Mă trezesc într-un alt oraș

pentru vechile mele ritualuri –

peste acoperișuri, în stînga,

fortăreața venețiană, cu marea de-a dreapta,

zidurile dogilor tulburate

de minaretul unei moschei.

O iluzie optică, un efect de perspectivă,

aveam să văd mai tîrziu.

Marea, un murmur îndepărtat

sub soarele ce abia se ridică,

răspunde foșnetului ei din cameră.

Nu, nu e optimismul ciudat

al dimineților de vară,

ci ușoara neliniște a necunoscutului –

necunoscutul din jur,

necunoscutul din noi,

care dintotdeauna ne cunoaștem.

Va reîncepe, va reîncepe explorarea.

să reînceapă!

***

 

Aici, la piscina de pe acoperiș,

parcă aș privi insula de pe țeasta lumii

cetatea și portul, tavernele multicolore

și marea care ne așteaptă trupul

ars de soarele altor ținuturi.

Un zid de cristal mă desparte de lume,

iar între ea și lume e o tăcere de diamant

și neliniștea cioburilor rămase la șlefuire.

Va rămîne piatra cizelată

vor învinge cioburile tăioase?

Nimeni nu știe răspunsul,

Nici măcar eu care le știu pe toate!

Și soarele după-amiezii, ieșit

dimineață din ape, se lasă încet

spre crestele împădurite –

zi după zi, an după an…

***

 

Nu, decît un fir de nisip în clepsidră,

decît scris în Cartea de siliciu a lui Jorge,

mai degrabă un bolovan cît universul

cu începutul neînceput

și un sfîrșit fără capăt…

Și nu fin egoism sau megalomanie

de zeu al acestor locuri –

numai pentru a o însoți pe ea

în marșul său prin această lume!

Cum trecem, zeule, pe faleză,

printre tavernele din port,

pe digul ce duce la farul venețian –

și bem raki, și ne aruncăm în valuri.

Sub smochinul uriaș din curtea

interioară, luăm micul dejun –

și azi am mîncat cel mai dulce

porumb copt din întreaga istorie,

și mîine vom păși printre

rămășițele venete din Chania.

Și e mai bine ca oricînd

cu un strop de veche înțelepciune

lunecînd prin sîngele nostru.

La umbra fortăreței, sub cupola

de palmieri și chiparoși

care ne teleportează, stereoscopic,

prin toate ungherele, prin toate

celulele vieții noastre.

Și corabia piraților, cea de aici,

se-ntoarce din călătoria de seară…

***

 

O halcă de Veneția transplantată

într-o mare mai sudică,

în jurul unui golf mare

și al unei piețe mai mici decît San Marco –

labirint de străduțe, explozie colorată

în terasele și tavernele leneșe

sub soarele azi schimbător –

pe Odos Marco Polu, ne-a fulgerat

gîndul acela rar, dar recurent,

cînd ne petrecem vremea pe insulă,

poate de două ori pe sezon,

poate de trei, în toate sezoanele noastre,

chiar și cînd eram singur;

de ce locul acesta e locul nostru

în această lume?

de ce aici și nu altundeva

este cu adevărat acasă?

Feribotul gigantic pleacă iar

spre insula Afroditei. Și nici

de data aceasta nu vom urca pe punte

și nici de data aceasta nu vom pleca

de acasă…

***

 

De la stînga la dreapta,

peste coamele înspumate,

farul roșu la fiecare patru secunde,

cel verde la trei, iar geamandura

luminiscentă de două ori pe secundă…

Stăm pe șezlonguri în înserare –

deasupra, luminile de poziție

ale unui avion pulsează după

alte reguli decît cele ale mării.

Și briza ușoară ne mîngîie

trupurile întinse în plan înclinat –

doar sufletele noastre se înalță

și inimile cîntă un imn

din insula lămîilor amari,

evocați Lawrence la senectute.

Și e frumos cînd dispăruta lună

încearcă să fure trupul

majestuos și ritmat

al mării noastre.

 

***

 

Spre munte niște nori ca un curcubeu,

de toate culorile – de la alb-sidefiu

la un cenușiu de oțel scos din forjă.

Ca viețile noastre și amestecatele

întîmplări și contexte.

Și tot ca viețile noastre, culorile

se estompează clipă de clipă –

norii se retrag și ei se interior.

Îmi aduc aminte – intimior intimo meo –

și îmi fac în gînd semnul crucii.

Mă simt vinovat față de vechii zei

ai locului. Dar e o vină difuză,

așa cum murmurul mai mult bănuit

al mării în afara vederii…

La cîteva clipe, un val se izbește

de dig și amintirile dispar

într-un acut sentiment al prezenței.

Trăim într-un poem de Kavafis

sau poate în peștera zeului

sau poate, cei mai norocoși,

am ieșit din țeasta de piatră

vulcanică!

***

 

Aici, dimineața se ridică mereu dinspre mare –

nu, nu despre geografie este vorba,

ci despre o lucrare a sufletului

pe care cei vechi o numeau alchimie.

Aici, începe o zi minunată pentru delfin

și pentru prințesa întîlnită cîndva

într-un aprilie rece și umed,

în asprul Septentrion…

Aici, e pace și calm și doar uneori

un fulger globular născut

din adîncimile unor trupuri

care vor trece. Și el trece.

Nu înainte de a-și consuma strălucirea.

Aici, prezentul statornic te prinde

într-o găoace cu perete fragil

care îți ascunde marea trecere…

25 August – 7 Septembrie 2016, Rethymno, Chania

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 16-17]