Marius JUCAN – Persoanele binevoitoare

marius-jucan

La numărul de telefon trimis de Angela Anghelache, răspunse o voce de bărbat. Justin închise, cum îl sfătuise Angela, apelă apoi de două ori, și închise iar. Sună, din nou. Vocea celui apelat spuse un „da” scurt, tăios, de parcă ar fi ordonat coborârea unei bariere.

– Vă sun din partea doamnei Anghelache. Aș vrea să vă întreb dacă vă convine să ne vedem azi, zise Justin, și după o clipă de ezitare, își spune numele.

– E bine, azi. E chiar foarte bine, răspunse bărbatul pe un ton rezervat, uitând să se prezinte.

– Sper să nu vă încurc. Doamna Anghelache mi-a spus să vă sun dimineața, când ați putea fi mai liber. Știu de la dânsa cât de prins sunteți peste zi.

– Nu mă încurcați de loc. Am aflat despre ce e vorba. Ne vedem la sediu. Într-o oră.

– La sediu?, se miră Justin.

– Da, cum ați auzit, spuse bărbatul.

– Despre ce sediu e vorba?

– Credeam că v-a spus doamna Anghelache. Așa îi zic eu taxiului meu, care vă așteaptă în fața Gării de Nord, spuse individul, râzând ușor.

– De la ce firmă sunteți?

– De la nici una.

– Păi, și cum dau de dumneavoastră?, strigă Justin.

– Chiar așa, cum?, spuse bărbatul, pe un ton amuzat, și tăcu.

Justin auzi în telefon niște voci certărețe, niște sunete ca de zaruri aruncate, apoi de puluri de table mutate cu repeziciune, o respirație întretăiată, înjurături, râsete, un „alo” nehotărât, apoi, un bubuit asurzitor, tăiat de un piuit ascuțit, ca și cum telefonul celuilalt s-ar fi făcut bucăți. „L-am pierdut”, își zise Justin și făcu câțiva pași de-a lungul trotuarului, ținând telefonul mut la ureche. Trecu pe lângă poarta înclinată a vilei părăsite pe care o vedea în fiecare dimineață, de la geamul camerei de hotel, lăsându-se de la o zi la alta, cu încă câțiva centimetri spre caldarâmul ros, gata să se prăbușească, rezistând printr-un miracol forței gravitaționale. Se îndreptă spre intersecția de la capătul străzii, unde își deschiseseră obloanele, o simigerie, o frizerie, și o lăptărie, minuscule, pline deja de mușterii și de rumoare. Moartea le pândea de după colț, de pe un teren viran, unde erau adunate buldozere și macarale, oprite pentru moment, din cine știe ce capriciu edilitar, dar ele, prăvăliile, se încăpățânau să trăiască nepăsătoare, cu un soi de disperare veselă. Cuprinse cu privirea strada bucureșteană, ațipită între săgețile încremenite ale câtorva plopi fusiformi. Liniștea matinală îi deschise pofta să măsoare în ploaia rară, subțire, nemișcarea cartierului vechi. Vibrația îndepărtată a orașului trecea foarte sus, pe deasupra locului, fără să tulbure „ostrovul de pace”, cum îi spunea proprietarul hotelului insulei lor de case și de parcele de grădini, asediate de centurile de blocuri. Se gândi că la următoarea lui venire în capitală, nu va mai găsi nimic din ceea ce era acum în jurul lui, nici prăvăliile, nici vila, nici plopii, nici hotelul mic, ancorat pe o fâșie de grădină, unde proprietarul, domnul Grig, își sorbea cafeaua, dimineața, la opt fix, sub acoperișul unui fost pavilion, transformat pe jumătate în magazie, în compania vechiului său Ford Taunus Cortina (1972), pe care îl dichisea zilnic, mulțumit de condiția „extr-raor-rdinar-ră” graseia el, a automobilului. Mergând agale, Justin aruncă o privire neliniștită în urmă, temându-se ca locul să nu fi dispărut ca prin minune, chiar atunci, cât timp vorbise la telefon, dar hotelul era încă tot acolo, plopii fumegoși înțepau nemișcați cerul noros, timpul nu ciuruise încă bătrânul Ford cu o perdea de rugină, și nu năruise încă sub o ploaie de putregai pavilionul vechi în care soția lui Grig, doamna Cati, soția proprietarului, aștepta pe băncuță, ca Grig să-i aducă „România Mare” de la un chioșc din apropiere, și o dată cu revista, ceșcuța cu cafea aburindă.

Înainte de a ajunge la intersecție, vocea străinului rosti de undeva, din vuietul unui bulevard, un „alo” indiferent, Justin răspunse cu un „alo” nerăbdător, dar se auziră din nou zarurile rostogolindu-se, pulurile mutate, mormăituri admirative, chicoteli, aplauze, și apoi necunoscutul zise, „mai sunteți acolo, da?, vă explic imediat, dar ia stați, stați așa”. Nu mai spuse însă, nimic. Telefonul țiui scurt și se închise. Justin își înăbuși o înjurătură și renunță se mai ajungă la simigerie, să-și ia legătura de covrigi calzi și sticla de laptele bătut, răcoros și acrișor, local breakfast, cum scria pe un carton, pe zidul lăptăriei. Se întoarse spre hotel, gândindu-se cum să-și drămuiască răstimpul rămas până la zece, când avea să pornească iar, spre agenția doamnei Cerchez, de pe strada Washington, unde fusese invitat să revină de câte ori dorea, și unde îi făcea plăcere să sporovăiască cu Selena despre Bucureștiul vechi, și în general, despre orice. Își pregătise câteva fraze, altele decât cele pe care le rostise în biroul agenției de pe strada Gara de Nord, agenția doamnei Crainic, dar nu avea chef să le pritocească cum făcuse în vizita precedentă, spunându-și că în asemenea ocazii, improvizația era regină. Câtă vreme conversația rămânea la nivelul flecărelii amabile, putea să compare ambianța și personalul (în majoritate feminin) al celor două agenții rivale, despre care aflase, chiar de la sosirea în capitală, că li se spunea că erau „complementare”. Justin avea o părere contrară, pe care nu o dezvălui nimănui, nici Angelei Anghelache, mai cu seamă după ce află că ea lucra sub mâna doamnei Crainic.

Se opri în dreptul vilei, se uită chiorâș la poarta înclinată, apoi la frontonul spart de deasupra ușii de la intrare, barate de scânduri puse cruciș, așteptând să vadă țâșnind o șarjă de apă murdară, plesnind vijelios asfaltul, ca în zilele trecute, când  o trombă de apă îi stropise pantalonii cu o mâzgă groasă, verzuie, ale cărei urme le îndepărtase cu greu doamna Cati, abia după o zi, când îl văzuse trecând pe partea dinspre hotel a trotuarului, și îl chemă să urce, la ea, în apartamentul lovit de o dezordine cruntă, certându-l cu grație. Cum putea să plece la întâlnirile lui de afaceri, cu petele acelea lăbărțate pe stofa bună a pantalonului? Și nu irosi ocazia să-l iscodească dacă și în ziua aceea avea o afacere, ziua și afacerea, era culmea pentru vârsta lui Justin, un om atât de tânăr, și-i trase cu ochiul, dorind să-l pună în încurcătură, neîndrăznind să-l întrebe ce fel de treburi avea de stătea într-un hotel prăpădit, plecând și venind pe jos, totdeauna singur. Era bizar că nu primea pe nimeni, nu avea corespondență, nici mapă sub braț, nici servietă, nici măcar un sac, pe spate, cum se purtau în zilele acelea. „Afaceri normale și regulate”, îi spuse Justin, observând mulțumit că nu mai era nici o urmă de murdărie pe pantaloni, de la genunchi în jos. „A, zău? Ce noroc ai dumneata cu afaceri d-astea normale și regulate”, zise ea, onctuoasă, accentuând ultimul cuvânt.

În dimineața aceea, ploaia încetase. Nici nu un pericol din partea jgheaburilor sparte ale vilei. Strada strălucea în lumina dimineții reci, pulverizată în miriade de picături transparente ce o făceau mai curată. Fordul lui Grig tocmai ieșea din curte în stradă, pipăind cu botul atmosfera sticloasă. Stăpânul mașinii îi făcu un gest victorios, când trecu pe lângă el, pesemne că îi înduplecase pe cei de la serviciul locativ, ce altceva putea fi, se gândi Justin, îi întoarse gestul cu vigoare, „țineți-o așa, tot înainte”. Observă că Grig lăsase porțile curții deschise, niciodată nu se întâmplase să uite să le ferece cu două lanțuri vânjoase, ce zornăiau dimineața și seara, plecase în mare grabă, ceea ce îi întări presupunerea că bătrânul ofițer dăduse într-adevăr lovitura. Indiciul cel mai clar că lucrurile o luaseră în direcția mult dorită de el, era însă faptul că doamna Cati nu coborâse încă pavilion. La ora aceea, o găsea de obicei la măsuță, înfofolită în mantoul vechi, fără nasturi, strâns cu o centură militară, comentând, înflăcărată, la telefon cu prietenele ei, editorialul lui Vadim. Purta pe cap o căciulă rusească, mult prea călduroasă pentru anotimp, cizmulițe decolorate și tocite, iar de sub mantou, valsa în ritmul frazelor recitate țipător, poala unui halat scămoșat. Își prelungise de bună seamă somnul, după plecarea lui Grig, amânând corvoada împachetatului pentru noua locuință. „Următoarea și cea din urmă”, suspinase Cati, într-o dimineață, când o întâlnise pe hol, în timp ce ea se chinuia să împingă un cufăr blocat între adâncitura unei trepte și perete. Încercase să-l clintească cu brațele, și apoi își pusese dosul la treabă, lovindu-l cu îndârjire de lemnul cufărului care scârțâia, dar nu se urnea. Când Justin apăru în deschiderea holului, tocmai își aruncase încă o dată partea bombată a spatelui în cufăr, și din cauza izbiturii, se aplecase, fără să vrea, înaintea lui, gata să cadă în mâini, cu părul cenușiu, lipit de fața roșie și transpirată. „’Neața”, gemu ea și râse. Justin repuse cufărul pe linia de alunecare, spre boxa de la parter, unde se îngrămădiseră dovezile materiale ale plecării iminente. „Singură, nu aș fi putut”, îl încunoștință doamna Cati, cu un gâfâit, privind cufărul săltând caraghios pe trepte, spre boxă. „Ce face bine ne face să avem pe cineva tânăr, lângă noi. De când au început demolările, nu mai dă nimeni pe aici”, îi spuse ea, și profitând de întâlnire, dori să știe cât mai avea să mai rămână la ei. Mai avea întâlniri, multe, nici vorbă să plece, îi spuse Justin, politicos, dar ea nu-l crezu, amăgită de vechi așteptări înșelate. „Oricum, aici va fi altfel. Cu fiecare zi ce trece, va fi altfel, și tot mai repede, credeți-mă”, spuse femeia, și urcă scările înapoi în apartament, dând din cap, cu o resemnare superioară.

Justin împinse cele două brațe ale porții, le privi cum se îmbină, încălecându-se într-un cioc strâmb, pe care demolările și săpăturile noilor fundații ale blocurilor din jur, îl făcură zile în șir, să scoată un clinchet neastâmpărat. „Oricum, va fi altfel, și tot mai repede”, se gândi Justin, stând nemișcat în fața porților închise, până când telefonul din buzunar începu să țârâie, și răsuflă ușurat. „Aflăm chiar acum, imediat, cât de repede”, își zise și strigă:

– Alo!

– Alo?, vorbi necunoscutul, alo?, sunteți pe poziții, da? Scuzați balamucul, nu v-ați supărat, sper? nu?, mă bucur, bravo!, spuse bărbatul și începu jovial, să-l lămurească, cum să-l găsească. Nu era greu, îl asigură el, trebuia doar să-l asculte cu atenție, nu avea mai mult de un minut și i se descărca bateria. Dar vorbi mai mult decât un minut. Iar bateria nu se descărcă. În minutele mustind de vorbărie goală, Justin află o mulțime de lucruri care nu aveau de a face cu întâlnirea lor. Lista trenurilor întârziate, cursul dolarului, o tentativă de viol și câteva furturi minore, bărulețul cu cel mai grozav expresso, locul unde se servea pizza cu crusta cea mai fragedă, casa de schimb cu cele mai convenabile prețuri din zonă, și mai presus decât orice, faptul că în dimineața aceea, bărbatul cu care vorbea, omul Angelei Anghelache, se nimerise să fie cu totul și cu totul disponibil. După ce își savură pelteaua, interlocutorul (Justin nu știa în continuare cum se numea) trecu la un ton serios. „Primul punct”, zise el, răspicat, „sediul” lui era un ARO de culoare roșie, iar semnul de recunoaștere era o fotografie a maestrului Gică Petrescu, cea cu canotieră și papion, lipită în partea de jos a lunetei. Mașina staționa în șirul de taxiuri din fața Gării de Nord, nu era prea legal, dar înțelesese cu băieții, care îl lăsau în rând, ca să-l găsească mai repede clienții din provincie, pentru care făcea orice, așa cum îi promisese doamnei Angela, și evident, nu-și călca vorba. Dacă nu-l zărea cumva din prima, îl ruga să nu ceară informații în dreapta și în stânga, c-ar putea da peste vreo pacoste ambulantă care să-l descoasă de ce îl căuta pe șoferul ARO-ului roșu. Să aibă îngăduința să îl aștepte în fața „sediului”. Lipsea doar cât să-și aducă o cafea, presa, o felie de pizza, ori din motive organice. Purta o scurtă de camuflaj, o bonetă neagră de lână, era de statură potrivită, mai degrabă rotofei decât gras, nu avea barbă, nici ochelari, fuma exclusiv tutun, nu consuma semințe, nu citea reviste deocheate, și nu atârnase lănțișoare ori șiraguri cu cruci și icoane, pe sub oglinda de la bord. Nu se putea să nu-l găsească. Nimeni din cei trimiși de doamna Angela nu-l ratase. Ultimul punct. Să nu uite să-și ia o haină groasă, încălțări solide, căciulă ori ceva, echivalent. Sus, se făcuse rece. S-ar putea să ningă, oricând, de-acum, zise omul Angelei Anghelache, și închise brusc, fără să-l prevină.

Îl apelă de câteva ori, fără rezultat, nu avea nici căsuță vocală. Se gândi să o sune pe Angela, trecând peste orice interdicție, dar renunță instantaneu. Se învârti prin curte, mergând până la poartă, și înapoi, spre pavilionul gol. Auzi undeva înapoia geamului rotund al holul hotelului, trântindu-se o ușă, o văzu pe doamna Cati coborând scările, îmbrăcată de oraș. Cati îi făcu cu mâna, mirată că Justin nu plecase, și când ajunse în curte, se salutară prompt, și nemaigăsind altceva de zis, își zâmbiră jenați, fiecare de prezența celuilalt. Femeia trecu pe lângă el, balansându-se pe tocurile uzate, subțiată de un pardesiu larg și demodat. Îi spuse cu o șoaptă, speriată să nu o audă cumva cineva de pe strada pe care nu trecea nimeni, vântul învrăjbise o cohortă de frunze ce foșniră, ridicându-se într-un vârtej, lipindu-se de pereții vilei, îi spuse că Grig îi dăduse în sfârșit, vestea cea bună. Rugăciunile ei fuseseră ascultate, iar audiențele lui Grig se dovediseră norocoase. Fiecare dintre ei reușise pe partea lui, dar ultimul act, cel al deciziei, clipi ea cu ochii măriți, temători, nu se jucase încă.

– Vai, și iar, emoții în premieră! Ce mă fac cu pachetele? Aș putea să pun câteva la tine? Asta nu înseamnă nicidecum că te invit să pleci, doamne ferește, aș fi foarte deranjată să crezi asta, dar știi, boxa e deja neîncăpătoare.

– Sigur, n-am să zac aici o veșnicie, zise Justin, preocupat.

– Așa e, cum spui. Toți plecăm într-o zi. Depinde când, și unde, ciripi ea veselă. Hai, că mă reped la chioșc, să-mi iau „România”, c-a uitat Grig zăpăcitu’, și apoi dau fuga la coafor, că am oră! Pa!

Justin intră în pavilion, reproșându-și că-l sunase pe necunoscutul de la numărul dat de Angela Anghelache. De ce o mai făcuse, dacă tot se înstrăinase de ea? Nu-și mai vorbiseră din seara despărțirii, care nu începuse nici prea grozav, dar nici neapărat rău, terminându-se neplăcut, într-o ceainărie de lângă Gara de Nord. La mijloc, nu fusese nici un miez de ceartă, niciun cuvânt alunecos. El nu insistase cu aluziile lui învăluitoare despre Persoanele Binevoitoare. Angela nu exagerase cu povețele ei despre cum să-și cruțe energia în acea perioadă dificilă, pe care zicea că o înțelegea, trecuse și ea prin destule zile sterile, când nu era nimic de făcut, decât de digerat intervalul arid al așteptării. Miza era mult prea însemnată ca să clacheze chiar atunci, înaintea unui rezultat atât de promițător. Îi vorbise mereu astfel, ca unui concurent ce se apropia de o reușită garantată. Nu erau motive să se îndoiască. „Lucrurile vor ieși cum am sperat amândoi”, zise ea și se întrerupse. „Îmi permiți să spun, amândoi?”, îl întrebă, nesigură. „Suntem prieteni, doar”, spuse Justin, ea încuviință încântată, „prieteni”. Se înțeleseseră de la început ca niște prieteni, și atunci când se plimbau la Șosea, și când întârziau în vreo cafenea, dar mai cu seamă când discutau despre Persoanele Binevoitoare. Persoanele Binevoitoare! Cele despre care se vorbea în provincie cu atâta evlavie, iar în capitală într-un mod nonșalant, ca și când ar fi fost atât de simplu de ajuns în apropierea lor. Angela nu-l contrazise, îi spuse doar că Persoanele erau doar niște oameni obișnuiți, existând în vremuri neobișnuite, și nu trebuia să le fetișizeze, erau doar niște inși, la fel ca ei doi, doar mult mai curajoși. Vorbiseră despre acest curaj, curajul retragerii din lume, iar când Justin dori să afle unde se aflau Persoanele Binevoitoare, și de ce se izolaseră, ca și când ar fi fost amenințate, Angela îl refuzase discret, strunindu-i severă, nerăbdarea. Paradoxal, respingerea ei, le consolidase prietenia. Prieteni erau doar de o lună, dar termenul se extinsese elastic, înainte și înapoi în timp, așa cum se întâmplă cu doi oameni care se simt apropiați, fără să-și dea seama de ce. Deși, în cele din urmă, după incident, prietenia le arătase contrariul, o apropiere imposibilă, constatară amândoi, cu stupoare. Cum ajunseseră să fie prieteni, printr-o eroare? El își ceru iertare, confuz, după incident, ea se retrase, derutată, în colțișorul ei din agenția doamnei Crainic. De atunci, nu mai pomeniseră, nici unul dintre ei de Persoanele Binevoitoare.

După o oră, când Justin ajunse la Gara de Nord, observă chiar de la ieșirea din metrou mașina, și, stând rezemat de ea, pe omul în haină de camuflaj. Se apropie de ARO-ul roșu, simțind că îi era încă greu să uite mitocănia cu care individul îi închisese telefonul. Să fi rămas la hotel, să o ajute pe Cati la cărat pachete, ori să o fi sunat totuși, pe Angela să-i ceară lămuriri despre individul pe mâna căruia încăpuse? Niciuna din opțiuni nu îl atrăsese. Se îndreptă spre fostul lui interlocutor, care gesticula, întreținându-se cu un tânăr sfrijit și pletos, cu cel cu care jucase probabil table, se gândi Justin, cumpănindu-și pașii, așteptând ca tânărul să plece. Scund, rotofei, haină de camuflaj, bonetă neagră de lână, omul Angelei era cel din descrierea oferită la telefon. Pe bancheta din spate a mașinii era o ladă de scule, alături două colivii mari în care uguiau niște porumbei. În față, pe scaunul de lângă șofer, un colet masiv pe care scria „fragil”, deasupra acestuia, o pungă cu niște gutui galbene, uriașe, sclipind ca niște globuri aprinse. Justin privi coliviile cu porumbei, lada cu scule, coletul, gutuile, neștiind cum își va face loc printre ele. Ideea c-ar fi putut să pornească la drum, („încotro și de ce?” se întrebă curios), îi fusese strecurată de individ, când acesta îi spusese că-l așteaptă în „sediu”. „Din partea doamnei Anghelache”, îi spuse Justin bărbatului, care nici nu-l privi, dădu doar din cap, scoase coletul, îl puse în brațele celuilalt ins, de care se despărți de îndată, reținând punga cu gutui, zicându-i că le va pune pe dulap, în dormitor, să le guste aroma, iar pletosul îi răspunse peste umăr, dacă era vorba de aromă, să-și găsească una mai bună, adică  una de o creață, să-i facă dulceață, dar nu de noapte, ci de zi, ca să vadă să citească rețeta, și se trase într-o parte, așteptând să încaseze un ghiont, ca de drum. Bărbatul nu ridicase brațul decât să-i arate lui Justin să treacă în față, pe locul de lângă volan, și apoi, când tânărul se întoarse, îi dădu cu sete un șut în fund. Îi ceru scuze lui Justin, și îi spuse că nu îl poftise în spate, unde ar fi dorit poate să stea, așa cum preferă cei mai mulți care iau un taxi, fiindcă se stresau porumbeii și pierdeau secunde prețioase la media orară de zbor. Băgase de seamă că avea porumbei de rasă, nu? Ce fel de rasă? Voiajori! Cei mai tari ! Ar fi mutat colivia pe scaunul de lângă el, zise omul, dar porumbeii ar fi fost deranjați la fel de mult, de manevrele făcute în timpul condusului, cel puțin până ieșeau din zona gării, că avea ceva până când ieșeau la larg. Justin nu întrebă de ce era nevoie să plece din fața gării și unde era acel „larg”. În spate, campionii erau cât de cât protejați, continuă bărbatul în haină de camuflaj, deși nu îi acoperise cu o husă de pânză, pentru a le da peste cap comportamentul diurn. Avea mare de grijă de ei, chiar mai mare decât dacă ar fi fost ai lui, se vedea, nu? Erau al unui vechi prieten care fusese nevoit să se întoarcă la bucuriile nevinovate ale copilăriei, după ce nimerise într-un scaun cu rotile, din cauza unui accident de muncă. Făptașul luase o suspendare, iar pe amic îl împingea de la spate nevasta, care și-ar fi dorit de bună seama să fi rămas văduvă decât să tremure zilnic pentru serviciul ei de rahat, vânzătoare într-un minimarket. Prietenul antrena porumbei voiajori pentru concursuri internaționale, iar el îi făcea acest serviciu, transport gratuit. Ieșise cu voiajorii în fiecare zi din săptămâna aceea, îndepărtându-se de București, cu câte cinzeci de kilometri, spre fericirea amicului care își aștepta escadrila cu pene, mai ceva ca pensia care nu-i ajungea nici de înmormântare. Moartea nu se înduplecase să-i dea viza de intrare, iar el, continuă bărbatul în haina de camuflaj, avea timp liber suplimentar de când intrase în frăția șomerilor, așa că nu-i venea peste mână să dea o mână de ajutor celor care veneau la el, grație doamnei Angela. Dintre toți cei care puseseră piciorul în „sediul” lui, cel mai curios fusese să-l cunoască pe domnul Justin, cel lăudat de doamna Angela, acum putea să i-o spună, pentru nimeni nu insistase atâta doamna Angela, îl anunță bărbatul, și scuipă departe, printre celelalte mașini.

     Justin nu se feri de înțepături, nici măcar nu clipi. Cel mai tare îl afectase cuvântul „provincie”, dar nu socoti că trebuia să-i dea chiar atunci, ori altădată, răspunsul cuvenit.

– Ați mai fost sus?, îl întrebă bărbatul, privind forfota mulțimii din fața Gării de Nord.

– Unde, sus?, dori să știe Justin.

– La Sloboziș.

– E departe?

– Ia ceva timp, din cauza traficului.

– N-am auzit de niciun sat cu numele ăsta, spuse Justin.

– Puteți să-i spuneți sat, dar nu e. Cei mai mulți îi spun „cantonament”. E un fost complex turistic, în renovare. Denumirea vine probabil de la faptul că cei care merg acolo, stau vreo două-trei zile, zise bărbatul, pândind cu coada ochiului fața lui Justin.

– Nu văd legătura.

– Nu știați că mergem într-acolo?

– Nu.

– Imposibil, totuși!

– De ce o fi oare atât de imposibil?

– Nu știați că e vorba de Persoanele Binevoitoare, hm?

– La Sloboziș? Așa v-a spus doamna Anghelache?, surâse Justin, neîncrezător.

– Bineînțeles, zise bărbatul, îngăduitor. Vă spun, cum facem. Ieșim prin Otopeni și o luăm spre Buzău, ne oprim undeva, dincolo de Urziceni. Le fac vânt voiajorilor mei, și de acolo, printre dealuri, printre vii, o splendoare de drum, de fel aglomerat, ne aruncăm înspre munți. Dacă doriți o cafea, un sandviș, altceva, îmi spuneți acum, nu ne oprim până acolo, preciză el cu o solicitudine ironică.

– Doamna Anghelache nu mi-a spus că voi pleca din București, murmură Justin.

– Ea nu e un om de teren.

– Dumneavoastră sunteți?

– Angela nu a avut pentru moment o soluție mai bună. N-a găsit pe cineva care să fie pe gustul dumneavoastră.

– Nu zic că sunt nemulțumit, făcu Justin, prudent. Nu mă așteptam să plec din oraș.

– Văd și eu că nu. Nu aveți bagaj, deși v-am rugat să vă luați ceva de vreme rece. O fi bine, o fi rău, nu-i treaba mea. Oricum, mașina mi-e ful. Bărbatul își puse mâinile pe volan, mângâind manșonul lipit pe alocuri cu leucoplast. Nu era decis să pornească, îl stingherea ceva mai important decât lipsa bagajului lui Justin.

– Eu nu vă duc decât până la un loc, în drum spre Sloboziș. Mai precis, până la o cabană. De acolo vă preia altcineva. E bine să știți.

– Aș fi preferat fac drumul dintr-o bucată, vorbi Justin, agasat.

– Așa a decis Angela. Nu v-a spus?

 Acum îi zicea „Angela”, înainte, îi spusese „doamna Angela”. Nu putea fi întâmplător, se gândi Justin.

– Nu am mai vorbit cu ea de când mi-a dat numărul mobilului dumneavoastră.

– Nu era rău să vă interesați când l-ați primit, observă bărbatul.

– Presupun că între timp ați vorbit cu ea, spuse Justin.

– Noi doi, Angela și cu mine, nu ne mai vorbim de multișor. Ne scriem însă, mereu bilețele, zise bărbatul. Justin îl privi perplex. Bărbatul surâse. Căută într-un buzunar interior al hainei, scoase un pachețel de hârtii prinse cu un elastic roz. Așeză pachetul pe bordul mașinii, îl netezi, stând ca pe ace. Împinse, în cele din urmă, teancul de hârtii spre Justin, care nu se grăbi să îl ia. Bărbatul îl îndemnă, șoptind, „vă rog”.Văzând că Justin șovăia, cel de la volan se înclină, prezentându-se mieros: „Anghelache, soțul”. Trăsăturile lui mohorâte se luminară într-un râset sarcastic. Justin răsuci pachetul, scoase elasticul, dori să-l arunce, însă i-l dădu lui Anghelache, care îl răsuci nervos pe deget, ca pe un inel, până când elasticul copt se rupse.

Își aminti după amiaza în care o căutase pe Angela la birou agenției doamnei Crainic. În ziua incidentului, venise mai târziu decât ora de încheiere a programului din agenție, să nu dea de mutrele acre ale colegelor ei. Îi displăcea șușoteala ce se declanșa de îndată ce intra în biroul agenției, ocheadele sfidătoare ce se întreceau să-l clasifice, amant, rudenie săracă, client suspect. Mai mult decât curiozitatea colegelor Angelei, dorise să evite mirarea acidă a doamnei Crainic, șefa agenției, care de câte ori dădea cu ochii de el, își deschidea gura să-l apostrofeze, dar se abținea, rotunjindu-și buzele într-un țipăt mut. În după amiaza aceea, avusese ghinion, toate femeile pe care crezuse plecate deja, erau la post, acolo unde contase să găsească doar ecranele negre ale calculatoarelor. Se lovi de barajul privirilor lor, încercă să-l străpungă, să ajungă la Angela, singura care continua să lucreze, în liniștea compactă și apăsătoare din birou. Sesizând că era privită, și nu doar de Justin, Angela se ridică, se îmbrăcă repede, inventă ceva despre ora unui vernisaj, îl zori spre ieșire, zicând că întârziaseră deja, provocând cârâitul dezaprobator al scaunelor care se întoarseră în direcția lor, până când ajunseră pe coridor. În lift, Angela recunoscu, nu prea fusese prea inspirată. După atâtea ore petrecute cu încuiatele alea, nu reușise să reacționeze altfel. În cabina liftului, înainte de a opri la parter, murmură, „știi, uneori am impresia că mă port ca o sinucigașă”. „Ce s-a întâmplat?”, o întrebă Justin, după ce liftul se opri. O privi cum își aranja părul lung, scoțându-l pe după reverul hainei, în oglindă mică și murdară de pe peretele cabinei. Angela îi spuse că se întâmpla mereu câte ceva, dar niciodată ceva suficient de intens și de grav, ca să o determine să ia o decizie finală. Aștepta ultima picătură, cum se spune. „În legătură cu mine?”, o întrebă Justin. Ea își ridică sprâncenele, contrariată, „nu”, zise, „în legătură cu mine”. Îl luă de braț, cum nu făcuse niciodată până atunci. Justin tresări, ea se apropie mai mult de el, îl atinse în mers, cu umărul, cu șoldul, o mică stratagemă, să-l frăgezească pentru ceea ce avea să-l roage, după ce ieșiră din blocul agenției. Să nu mai facă plimbarea lor obișnuită, îi spuse ea, deși la plimbarea aceea se gândise toată ziua aceea Justin, la intervalul favorit când putea să atingă subiectul delicat al Persoanelor Binevoitoare. „Nu în seara aceea”, îl rugă ea, era prea obosită. Și el acceptă, simțind căldura brațului ei rotund și ferm.

                                                                     (fragment din romanul „Adâncimea”, în lucru)

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 21-25]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s