Mihaela VANCEA – Romanul pop

disco-titanic

Ultimul roman al lui Radu Pavel Gheo, Disco Titanic*, este cu siguranță o carte care se citește cu sufletul la gură. Rețeta pe care o livrează scriitorul implică o poveste complexă, creată pe mai multe etaje temporale, personaje nuanțate și finețe stilistică la care se adaugă ingredientul secret: o doză moderată de mister. Toate acestea, pe un fundal al discuțiilor despre războiul civil din fosta Iugoslavie și al manifestărilor separatiste din Banat.

Disco Titanic este un roman bine situat din punct de vedere istoric, portretizând adolescența în comunism, studenția și viața de adult postrevoluționară prin intermediul lui Vlad Jivan. Vlad e bănățean, născut în Timișoara și patron al unei redacții din oraș. Are colaborări cu Vergil, un fost securist, însă trecutul său este marcat de un episod sumbru din perioada vacanței lui în Iugoslavia. Romanul este structurat în două părți, prima fiind mai degrabă o prezentare a background-ului personajelor. Discursurile intelectuale la beție sunt la ordinea zilei, în jurul lor se fundamentează prieteniile și se iau deciziile importante precum plecatul în Split pe litoralul Mării Adriatice sau reîmpăcarea lui Loți cu Roji: ,,ne întâlneam, stăteam pînă dimineața cu o votcă și un pachet de țigări între noi, vorbeam pînă ne durea gura, nici nu mai știu despre ce, și eram prieteni pe viață”.

Extrem de interesantă este structura capitolului doi, ,,Film”, creată asemenea unui scenariu. Cu toate că adesea „didascaliile” sunt prea detaliate, unele fiind imposibil de pus în scenă, ele sunt esențiale pentru cititor: ,,mai sînt și lucruri pe care pelicula nu le poate reda, cum e mirosul dens de transpirație tînără amestecată cu deodorant și parfum ieftin, turnat ori împroșcat cu frenezie pe tricouri și cămăși, pe gît și pe piept, la subsuori, ba chiar și în zone mai intime (fetele fac și așa ceva)”. Scenariul pe care-l introduce în cartea sa este unul vivace, vizual și surprinde momentul în care Vlad o cunoaște pe Emilia la discoteca improvizată de la Casa Studenților. Este fascinant de urmărit cum firul narativ trece dintr-o buclă narativă în cealaltă, fără a încheia cu adevărat vreuna din ele. Aceste salturi narative în timp sunt vizibile atât la nivel structural, cât și la nivel conversațional. Nu de puține ori, dialogul e întrerupt de gândurile sarcastice ale personajului sau de diverse comentarii care vin în completarea poveștilor pe care Vlad le spune celor din jur. Cititorul devine, astfel, un soi de confident nemărturisit al acestuia, el are acces la toate detaliile vieții lui Vlad, la toate indiciile care pot desluși misterul din final.

Lisîn veri cherfuli, ai șel sei zis onli oăns este replica-motto a lui Vlad, replica cheie, care întărește orice argument, care explică principii de viață. Așa aflăm, de pildă, că bănățeanul este prototipul omului civilizat, lui îi revine datoria restabilirii valorii umane într-o societate în care oltenii și moldovenii devin intruzivi. Dialogurile personajelor se caracterizează printr-un umor neobosit, care detensionează adesea subiectele tari precum războiul, secesiunea Banatului, eșecul amoros. Fiecare subiect al discuției se succede natural, ritmul dialogurilor aduce cititorul de la vibrații foarte joase, la cele mai înalte, prin factorul umoristic: ,,cînd inima ți se sfîșie de durere, nimeni nu-ți aude zbuciumul. Cînd obrajii ți se umplu de lacrimi, nimeni nu-ți vede plînsul. Da’ încearcă numa’ să te bășești și tu o dată în public”.

Iugoslavia e descrisă ca un târâm al tuturor posibilităților, este idealul pop culture: ,,Iugoslavia era o chestie funcțională, bine gîndită… Uniunea Europeană îi căcat pe lîngă ea! Știți că și-acum mai îs zeci de mii de oameni care la recensăminte se declară iugoslavi? După douăzeci de ani! Nici nu poți compara cu ce era la noi. Țineți minte cum ne uitam la ei la reclame… la reclame, băi! Spune-i azi cuiva că stăteai ca boul să te uiți la calupurile de reclame de pe TV Beograd și-o să vezi ce-ți zice. Cum salivam noi cînd vedeam blugi Lee Cooper și Coca-Cola și adidași Simod”. A nu se înțelege că este vorba de o poveste roz a vieții în Iugoslavia, cât de o formă de evadare de sub opresiunea totalitaristă. Privirea în curtea vecinului nu e una plină de invidie, ci de speranță asupra posibilității latente a vieții.

Totodată, printr-un exercițiu grozav de autoironie, Radu Pavel Gheo devine personaj al propriei cărți. Prieten din facultate cu Emilia, el este privit cu scepticism de Vlad căci, optzecist după aspect, Gheo era tipul ,,ăla care fusese în State un an împreună cu nevastă-sa și, cînd se întorsese, scrisese o carte despre America. Îi plăcuse cartea, se citea lejer, dar cel mai mult admirase felul în care individul transformase emigrarea lui ratată penibil într-un succes literar”. Aluzia la romanul Adio patria mea cu î din i cu â din a este evidentă, ceea ce face ca intertextualitatea parodică să se încadreze natural în atmosfera umoristică a romanului.

Pe parcursul cărții, cititorului i se lansează o serie de fire roșii ale narațiunii. Pe de o parte, poate fi povestea unui eșec amoros, când Vlad descoperă infidelitatea Emiliei, pe  de alta, povestea din liceu, când devine informator. La fel de captivant e momentul izbucnirii revoluției în Timișoara și împușcarea lui sau accidentul de la finalul primei părți. Toate sunt subiecte veritabile, care cer o continuare. Însă, asemenea unui puzzle, ele vin în completarea acelei big picture, devin locuri ale hărții narative prin care cititorul este purtat și inițiat pentru a descoperi în final povestea Disco Titanic – discoteca din Split unde alături de prietenii săi croați, Marina, Renato, Boris și Frane, Vlad trăiește o experiență de tipul ”I know what you did last summer”. Secretul lui iese însă la iveală cu douăzeci de ani mai târziu.

Radu Pavel Gheo dovedește o mânuire excelentă a tehnicilor cinematografice. Toate amintirile evocate de Jivan, toate acele începuturi de povești își găsesc justificarea în cea de a doua parte a romanului. Probabil că talentul regizoral al scriitorului este cel mai bine evidențiat în momentul reîntâlnirii lui Vlad cu prietenii lui croați. Printr-o înșiruire de replici lipsită de delimitări grafice, fragmentul surprinde sincronia de dialoguri Vlad-Boris, Emilia-Marina, Alex-Giulia: ,,nu știam că a fost rănit, da, în revoluție, la Timișoara, mie-mi place Avril Lavigne, și la băieții de la mine din clasă, da, știu de revoluție, am văzut la televizor, în nouăzeci și unu, îți place Splitul?”. În contextul războiului civil din Iugoslavia, Boris manifestă o ură profundă față sârbi, reproșându-i aceste origini inclusiv lui Vlad. De altfel, reuniunea de la Split scoate în evidență talentul scriitorului de a construi și argumenta plauzibil câte un set de principii corespunzătoare fiecărui personaj.

Pe cât de pusă pe fast forward este recuperarea ultimilor douăzeci de ani în raport cu Boris, pe atât de slowmotion este întrevederea cu Frane. Nu doar că este statică, cei doi stând ore în apartamentul acestuia din urmă, însă accentul cade pe detaliu. Ne e descris fiecare colțișor al locuinței croatului în paralel cu episoadele sacabroase din războiul civil. Înfiorătoare este descrierea carcerei de la Lora, unde se duceau prizonieri diverși: soldați iugoslavi, sîrbi din Croația, croați din Split sau femei. Mizeria acestui prizonierat și degradarea oamenilor în război poate fi simplu redusă la sintagma orgasm electric: ,,Îi legam cu mâinile la spate, le înfingeam într-o ureche un conductor de la un telefon militar, de-ăla cu bobină de inducție, și celălalt conductor îl înfigeam în coaie. Învârteam manivela telefonului și să-i vezi cum începeau să se scuture, să sară și să se strâmbe. Orgasm electric!”. Întrucât Radu Pavel Gheo nu face concesii stilistice, descrierile evenimentelor de la Lora conțin un soi de extaz al cruzimii, iar discursul lui Frane devine o pledoarie a bucuriei executantului.

Totuși, ceea ce-l leagă pe Vlad cu adevărat de prietenii săi croați este povestea crimei adolescentine, cauzată dintr-un exces de solidaritate. Cu toate acestea nu vorbim despre o poveste sângeroasă, ci despre un roman al paranoiei light. Scriitorul menține cu succes o atmosferă senină a narațiunii, în ciuda tensiunilor dintre personaje și a frământărilor interioare ale acestora. Revenirea la Disco Titanic echivalează cu revenirea la locul crimei. Seria de accidente care se petrec într-un timp relativ scurt este pusă pe seama întâmplării din tinerețe. Dacă crima de atunci este cu adevărat legată de bizareriile care se petrec cu acești prieteni, nu ne rămâne decât să speculăm.

Până la ultima pagină romanul lui Radu Pavel Gheo are rânduri excelent scrise. Atmosfera din final este de o seninătate greoaie, căci tocmai când sentimentul de neliniște e mai acut, romanul se încheie. Instinctul imediat al cititorului va fi să recitească cartea, să înregistreze toate indiciile și să speculeze din nou și din nou asupra întâmplării de la Disco Titanic. Iată că ultima apariție a scriitorului nu este, așa cum s-ar părea, un roman despre revoluție și comunism, ci poate fi considerat un veritabil roman polițist, unde cititorul urmărește adesea piste false, firul narativ e amânat, întrerupt constant de reactualizarea unor evenimente din trecut, iar crima nemărturisită macină până la paranoia personajele textului.

______________

*Radu Pavel Gheo, Disco Titanic, Polirom, Ego Proză, București, 2016.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 28-30]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s