Alex GOLDIȘ – Cenzură și subversiune în literatura română sub comunism

liviu-malita-literatura-eretica

Două cărți fundamentale pentru înțelegerea literaturii sub comunism au apărut anul trecut, ambele semnate de Liviu Malița: Cenzura pe înțelesul cenzuraților*, respectiv Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949 și 1977**. Cu toate acestea, receptarea lor lasă de dorit. Când n-au fost ignorate, ele au fost tratate cu condescendență, drept simple volume documentare, care nu atestă calitățile de critic și de teoretician literar ale autorului. Simptomatice în acest sens sunt cele două cronici semnate de Nicolae Manolescu în „România literară”, din care se poate deduce că cercetătorul clujean nu înțelege mare lucru din fenomenul cenzurii întrucât n-a experimentat pe propria piele dedesubturile sistemului și – fapt de neiertat – n-a citat îndeajuns contribuțiile la temă ale criticului „României literare” (de altfel, accidentale și lipsite de substanță).

Or, e evident pentru oricine deschide cele două cărți nu numai că documentarea e extrem de serioasă, ci că Liviu Malița a încercat să înțeleagă din interior fenomenul, demolând subtil (dacă mi se permite oximoronul) câteva preconcepții asupra raportului literaturii cu ideologia. Cenzura pe înțelesul cenzuraților e un excelent „manual de funcționare” a instituției din 1949 până în 1977, când ea dispare pur formal, continuând în fond să-și exercite atribuțiile într-o manieră descentralizată. Autorul reface cu admirabilă răbdare birocratică – într-un domeniu care se pretează la o astfel de lectură – toate regulile de administrare a Direcției Generale pentru Presă și Tipărituri (DGPT), respectiv a Comitetului pentru Presă și Tipărituri (CPT), de la studierea bazelor legislative, a normelor ideologice în vigoare la un moment dat până la încercările de reformă, descrierea activităților propriu-zise (pe etape) sau modalitatea de recrutare a cadrelor. În schimb, Literatura eretică, nu mai puțin coerentă decât prima carte, reface istoria literaturii române de sub comunism prin intermediul criteriilor cenzurii: sunt inventariate, adică, direcțiile și atitudinile estetice aflate permanent în vizorul lectorilor de stat (estetism, formalism, naturalism, fantastic, absurd), dar și temele predilect cenzurate (istoria, revoluția, religia, actualitatea, eul, erotica) sau variațiile interdicțiilor în funcție de genuri sau chiar de subgenuri literare.

Astfel încât, însumate, cele două volume reprezintă prima abordare sistemică a cenzurii din literatura română. Deși ele mustesc de exemple particulare, fără de care Liviu Malița n-ar fi putut reconstrui acest aparat imens de lectură ideologică (consultarea arhivelor e cu adevărat impresionantă), accentul nu cade niciodată pe „cazuri”, ci pe modalitatea de funcționare. Din această cauză, reproșurile lui Nicolae Manolescu, care atrag atenția cercetătorului că n-a furnizat cutare exemplu, sunt lipsite de relevanță. Mă limitez la a semnala doar câteva dintre contribuțiile și noutățile de viziune ale celor două volume – care, nu mă îndoiesc, vor intra în bibliografia oricărui studiu despre literatura română sub comunism.

Volumele lui Liviu Malița contrazic programatic teza, de extracție folclorică, conform căreia regulile de funcționare a cenzurii sunt arbitrare. E drept că ele sunt mai constrângătoare în perioada stalinistă și mai laxe după 1965 (când funcția prohibitivă e înlocuită de cea „de orientare”), însă nu se supun niciodată accidentalului. Dimpotrivă, mecanismele de reglare internă a instituției, cu un sistem complex de supracontrol, dar și cu un cadru legislativ strict, fac ca cenzura să opereze coerent. O descoperire extraordinar de importantă, întrucât studiile literare actuale, reflectând o poziționare ultragiat-moralistă, pornesc de la premisa că, dacă cenzura e dăunătoare literaturii, ea reflectă neapărat și o formă de organizare haotică. Nimic mai fals, demonstrează cărțile lui Liviu Malița, care refac, pe de o parte, baza ideologică în virtutea căreia operau restricțiile și observațiile cenzorilor. Prejudecata conform căreia în 1965, când realismul socialist devine istorie, dispare și fundamentul doctrinar al cenzurii în favoarea unor prohibiții punctuale aplicate cuvintelor e ferm respinsă: „Oricât de rudimentară, baza ideologică exista (o cenzură de tip totalitar neputând funcționa fără ea) și chiar eclectică fiind, asemenea unui sac fără fund în care torni de toate (declarații ale liderilor politici, rezoluții ale plenarelor și congreselor partidului, precepte ale Coduluie eticii și echității socialiste ș.a.), ea orienta ferm deciziile lectorilor. Referatele lor, mai profesionist redactate ca oricând, excelează, de fapt, în motivații ideologice ale intervențiilor (majoritatea «de structură», deci cu accent pe conținut și viziune artistică) pe care le solicită. Nu am întâlnit, în tot acest interval (1971-1977), vreun referat al cenzorului care să nu conțină decât sau în principal propuneri sau modificări de cuvinte”. Pe de altă parte, cercetătorul înregistrează eforturile de profesionalizare/ perfecționare a DGPT: dacă în 1949 el apelează la amatori, fără studii în domeniul literaturii, dar cu foarte multă disponibilitate partinică, după 1960 majoritatea cenzorilor beneficiază de pregătire de specialitate: „Compoziția colectivelor de cenzori tinde acum să se omogenizeze, iar sporul de performanță este vizibil. Nu numai că din referatele de lectură lipsesc inepțiile care sufocau textele anilor ʼ50, dar multe dintre ele sunt redactate într-un mod care atestă inteligență critică și conțin exerciții hermeneutice remarcabile”. Liviu Malița probează, așadar, cu date cât se poate de concrete, observația paradoxală a lui Paul Goma că în anii ʼ70 cenzorul devenise un personaj într-atât de rafinat, încât un dialog pe teme culturale cu el ar fi provocat plăcere oricărui intelectual. Cu condiția, desigur, ca în joc să nu se afle propriile cărți.

cenzura-pe-intelesul-cenzuratilor-390x600

Cercetarea lui Liviu Malița oferă, apoi, un cadru extrem de nuanțat al înțelegerii cazurilor particulare. Dacă regulile de funcționare a cenzurii sunt coerente și relativ stabile de-a lungul celor aproape trei decenii inventariate (cu toate modificările de context), nu e mai puțin adevărat, arată autorul, că ele devin variabile în funcție de două criterii majore. (1) Ca în orice instituție care funcționează cu oameni, cenzura „dă greș” din cauza lectorilor (câțiva dintre ei sunt abulici sau incompetenți, conform rapoartelor interne ale instituției, din care Malița citează copios) sau din cauza poziției proeminente a scriitorului în cadrul establishment-ului. Autori precum Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Fănuș Neagu, Aurel Baranga și alții trec uneori de cenzură datorită bunei poziționări în ierarhia politică a statului comunist. (2) Cenzura iese șifonată datorită ambiguității inerente oricărui act literar. Mai ales după 1965, când Partidul consideră că postulatul „diversității de stiluri” ar fi benefic rebranduirii, această ambiguitate devine greu de gestionat. Refacerea sistematică a unei adevărate „grile de lectură” a cenzurii, cu inventarierea deopotrivă a problematicilor dure, unde nu se admit excepții, și a celor mai puțin reglementate, unde scriitorul își permite o marjă de libertate, e în măsură să explice de ce unele opere au trecut pragul publicării, în timp ce altele au fost blocate din start. Excelente sunt pasajele care explică rațiunile pentru care, cu tot potențialul subversiv, Bunavestire a lui Nicolae Breban a trecut totuși de interdicție: „Cenzura apreciază limitarea temporală («acțiunea se desfășoară pe parcursul mai multor ani din deceniul 5-6») și spațială (provincia ardelenească). Un atu suplimentar îl constituie faptul că «mesajul critic al cărții este evident, ca și detașarea ironică a autorului față de personajele sale»”. Remarcabil e și capitolul despre „romanul obsedantului deceniu”, în care Liviu Malița demonstrează, cu citate, că cenzorii încercau să elimine orice potențial de generalizare a criticilor la adresa anilor ʼ50.

De unde reiese, de fapt, că premisa (pusă la lucru în majoritatea studiilor și istoriilor literare dedicate comunismului!) că cenzurii îi scăpau aluzii pe care publicul le recepta, în schimb, corect se cere deconstruită programatic. Nu există date credibile care să demonstreze că publicul era mai sagace decât cenzorul și că, de fapt, îndrăznelile scriitorilor reprezintă erori ale cenzurii. Dimpotrivă. Din multe exemple (pornind de la volume semnate de Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Paul Goma, Mircea Dinescu și alții) furnizate de studiile lui Liviu Malița reiese că lectorii de stat identificau imediat potențialul subversiv al unui volum. Iată cu câtă precizie hermeneutică se detectează, de fapt, scurtcircuitele ideologice ale operelor: „În poezia Șarpele casei [de Marin Sorescu], consemnează cenzorul în referatul său, șarpele casei stă încolăcit opt ore și produce venin, fiind mulțumit că lucrează în branșa lui. Într-o vreme fusese pus să producă miere și pentru că ieșea ceva mai amară decât cea de flori, a fost făcut șarpe boa – timp în care a răbdat de foame. Apoi – pe baza unei fotografii a unui strămoș de-al său – «a fost scos de la șerpii boa și băgat la crocodili»”. Evident, poemul a fost interzis. Puținele cazuri în care literatura își putea crea anticorpi contra cenzorilor vizau ceea ce Lev Lossef numește, într-un studiu fundamental din 1983 (Despre beneficiile cenzurii), „efect de zgomot” („noise effect”) al operei: „Singura șansă a autorului consta în a-și construi textul într-o asemenea manieră încât materialul susceptibil de a ridica obiecții să ajungă la cititor întrucât e perceput de cenzor ca o imperfecțiune estetică, ca materie irelevantă, digresiune sau efect de zgomot”. Aspectul baroc și ramificat, complicațiile așa-zis inutile ale multor opere de sub comunism se explică, așadar, prin încercarea de aburire a lentilelor cenzorului – încercare de cele mai multe ori eșuată. Acesta din urmă era (repet) un cititor specializat, instruit tocmai pentru a citi oblic. Mai plauzibilă și mai frecventă decât lectura unor conținuturi subversive drept „efecte de zgomot” rămâne însă ipoteza, formulată deschis de Liviu Malița, că sistemul însuși are nevoie de legitimarea prin diversitate: „Interesul puterii comuniste a fost acela de a secreta propriii opozanți controlabili, care să facă un simulacru de critică. De aceea, chiar dacă, dimpotrivă, în intenția autorilor lor, scrierile cu tematică socială contribuiau la erodarea sistemului comunist, nu de puține ori, pe fond, ele îl consolidau”.

De aici derivă, în fond, și cea mai importantă contribuție de viziune a studiilor lui Liviu Malița, pe care autorul, sobru și discret, nu simte nevoia s-o supraliciteze: renunțarea la maniheismul problematicii cenzurii, privită ca dispută lipsită de nuanțe între estetic și politic. „Epoca a fost atât de amestecată, încât ea nu poate fi tratată ca o luptă între puri și maculați. Scriitorii oficiali devin, fie și numai pentru o vreme, disidenți, în timp ce cenzori  «luminați» și activiști de rang înalt pot invoca (iar, după 1989, imperturbabil, o pot chiar face) în nume propriu gesturi de liberalism. Seria impenitenților și a proscrișilor era interșanjabilă, iar uneori situația se schimba cu repeziciune”. Afirmația e evident incomodă pentru cei preocupați de o metanarațiune eroică a literaturii române sub comunism. În locul ei, Liviu Malița propune o dare de seamă rece și contextualizată, în măsură să explice atât mecanisme, cât și cazuri particulare. Cărțile lui scot definitiv din folclor fenomenul cenzurii, dar conțin și concluzii amare: puse în surdină, ele sunt prezente în discursul criticului încă de la primele pagini, când constată că literatura română cenzurată nu diferă în mod radical de cea publicată. Ceea ce înseamnă, aș completa, că cea mai importantă reușită a instituției cenzurii nu e cenzura propriu-zisă (deși și ea a fost eficientă), ci mai ales autocenzura: de foarte multe ori, autorul român a internalizat interdicțiile politice într-un asemenea grad, încât cenzura propriu-zisă n-a mai trebuit să se ocupe decât de chestiuni de nuanță. Numărul foarte mic al volumelor interzise integral demonstrează că o literatură română în mod fundamental eretică n-a existat sub totalitarism decât dacă acordăm termenului, așa cum o face Liviu Malița, un înțeles strict contextual și pragmatic: „tot ceea ce un cenzor consideră eretic în referatul său, validat de către șefii ierarhici”. Pe măsură ce ne îndepărtăm de această accepțiune funcțională, cuvântul „eretic” își pierde înțelesul coroziv până la a deveni simplă fantasmă compensativă.

____________
* Editura Tracus Arte, București, 2016, 412 p.
** Editura Cartea românească, București, 2016, 376 p.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 26-28]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s