesc –, cât și din epoca socialistă. Bogdan Popa se autoregizează ca salvator al filmelor de dinainte de ’89 – filme despre care spune că “sunt tratate ca gunoi istoric”, “un cinematograf considerat mort”. Însă această regie a lui Popa e pură butaforie. Citește în continuare →

Andrei GORZO – Scene dintr-o căsnicie: Ana, mon amour al lui Călin Peter Netzer

ana mon amour

Înainte de a fi un film de Călin Peter Netzer, pe un scenariu cosemnat de regizor cu (jurnalistul cultural și romancierul) Cezar Paul-Bădescu și cu (actrița) Iulia Lumânare, Ana, mon amour a fost o autoficțiune literară publicată în 2006 de Bădescu sub titlul Luminița, mon amour. Protagonistul acesteia se numește Cezar și spune la persoana întîi povestea unei relații amoroase care, începută în studenție (la Litere-București), s-a întins pe destul de mulți ani și a produs un copil. Că relatarea lui este căutat de-glamour-izantă e puțin spus (iată cum își amintește naratorul primele lui impresii despre cea care avea să-i devină soție: “Așa nu arăta rău, dar cel mai mult mă deranja la ea că era cam hirsută”); fără a renunța la alibiul literaturii, Cezar-Paul Bădescu își invită în permanență cititorii să-l suspecteze că se răfuiește cu persoane reale. Pentru o asemenea răfuială, Luminița, mon amour e însă un one-man-show destul de ludic. Persona proiectată de Bădescu pe pagină e mai degrabă una de clovn decît una de martir al unui amor toxic sau de victimă a unei femei fatale. Multe pagini sînt dedicate întîlnirilor celor doi tineri – ambii năuci, iar Luminița suferindă în plus de nenumărate fobii care pentru un timp o reduc practic la invaliditate – cu un șir nesfîrșit de psihanaliști, popi și terapeuți care mai de care mai alternativi. Această căutare buimacă a iluminării e tratată de Cezar Paul-Bădescu în registrele farsei și satirei – la un moment dat, naratorul lasă în stand-by povestea căsniciei sale pentru a se lansa într-un pamflet antireligios. Citește în continuare →

Andrei GORZO – Pentru un interviu: Fixeur al lui Adrian Sitaru

fixeur-poza-1

Atunci cînd două românce minore sînt arestate la Paris pentru prostituție, iar una dintre ele depune plîngere împotriva unui client, ele devin interesante pentru agențiile internaționale de presă. Personajul principal (Tudor Aaron Istodor) al filmului Fixeur este stagiar la biroul din București al agenției France-Presse (AFP), pentru care lucrează și prietena lui (Andreea Vasile). Reporter aspirant, el e deocamdată un fixeur, adică cineva care mijlocește accesul reporterilor la marfă – la interviurile dorite. Regizat de Adrian Sitaru pe un scenariu de Claudia și Adrian Silișteanu, bazat pe experiențele lui Adrian Silișteanu ca fixeur la AFP, filmul prezintă această activitate, fără niciun echivoc, ca pe una sordidă, cum prezintă de altfel întregul business. Pe scurt, ce arată filmul este că, după ce-au fost obligate să devină lucrătoare sexuale la Paris, cele două minore, între timp repatriate, sînt exploatate din nou – de către jurnaliști de astă dată: intervievate în cadrul unor emisuni-anchetă difuzate de televiziuni franceze, ele sînt de fapt exploatate în interesul unui spectacol TV care se pretinde umanist, dar nu e departe de-a fi pornografic. Filmul nu e tocmai subtil (dar nici subiectul nu cere neapărat subtilitate) în stabilirea de paralele între rolul fixeur-ului și cel al unui proxenet, sau între clienții cu care fetele au avut de-a face la Paris, ca lucrătoare sexuale, și jurnaliștii francezi care le intervievează acum. Jurnaliștilor nu numai că le e mai ușor să se pună în pielea compatriotului lor cercetat pentru sex cu minore decît în pielea minorelor vîndute pentru sex, dar e evident că de acestea nu le pasă cîtuși de puțin – vor doar să-și facă treaba cu ele. Bodogănesc frustrați un ONG religios care a luat-o pe una din fete sub acoperișul său și nu-i lasă s-o vadă (“Niște cretini complet obtuzi!”), deși (după cum amintește cineva fără să se gîndească ce-i iese pe gură) “slavă Domnului că există și o a doua fată”. În ceea ce-o privește pe prima, aici intervine fixeur-ul, cu abilitatea lui de a o scoate de la centrul religios și de a le-o livra, de a o cumpăra și de-a o vinde.
Citește în continuare →

Andrei Gorzo și Veronica Lazăr – „Toni Erdmann”: Luînd clasa de mijloc în serios

14997174_1818102938447727_461172577_n

Acest text este în parte o replică dată unei cronici la filmul german Toni Erdmann, publicată recent de David Schwartz în Gazeta de artă politică (http://artapolitica.ro/2016/11/02/toni-erdmann-perspectiva-salbaticului/). El provine atît dintr-un interes față de filmul Toni Erdmann, care ar fi rezultat în mod normal într-o cronică de sine stătătoare (de dimensiuni mult mai reduse), cît și, în această formă, din nevoia de-a clarifica niște probleme legate de modurile de-a face artă politică, respectiv de-a vorbi sau scrie politic despre artă. (Avînd aceste obiective, textul comite un număr de spoiler-e.)

Filmul regizoarei-scenariste Maren Ade poate fi descris ca o comedie neo-chapliniană în care inumanității capitaliste i se opune subversivitatea blîndă a unui erou clovn. Capitalismul este, desigur, updatat față de al lui Chaplin: nu mai e vorba despre „timpurile noi” ale uzinelor Ford, ci despre timpurile acestea – ale capitalismului global financiarizat. Personajul titular, un profesor de școală generală în vîrstă de vreo 65 de ani, care se numește de fapt Conradi (Peter Simonischek), sosește la București cu intenția de a-și reface legătura afectivă cu fiica sa, Ines (Sandra Hüller), care e consultant de management la o multinațională. Jobul ei, în acel moment, este să dea afară cîteva mii de muncitori de la o companie petrolieră locală, luată în primire de un cumpărător internațional. Tatăl ei, căruia Ines îi reproșează la un moment lipsa de ambiții, e un excentric format în anii ’60 și un practicant de farse elaborate, care cer peruci, dinți falși, machiaj, nume de împrumut etc. Eforturile lui de a-și recupera, de fapt reumaniza fiica, iau forma unei serii de intruziuni clovnești în viața ei – la serviciu, la recepții, în barurile în care petrece alături de colegii de firmă –, sub numele (la fel de fals ca proteza lui detașabilă și claia lui neagră de păr ondulat) de Toni Erdmann. Aceste sabotaje comise de el cu gentilețe îi precipită nevroticei Ines o criză, care se manifestă prin două ieșiri: mai întîi într-o vizită la o familie bucureșteană, în timpul căreia, la cererea tatălui (care o acompaniază la pian), ea cîntă „The Greatest Love of All” al lui Whitney Houston („A lonely place to be / So I learned to depend on me”) unui public românesc în parte amuzat, în parte înmărmurit; și apoi la o petrecere de firmă despre care ea decretează din senin că trebuie să fie în pielea goală. Urmează un epilog plasat în Germania, în care Ines pare mai afectuoasă cu tatăl ei, deși se pregătește să plece din nou, cu o altă multinațională, de astă dată la Singapore.

Citește în continuare →