Mă trezesc într-un alt oraș
pentru vechile mele ritualuri –
peste acoperișuri, în stînga,
fortăreața venețiană, cu marea de-a dreapta,
zidurile dogilor tulburate
de minaretul unei moschei.
O iluzie optică, un efect de perspectivă,
aveam să văd mai tîrziu.
Marea, un murmur îndepărtat
sub soarele ce abia se ridică,
răspunde foșnetului ei din cameră.
Nu, nu e optimismul ciudat
al dimineților de vară,
ci ușoara neliniște a necunoscutului –
necunoscutul din jur,
necunoscutul din noi,
care dintotdeauna ne cunoaștem.
Va reîncepe, va reîncepe explorarea.
să reînceapă!
***
Aici, la piscina de pe acoperiș,
parcă aș privi insula de pe țeasta lumii
cetatea și portul, tavernele multicolore
și marea care ne așteaptă trupul
ars de soarele altor ținuturi.
Un zid de cristal mă desparte de lume,
iar între ea și lume e o tăcere de diamant
și neliniștea cioburilor rămase la șlefuire.
Va rămîne piatra cizelată
vor învinge cioburile tăioase?
Nimeni nu știe răspunsul,
Nici măcar eu care le știu pe toate!
Și soarele după-amiezii, ieșit
dimineață din ape, se lasă încet
spre crestele împădurite –
zi după zi, an după an…
***
Nu, decît un fir de nisip în clepsidră,
decît scris în Cartea de siliciu a lui Jorge,
mai degrabă un bolovan cît universul
cu începutul neînceput
și un sfîrșit fără capăt…
Și nu fin egoism sau megalomanie
de zeu al acestor locuri –
numai pentru a o însoți pe ea
în marșul său prin această lume!
Cum trecem, zeule, pe faleză,
printre tavernele din port,
pe digul ce duce la farul venețian –
și bem raki, și ne aruncăm în valuri.
Sub smochinul uriaș din curtea
interioară, luăm micul dejun –
și azi am mîncat cel mai dulce
porumb copt din întreaga istorie,
și mîine vom păși printre
rămășițele venete din Chania.
Și e mai bine ca oricînd
cu un strop de veche înțelepciune
lunecînd prin sîngele nostru.
La umbra fortăreței, sub cupola
de palmieri și chiparoși
care ne teleportează, stereoscopic,
prin toate ungherele, prin toate
celulele vieții noastre.
Și corabia piraților, cea de aici,
se-ntoarce din călătoria de seară…
***
O halcă de Veneția transplantată
într-o mare mai sudică,
în jurul unui golf mare
și al unei piețe mai mici decît San Marco –
labirint de străduțe, explozie colorată
în terasele și tavernele leneșe
sub soarele azi schimbător –
pe Odos Marco Polu, ne-a fulgerat
gîndul acela rar, dar recurent,
cînd ne petrecem vremea pe insulă,
poate de două ori pe sezon,
poate de trei, în toate sezoanele noastre,
chiar și cînd eram singur;
de ce locul acesta e locul nostru
în această lume?
de ce aici și nu altundeva
este cu adevărat acasă?
Feribotul gigantic pleacă iar
spre insula Afroditei. Și nici
de data aceasta nu vom urca pe punte
și nici de data aceasta nu vom pleca
de acasă…
***
De la stînga la dreapta,
peste coamele înspumate,
farul roșu la fiecare patru secunde,
cel verde la trei, iar geamandura
luminiscentă de două ori pe secundă…
Stăm pe șezlonguri în înserare –
deasupra, luminile de poziție
ale unui avion pulsează după
alte reguli decît cele ale mării.
Și briza ușoară ne mîngîie
trupurile întinse în plan înclinat –
doar sufletele noastre se înalță
și inimile cîntă un imn
din insula lămîilor amari,
evocați Lawrence la senectute.
Și e frumos cînd dispăruta lună
încearcă să fure trupul
majestuos și ritmat
al mării noastre.
***
Spre munte niște nori ca un curcubeu,
de toate culorile – de la alb-sidefiu
la un cenușiu de oțel scos din forjă.
Ca viețile noastre și amestecatele
întîmplări și contexte.
Și tot ca viețile noastre, culorile
se estompează clipă de clipă –
norii se retrag și ei se interior.
Îmi aduc aminte – intimior intimo meo –
și îmi fac în gînd semnul crucii.
Mă simt vinovat față de vechii zei
ai locului. Dar e o vină difuză,
așa cum murmurul mai mult bănuit
al mării în afara vederii…
La cîteva clipe, un val se izbește
de dig și amintirile dispar
într-un acut sentiment al prezenței.
Trăim într-un poem de Kavafis
sau poate în peștera zeului
sau poate, cei mai norocoși,
am ieșit din țeasta de piatră
vulcanică!
***
Aici, dimineața se ridică mereu dinspre mare –
nu, nu despre geografie este vorba,
ci despre o lucrare a sufletului
pe care cei vechi o numeau alchimie.
Aici, începe o zi minunată pentru delfin
și pentru prințesa întîlnită cîndva
într-un aprilie rece și umed,
în asprul Septentrion…
Aici, e pace și calm și doar uneori
un fulger globular născut
din adîncimile unor trupuri
care vor trece. Și el trece.
Nu înainte de a-și consuma strălucirea.
Aici, prezentul statornic te prinde
într-o găoace cu perete fragil
care îți ascunde marea trecere…
25 August – 7 Septembrie 2016, Rethymno, Chania
[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 16-17]
[…] Liviu ANTONESEI – Povești filosofice cretane din AD 2016 […]