Mihai IOVĂNEL – De la „romanul politic” la „marele roman anticomunist”. Structura sociologică a prozei în România postcomunistă

iovanel1

După 1989 dispar din proza română o serie de personaje (activişti, ingineri etc.), de subiecte (de pildă, viaţa în fabrici şi uzine) şi de teme (cum ar fi patriotismul care trebuia să anime în comunism clasa oamenilor muncii) – dar nu neapărat pentru că structurile sociale din spatele lor ar fi dispărut odată cu schimbarea de regim (deşi ele suportă, evident, o metamorfoză radicală1). De pildă, dispariţia romanului poliţist românesc (relativ consolidat în comunism) după momentul 1989 se datorează într-o măsură considerabilă demonetizării bruşte a protagonistului autohton al genului, miliţianul sau securistul, deşi aceştia, ca personaje sociale, cu toată antipatia alocată lor la nivelul ideologiei cotidiene, reuşesc să se reproducă în postcomunism în instituţiile publice ale Poliţiei şi ale Serviciului Român de Informaţii. O încercare de cartografiere a structurii sociale din proza postcomunistă va avea de consemnat surprinzător de puţine forme de relief în raport cu ceea ce poate observa în realitate. Nu există romane dedicate marii finanţe, nu există romane dedicate aparatului birocratic al Armatei, nu există romane dedicate înalţilor prelaţi ai Bisericii Ortodoxe, nu există romane dedicate funcţionării macrosistemului politic postcomunist (şi nu doar biografiilor individuale ale câte unui senator sau magnat local) ş.a.m.d. Lista acestor absenţe în literatura postcomunistă poate fi continuată, însă rădăcinile fenomenului pot fi găsite cu câteva decenii înainte de căderea comunismului. Sorin Antohi a făcut observaţia ascuţită şi la prima vedere contraintuitivă că romanul realist socialist al anilor ’50 dădea seama de structura socială a realităţii mai bine decât „romanul politic” al anilor ’70, acesta din urmă prizonier al imperativului de a înfăţişa (fie şi critic) o lume în care activistul de partid joacă un rol narativ determinant: „portretul în principiu critic (revizionist chiar) pe care noile romane [romanele «obsedantului deceniu» scrise de Marin Preda, Nicolae Breban, Constantin Ţoiu, Augustin Buzura] îl făceau anilor ’50 era mai sărac, mai mincinos şi mai pervers decât «fresca» realist socialistă. […] romanul «obsedantului deceniu» minţea mai ales prin omisiune, suprimând detaliile, preferând să peroreze (aşa cum putea) despre idei şi Istorie, eventual plasând pseudo-conspirativ, dar cu voie de la Partid, poncifele istoriografiei naţional-comuniste şi apologia apofatică a ceauşismului. Din punct de vedere sociografic, romanul «obsedantului deceniu» era net inferior romanului produs în anii ’50 de propaganda de partid. În proza stalinistă, dacă ştii să citeşti dincolo de convenţiile realismului socialist […], societatea e mai veridic, mai exact şi mai amănunţit reprezentată. Evident, de câte ori apare «burjuiul», chiaburul sau moşierul, acesta este vituperat, criticat, prezentat caricatural. Dar el există, e viu sub subţirea şi neverosimila propagandă, subminată de propria retorică şi de propriul exces. Deci ansamblul societăţii din România stalinistă este aproape integral restituit de scriitorii «angajaţi» ai perioadei […], pe când versiunea ulterioară a aceleiaşi perioade, revăzută şi cenzurată, pe care o dă romanul anilor ’70, construieşte un trecut fictiv, nu doar ficţional”2. Această falsificare din raţiuni politice (compensarea caracterului „subversiv” şi „demascator” al „romanului politic” prin corespondenţa necesară dintre structura narativă a ideologiei, întemeiată de preeminenţa activistului, şi structura narativă a ficţiunilor) găseşte ulterior în proza aşa-zicând postmodernistă a anilor ’80 o legitimare de natură literară, în măsura în care optzeciştii renunţă, prin opoziţie manifestă cu reprezentanţii realişti ai „romanului politic”, la reprezentarea holistă a realităţii în favoarea microrealităţilor. Din moment ce realitatea nu mai este reprezentată în toate articulaţiile ei, proza optzeciştilor nu mai e nevoită să integreze în sociologia ficţională preeminenţa schemei politico-administrative a vulgatei ideologice comuniste. Optzeciştii vor tematiza mai ales propriile biografii (de navetişti etc.), privind realitatea de la firul ierbii, când nu le vor sublima, precum Mircea Cărtărescu, în fantastic.

În romanele prozatorilor din anii ’90, proletarul este înlocuit prin lumpenproletar, prin figuri de marginali şi rataţi. Ei înşişi sunt în unele cazuri – Radu Aldulescu, autorul unor romane ca Îngerul încălecat (1994), Amantul Colivăresei (1994), Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1997) etc. – foşti proletari reconvertiţi în autori, dar fără abilitatea de a naviga confortabil pe apele câmpului literar; ei nu ajung să capete sinecuri utile în cadrul administraţiei culturale sau în interiorul uneia dintre redacţiile care împânzesc primul deceniu postcomunist. Un exemplu tipic îl oferă romanele lui Emil Mladin, începând cu Haimanaua (1994), mostră de realism dur, frust, mizerabilist, roman al formării unui marginal crescut într-o casă de copii, adoptat apoi de un înalt demnitar comunist, şi totuşi ratat pe toate planurile – social, afectiv –, cu motivaţii găsite în mediul multiplu corupt al comunismului, dar şi în fatalismul caracteristic tuturor personajelor autorului. Sub semnătura aceluiaşi autor, Marea, ultima evadare (2003) oferă istoria descompunerii unui personaj lipsit de voinţă care ratează în peisajul tranziţiei postcomuniste slujbă efemeră după slujbă efemeră, păstrând ca amintire a acestora doar valizele în care păstrează CV-urile, diplomele, atestatele, o întreagă hârţogărie proliferantă.

Ascensiunea marginalilor în proza anilor ’90 semnalează în fond o derută taxinomică în faţa unei mobilităţi sociale pe care scriitorii nu au instrumente conceptuale pentru a o înţelege şi clasifica. În lumea romanelor lui Balzac şi Jane Austen, tipologia personajelor decurgea din structura economică predictibilă a realităţii-sursă, societatea patrimonială clasică, bazată pe ciclul de moşteniri3. În acelaşi secol al XIX-lea, posibilitatea de existenţă a unui detectiv ca Sherlock Holmes, care putea face inducţii şi abducţii doar observând cu atenţie înfăţişarea unei persoane, era întemeiată pe stratificarea socială clară, stabilă şi predictibilă. În ce priveşte România, nu este o întâmplare că romanele despre mediul rural au oferit constant sursa cea mai importantă de caracterologie (vezi proza lui I. Slavici, Liviu Rebreanu, Marin Preda): lumea satului era o lume primitivă din punct de vedere economic, permiţând decuparea unor tipologii şi conflicte aproape imuabile (situaţia a fost schimbată parţial prin procesul de modernizare accelerată declanşat de comunism. În România post-1989, inflaţia monetară postcomunistă afectează stabilitatea caracterologică; tipurile din noua societate sunt mult prea dinamice şi fluide pentru a permite prozatorilor inferarea unor personaje-tip care să acopere întreaga structură socială. Nu întâmplător, deruta caracterologică duce la succesul unor „ancore” portretistice precum securistul, (neo)comunistul etc., personaje împrumutate – prin schimbarea polarităţii morale – din recuzita prozei din comunism. Una dintre consecinţe este autobiografismul exagerat ca sursă de cunoaştere şi de ficţiune în literatura postcomunistă: dat fiind că scriitorii nu mai pot deriva, ca Balzac, personaje care să concureze Starea Civilă (lipsindu-le în acest scop înţelegerea nomenclatorului de meserii şi funcţii, a cărui cristalizare – obiectivă, dar şi subiectivă – nu se produsese din lipsă de timp), ei vor fi nevoiţi să recurgă la propria biografie şi experienţă, acestea căpătând în consecinţă un rol exagerat în toată proza postcomunistă. Prin urmare, structura sociologică a personajelor4 va depinde decisiv de structura sociologică a autorilor. Astfel, actualizarea acestei structuri sociologice a prozei se produce prin intrarea în literatură a unor medici ca Sebastian A. Corn (Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine, 1998), a unor arhitecţi ca M. Duţescu (Uranus Park, 2014), a unor publicitari5 ca Bogdan Dumitrescu (SMS, 2009) sau Bogdan Costin (Sfârşitul a fost aproape, 2016), a unor profesori de liceu ca Horia Corcheş (Partaj, 2016) sau universitari ca Gabriela Gavril (Fiecare cu Budapesta lui, 2007), a unor călugări ca Ştefan (Savatie) Baştovoi, a unor marinari ca Radu Niciporuc (Pascal desenează corăbii, 2016), a unor migranţi ca Adrian Schiop (Zero grade Kelvin) ori Liviu Bîrsan (Asylant, 2009), a unor ziarişti ca Tudor Călin Zarojanu (Mass Media Insider, 2012), a unor operatori de call center ca Ioana Bradea (Băgău, 2004) sau a unor „băieţi de Dorobanţi” precum Codin Maticiuc (Consumatorul de suflete, 2014); dar şi a unor freelancer-i, redactori la edituri, acţionari în sfera bussiness-ului cultural şi, în general, prestatori caracteristici pentru economia postindustrială a serviciilor. După realismul anilor ’90, structurat de o sociologie victimară (reflectând perspectiva victimelor şi a marginalilor), se poate nota o aspiraţie a prozatorilor din a doua parte a anilor 2000 şi din anii 2010 de a da personajelor profesiuni cât mai urban-sofisticate. Această nouă pătură de scriitori încearcă să creeze un realism burghez, dar fără a reuşi, nici măcar în grup, acoperirea realităţii pe care Balzac o făcea de unul singur. Astfel, sectorul impenetrabil şi opac al elitei financiare, având rata cea mai mare de reproducere după 19896, nu face obiectul nici unui roman românesc, deşi efectele lui se văd peste tot. Mult mai tipici sunt autorii de felul lui Marin Mălaicu-Hondrari, un scriitor eminamente livresc nu atât prin exces de intertextualitate, cât în sensul predominanţei în textele sale a discursului amoros faţă de literatură. Ca şi în proza lui Mircea Cărtărescu, utopia literaturii nu doar substituie la el orice schemă socială veridică, ci şi maschează orice comportament minim integrat în social. Singura formă de socializare pentru personajele lui Mălaicu-Hondrari, pe lângă discuţiile despre literatură, este să fumeze şi să bea cafea. Un subiect tipic apare în microromanul Cartea tuturor intenţiilor (2006); aici naratorul plănuieşte să scrie o carte despre sinucideri şi, cultivând o poză romantică, se epuizează furând o maşină şi conducând-o săptămâni în şir pe şoselele Spaniei, bând cafea după cafea şi fumând în neştire, pentru a atinge pragul în care va putea scrie dintr-o suflare. Alte episoade îl poartă în Portugalia, unde îngrijeşte o vilă, sau în locuinţa plină de câini a unei depresive pe care o sfătuieşte cum să se sinucidă eficient. Se observă inflaţia de referinţe (o lungă listă de scriitori menţionaţi sau conspectaţi) şi influenţa formulei livreşti-eclectice a lui Enrique Vila-Matas din Bartleby & Co. (2000) precum şi a lui Roberto Bolaño.

Între personajele literare din proza anilor ’90, modelul afaceristului – sau mai bine zis al micului întreprinzător, care pentru primul deceniu postcomunist este o figură aspiraţională pentru politicile liberale ce urmăresc să convertească o populaţie de „întreţinuţi” într-o populaţie activă economic7 – oferă un exemplu de reciclare sumară, prin inversarea polarităţii morale, a vechiului personaj al activistului: dacă acesta din urmă era în linii mari pozitiv, cu toate dilemele şi autocriticile pe care era forţat să le suporte, succesorul său este în linii mari negativ. Ceea ce dezvăluie rezistenţa ideologică faţă de un astfel de personaj şi faţă de operaţiunea de reconfigurare socială pe care el o semnifică. Se manifestă aici un front mai larg. În comunism, personajul activistului comunist monopolizase, de multe ori abuziv, structura sociologică a romanelor (dar şi filmelor etc.), justificând teza participării Partidului atât la istoria precomunistă, cât şi în toate aspectele vieţii din România socialistă. În postcomunism, comunistul – care, deşi tendenţial pozitiv, nu fusese totuşi un personaj invariabil pozitiv – face loc personajului unilateral al anticomunistului. Completând observaţia anterioară a lui Antohi, se poate spune că în ficţiunea anilor ’90 având ca obiect comunismul continuă falsificarea sistematică a structurii sociale din romanul politic al anilor ’70, cu diferenţa că vechile personaje ale activiştilor sunt înlocuite prin rezistenţi, disidenţi, luptători împotriva comunismului. Tipic este bunăoară romanul lui Pavel Chihaia Hotarul de nisip (2007), centrat pe tema evadării dintr-un univers sufocant – în speţă, comunismul represiv al anilor ’50 (epoca în care a fost începută cartea, finalizată după 1989). Hotarul de nisip reprezintă un caz de realism socialist scris pe dos din punctul de vedere al valorilor ideologice, adică din perspectiva unui „duşman al poporului” – în felul literaturii care putea fi ascultată la cenaclurile exilului8. Deşi polaritatea axiologică este inversată, limitările formulei – simbolistică încărcată şi maniheistă, exces de personaje tipice în situaţii tipice, finalul luminos – anulează în bună măsură eficienţa romanului, care poate fi citit în schimb ca document al rezistenţei anticomuniste fantasmate, nu reale.

La acest nivel politic, poate cel mai important impas al literaturii postcomuniste poate fi evidenţiat prin neputinţa de a da un convingător „roman al comunismului românesc”, aşa cum critica cere în numeroase rânduri (de pildă prin vocea lui Nicolae Manolescu), deşi există mai multe tentative, dintre care pot fi amintite Pupa russa de Gheorghe Crăciun (2004), reducţie a comunismului la corporalitatea copios agresată şi nesatisfăcută a unei nimfomane, Leontina Guran, sau Sunt o babă comunistă! de Dan Lungu (2007), recreare cu teză – şi implicit demascare – a vocii unei femei nostalgice după comunismul în care şi-a trăit tinereţea. Ce s-a aşteptat, de fapt, cel puţin în anii ’90 şi în cea mai mare parte a anilor 2000, a fost un roman al comunismului din care să răzbată puternic convingerile anticomuniste ale personajelor şi ale autorului. Eşecul constant al încercărilor de a da un roman credibil, nu unul tezist, vine din anticomunismul esenţialist9 al conceputului care a fost avut în vedere: mai toţi autorii s-au arătat prea puţin dispuşi să înţeleagă acea modernizare produsă în mod real în România de comunism, deşi „cu costuri umane incalculabile şi inacceptabile din punct de vedere moral”10. Tipice sunt bunăoară compunerile lui Gabriel Chifu, care după 1989 îşi culege temele de predilecţie din instrumentarea maniheistă a anticomunismului. Romancierul gândeşte în antiteze elementare, forţate simbologic. În Cartograful puterii (2000) apare ca personaj însuşi Diavolul (folosit adesea ca simbol al comunismului, inclusiv în literatura academică a unui Vladimir Tismăneanu11), care acţionează ca un turnesol asupra lumii postcomuniste: pe unii îi împinge la distrugere, pe alţii îi determină, prin antagonizare, să aleagă mântuirea. Fără condeiul unui Bulgakov, tema faustică devine caricaturală, ilară. Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunţită (2004) aspiră să ofere romanul comunismului prin intermediul naraţiunii fantastice a unui copil mort care rămâne suspendat între realitatea pământească şi cea supraterestră; acestei naraţiuni principale, care focalizează capricios-eliptic, îi sunt coroborate şi alte fire, aspirând împreună la ideea de roman palimpsest. În principal, este vorba de istoria unei familii distruse de forţele obscure – şi cât se poate de diabolice, sugerează autorul – puse în mişcare de comunism. Elocvenţa simbolică, polarizată maniheist, găseşte o oarecare compensare în regimul naiv, vag chagallian al vocii narative fals infantile. În Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate (2007), aspectul de roman detectivist şi tropul manuscrisului misterios ascund finalmente decepţionant aceeaşi temă, tratată la fel de naiv, a puterii exersate malign-diabolic. O emigrantă, realizată în Canada, primeşte la câţiva ani după fuga din România comunistă o corespondenţă enigmatică din partea unui necunoscut care se revelă finalmente drept torţionarul ei, un securist specializat în schimbarea măştilor şi a identităţilor şi solicitat de Chifu să întruchipeze Răul cu majusculă.

La fel ca romanul lui Pavel Chihaia amintit anterior, Sunt o babă comunistă! de Dan Lungu oferă o mostră de realism socialist întors pe dos12, în care aproape fiecare informaţie, pe lângă rolul în construcţia narativă, este înscrisă într-un dispozitiv al tipicităţii: nu există „zgomot” (în sens informaţional), ci totul concură la demascarea comunismului şi a nostalgicilor săi, şi încă la un nivel primitiv atât analitic, cât şi retoric. Într-o scenă tipică, o fetiţă se joacă într-un vagon de grâu: „…nenea Andrei mi-a dat voie să mă urc într-un vagon de grâu şi să mă joc. Am intrat până la chiloţei în grâu. Apoi am înotat. M-am jucat până m-am plictisit. Până la urmă mi-a părut foarte rău că m-am băgat acolo, fiindcă mi-am uitat pălăriuţa înăuntru”. Nu este vorba doar de o simplă joacă: această joacă reflectă raportul de exploatare a României de către URSS. Grâul nu e inocent: face parte dintr-un transport de cinci vagoane pe care românii îl dau fraţilor sovietici la schimb pe un singur vagon de grâu: „în Uniunea Sovietică, oamenii de ştiinţă au inventat un grâu mult mai bun. De aceea sovieticii, ca nişte fraţi mai mari, s-au hotărât să ne ajute. Noi le dăm cinci vagoane de grâu prost, iar ei ne dau unul de grâu bun, pentru sămânţă”13. După un timp, pălăriuţa va fi recuperată din vagonul de grâu românesc pe care sovieticii îl returnează românilor pe post de grâu „mult mai bun”, sovietic. Şi aşa mai departe. Aproape fiecare pagină conţine o astfel de verticalizare a tezei.

Un alt „roman al comunismului” este Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici (2011). Delegarea perspectivei unui „idiot” în sens dostoievskian care nimereşte, victimă colaterală a procesului lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în malaxorul universului concentraţionar românesc, din care iese cu memoria ultimilor douăzeci de ani anulată (incluzând aici rutinele singurei pasiuni şi meserii pe care o deţine – manevrarea marionetelor), anulează din capul locului posibilitatea unei analize de substanţă din punct de vedere sociologic, politic sau ideologic, asumând în schimb poezia memorialisticii de închisoare, oricum inferioară la Teodorovici memorialisticii autentice reprezentate de scrierile unor Ion Ioanid, Paul Goma sau N. Steinhardt. Doar două personaje se reţin din roman – securistul Dumitru Bojin şi agenta sa Elena Stancu, infiltrată pe lângă Bruno –, prin umanitatea lor contradictorie şi neclişeistică.

Binomul Lungu – Teodorovici stabileşte dicotomic posibilităţile de existenţă ale romanului comunismului românesc: tezismul demascator anticomunist vs duioşia anticomunistă năucă. Între aceşti poli se situează romanele lui Filip Florian, în romanele căruia se regăsesc atât tezismul demascator anticomunist din Toate bufniţele (2012), cât şi ironizarea lui subtilă în Degete mici (2005)14. Se mai observă, ca într-un roman de Nicolae Breban, În absenţa stăpânilor (1966), şi predilecţia acestui tip de roman pentru personaje feminine, cărora li se alocă, în virtutea inerţiei clişeistice, statutul de victimă exponenţială, pentru copii sau pentru personaje masculine slabe, „păpuşi” plimbate de colo până colo de sistem.

O trăsătură invariabilă a „romanului comunismului” este existenţa unui puternic filon simbologic, prin care este coordonată, într-o suprastructură simplificatoare adesea la modul vulgar, baza observaţiei realiste. Există totuşi câteva contraexemple de romane a căror simbologie nu invalidează construcţia prin tezism excesiv. Astfel, în romanul lui Petre Barbu Blazare (2005), un complex alimentar părăsit devine pivotul între comunismul precar alimentar şi consumismul postcomunist, între o societate controlată represiv de Securitate şi o societate alimentată de fantasmele aderării la NATO. Comunismul şi postcomunismul fuzionează delirant în discursul necreditabil al naratorului – un loser trecut de patruzeci de ani, impotent şi refugiat în fantasme legate de fostul complex alimentar, pe care îl apără de orice intruziune. Restul personajelor întregesc această menajerie de tranziţie: sora milionară în dolari a naratorului, ducând cu sine secretul inenarabil al relaţiilor cu Securitatea, mama acestuia, care împarte alimentele expirate apărute miraculos peste noapte în complex, o seamă de prieteni lansaţi în ocupaţii improvizate (unul confecţionează perii, altul realizează o emisiune de scandal la televiziunea sa de apartament). Atmosfera aminteşte de excentricităţile cinematografice ale lui Álex de la Iglesia. În cele din urmă, precum într-unul dintre filmele Monty Python, complexul alimentar transformat în supermarket se transformă, încă o dată, într-o arcă navigând către Europa: alegorie groasă, dar de efect, a sudurii inextricabile şi originale dintre postcomunism şi consumism.

 

Acest text face parte dintr-o lucrare mai amplă.
_________________
[1] „Structura socială a României comuniste era dominată de doar trei mari grupuri sociale şi ocupaţionale: proletariatul industrial, ţărănimea cooperatoare (un proletariat agricol ale cărui venituri depindeau direct de producţia realizată) şi o clasă mijlocie alcătuită din funcţionari administrativi şi ai instituţiilor economice şi sociale, intelectuali angajaţi de stat şi o pătură subţire de mici întreprinzători şi self-employed ce se dezvoltase în «interstiţiile» economiei socialiste planificate. Această structură socială, diferenţiată nu doar ocupaţional, ci şi după venituri, consum, cultură şi educaţie, ideologie şi angajament politic, a fost radical transformată. Au apărut noi mari grupuri sociale, precum ţăranii proprietari de pământ, în vreme ce ţăranii cooperatori ai societăţii comuniste au dispărut total. Alte grupuri sociale mari, fie prin număr, fie prin importanţa lor socială, care au apărut începând cu 1990, au fost «întreprinzătorii» şi proprietarii de capital, managementul privat, şomerii, ţăranii proprietari de pământ, salariaţii sectorului privat, «servitorii» sau salariaţii angajaţi în slujba persoanelor individuale, şi nu ai instituţiilor şi acea categorie de «condotieri» ai noii societăţi româneşti, care sunt cel mai adesea înregistraţi fie ca «întreprinzători», fie ca self-employed, fie ca «manageri» sau «politicieni», dar care, fără a fi în întregime nici unii dintre aceştia, absorb şi controlează o parte importantă a resurselor de orice natură ale societăţii” (Vladimir Pasti, Noul capitalism românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 24-25).
2 Virgil Nemoianu, Sorin Antohi, România noastră. Conversaţii berlineze, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2009, pp. 18-19.
3 Vezi Thomas Piketty, Capitalul în secolul XXI, traducere de Irina Brateş şi Lucia Popovici, Editura Litera, Bucureşti, 2015, pp. 678-687, passim. „Este uimitor de constatat cât de asemănătoare sunt structurile inegalitare, ordinele de mărime şi sumele alese cu minuţiozitate atât de Balzac, cât şi de Austen de cele două părţi ale Canalului Mânecii, în ciuda diferenţelor de monedă, de stiluri literare şi de intrigi. […] reperele monetare sunt extrem de stabile în lumea lipsită de inflaţie pe care o descriu Balzac şi Austen, ceea ce le permite romancierilor să definească cu precizie nivelul de avere şi de venit la care este posibil să trăieşti cu un minim de eleganţă şi să te ridici deasupra mediocrităţii. În ambele cazuri, acest prag totodată material şi psihologic este de circa douăzeci-treizeci de ori mai mare decât venitul mediu la acea vreme. Sub acest nivel, eroul balzacian sau austenian trăieşte cu dificultate, fără demnitate. Acest prag este pe deplin accesibil dacă ne numărăm printre cei mai bogaţi 1% în patrimoniu (şi cu atât mai mult dacă ne apropiem de cei mai bogaţi 0,5% sau chiar 0,1% din societăţile franceze şi engleze ale secolului al XIX-lea: este vorba aşadar despre un grup social bine identificat şi consecvent numeric; o minoritate, desigur, însă îndeajuns de mare pentru a structura societatea şi a alimenta un întreg univers romanesc” (pp. 678-679).
4 Câteva studii utile în Vintilă Mihăilescu (coordonator), Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape, Editura Polirom, Iaşi, 2009, în special Raluca Nagy, „Identităţi de noapte. Clubbing şi clubberi în Bucureşti” (pp. 129-147), Răzvan Nicolescu, „Adolescenţi mobil-izaţi şi mobilgrupurile lor” (pp. 173-208) şi Raluca Moise, „Keep in touch: SMS-ul şi reţelele sociale în cultura tinerilor” (pp. 209-227).
5 În primul număr al revistei de proză scurtă „Iocan” (2016), profesia cea mai frecventă printre cei şaptesprezece autori români este de copywriter.
6 Vladimir Pasti, Noul capitalism românesc, pp. 394-396.
7 Vezi încercarea guvernului Radu Vasile „de a transforma minerii disponibilizaţi din Valea Jiului (peste 20 000) în mici întreprinzători” (Vladimir Pasti, Noul capitalism românesc, p. 302).
8 Vezi ce-şi amintea Alexandru Vona despre experienţa la cenaclul lui Leonid Mămăligă (L.M. Arcade) – e vorba de anii ’60: „era o perioadă în care cenaclul era extrem de politizat. Textele care mergeau bine erau nişte texte orientate, cu nişte personaje vulgare, ridicole şi stupide, care erau comunişti. Dacă scriai aşa, scriai bine. Dacă nu, on t’écoutait, on était poli, mais c’était tout. Am citit odată şi m-am lăsat” (7 zile cu Alexandru Vona. Convorbire cu Irina Izverna-Tarabac şi Irina Mavrodin, traducere din limba franceză de Alina Ioniţă, Editura Timpul, Iaşi, 2011, p. 96). Vezi şi aprecierea lui Mihai Dinu Gheorghiu: „Comparaţia, jenantă pentru un exil în mare parte anticomunist, cu istoria PCR poate fi dezvoltată, în măsura în care excluderea din exil a unor grupuri pe criterii politice, etnice ori «culturale» aminteşte supărător de politica epurărilor postbelice succesive prin care partidul comunist şi-a asigura monopolul puterii” (Mihai Dinu Gheorghiu, Intelectualii în câmpul puterii. Morfologii şi traiectorii sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 270).
9 Ironia involuntară a „comandării” unui astfel de romane de către Nicolae Manolescu ş.a. vine din faptul că aceştia cer de fapt un roman „cu tendinţă” în sensul în care-l dorea Gherea, un autor de regulă deplorat de partizanii criticii estetice, îndeosebi de Manolescu.
10 Adrian-Paul Iliescu, De ce misionarii anticomunismului sunt incapabili să judece comunismul, în Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindeleanu (coord.), Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Chişinău, Editura Cartier, 2008, p. 155. Vezi şi Daniel Barbu, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, ediţia a II-a, Editura Nemira, Bucureşti, 2004 şi Vladimir Pasti, Noul capitalism românesc.
11 Vezi, ca sinteză a acestei perspective teologice pseudoştiinţifice (inspirată în cazul de faţă de un marxist apostat trecut la catolicism, Leszek Kołakowski), Vladimir Tismăneanu, Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX, traducere de Marius Stan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013. Dacă lucrări mai vechi ale lui Tismăneanu – în primul rând Stalinism pentru eternitate, traducere de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, postfaţă de Mircea Mihăieş, Editura Polirom, Iaşi, 2005 – prezentau interes prin partea de informaţie, în Diavolul în istorie este pusă la contribuţie vocaţia teoretică a autorului, şi anume partea cea mai şubredă a personalităţii sale; fapt care, coroborat cu mambo jambo-ul teologic şi cu mania name dropping-ului de care dă dovadă autorul, produce o trecere în revistă greu digerabilă a locurilor comune anticomuniste cu aparenţă academică. O caracterizare pertinentă: „Tismăneanu focalizează atenţia prin talentul lui de ucenic vrăjitor în acreditarea vulgatei anticomuniste autohtone cu însemnele academismului nord-american” (Mihai Dinu Gheorghiu, Intelectualii în câmpul puterii, p. 346, n. 2).
12 Vezi, pentru o lectură care argumentează un punct de vedere opus, Claudiu Turcuş, „Reciclarea şi confruntarea Ostalgiei”, în „Observator cultural”, 2014, nr. 725.
13 Dan Lungu, Sunt o babă comunistă!, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
14 Vezi Teodora Dumitru, „Proza lui Filip Florian – mic studiu naratologic”, în „Cultura”, 2014, nr. 4.
 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 51-55]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s