Mihaela Vancea – Manifeste resemnate

elena-vladareanu---bani-munca-timp-liber_c1

Să vorbim puțin despre bani./ Să vorbim puțin despre muncă./ Să vorbim puțin despre timp. O invitație la șuetă ar părea de la prima pagină noul volum de poezii* apărut în colecția Vorpal. Dar lucrurile sunt mai serioase de atât, căci, așa cum și-a obișnuit cititorii, Elena Vlădăreanu rămâne o ,,autoare cu program”, după cum o numea Octavian Soviany în Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală, Volumul II. Bani. muncă. timp liber rămâne în aceleași grafice ale stilului autoarei: nu lipsește factorul biografic, nici spiritul feminist, de frondă, manifestat în poeme de tip monolog și mai ales, nu lipsește atenția la detalii care denunță nedreptăți și incompatibilități de zi cu zi. Estetica sa distinctă vine la pachet cu un discurs mai direct decât cel utilizat în volumele precedente.

Citește în continuare →

Mihaela VANCEA – Subversiunea, manelele, scandalul

schiop smecherie

După trei ani de locuit în Ferentari, de studiu despre manele și viața de șmecher, n-ai cum să nu furi meserie și să nu aplici ceea ce înveți și în munca de zi cu zi. Adică, n-ai cum să scrii despre șmecherie decât aplicându-i principiile. Ceea ce face ca Adrian Schiop să devină încet, dar sigur, un trendsetter. Lui îi plac subiectele tabu, rușinoase, alea pe care lumea se ferește să le discute în amănunt. El vine cu,,subversiunea, problemele, scandalul”, așa cum declară într-un interviu pentru Scena9. Astfel, la patru ani de la apariția romanului Soldații. Poveste din Ferentari (2013), roman care surprinde iubirea dintre Adrian, un jurnalist homosexual și Alberto, un fost pușcăriaș, Schiop publică și o teză de doctorat despre manele. Citește în continuare →

Mihaela VANCEA – Poezia pasiv-agresivă

ovio olaru_proximab

Odată cu proxima B, Ovio Olaru* își păstrează stigmatul de „băiat rău” pe care i-l atribuie Claudiu Komartin în analiza volumului său de debut din 2014. De data aceasta, poetul vine cu noi experimente în sfera propriei poetici. Niciun poem nu este scris fără a releva un conținut interior sub asediu. Resursele lingvistice pe care Ovio Olaru le folosește provin în special din mediul astrofizicii și al tehnologiei. Cu ajutorul lor creează un limbaj comun, o punte de legătură între științele raționale și sentiment.

De altfel, miza lui este aceea de a deschide mai multe uși deodată pentru a lucra simultan cu informația pe care o preia din fiecare sferă: „caut un punct de convergență, ceva să unifice/ informațiile disparate care mă bombardează”. Matricea în care Ovio Olaru își creează poemele surprinde un schimb constant între materia externă și cea internă, o continuă cauzalitate între acestea. În poemele sale experiențele individuale fuzionează cu cele la scară largă, cele din realitatea concomitentă, dar îndepărtată: „oamenii au ajuns pe lună și eu n-am ajuns decât la baie/ îngrețoșat și extraterestru, singur ca tine, singur ca mama,/ singur ca ecoul împușcăturii tăind fiordul în două”. Citește în continuare →

Mihaela VANCEA – Proza scurtă în larg

pascal-deseneaza-corabii_1_fullsize

Anul literar trecut a oferit câteva romane valoroase de proză printre care se numără și Pascal desenează corăbii al lui Radu Niciporuc. Volumul* reprezintă debutul literar al unui scriitor mai neobișnuit, un scriitor care vine din mediul marinăresc fiind inginer electrician pe navă – și care reușește astfel să îmbine cu succes lumea rigidă a șuruburilor, cum el însuși o numește, cu finețurile literaturii.   Citește în continuare →

Mihaela VANCEA – Romanul pop

disco-titanic

Ultimul roman al lui Radu Pavel Gheo, Disco Titanic*, este cu siguranță o carte care se citește cu sufletul la gură. Rețeta pe care o livrează scriitorul implică o poveste complexă, creată pe mai multe etaje temporale, personaje nuanțate și finețe stilistică la care se adaugă ingredientul secret: o doză moderată de mister. Toate acestea, pe un fundal al discuțiilor despre războiul civil din fosta Iugoslavie și al manifestărilor separatiste din Banat. Citește în continuare →

Mihaela VANCEA – Zonă de confort

Razboiul-Mondial-al-Fumatorilor

După succesul pe care l-a avut Lunetistul (Polirom, 2013), ne așteptam de la Marin Mălaicu Hondrari să revină dacă nu cu un roman mai bun, măcar cu unul la fel de incitant. Războiul Mondial al Fumătorilor* aduce pe scena literaturii contemporane un subiect cu potențial pe care Hondrari nu-l exploatează însă suficient, lăsându-l să se piardă într-o proză de atmosferă în care se mișcă incert Constantin, un bărbat care pune egal între viața sa erotică și nicotină.

Punctul forte al romanului este titlul. Acesta atrage și păcălește, totodată. De altfel, conținutul este inconsistent pentru subiectul în discuție. În fapt, Războiul Mondial al Fumătorilor lansează o serie de teme fără a le problematiza sau a le conduce într-o direcție anume. Nu e o carte despre fumători, despre ,,orfanii cu părinți”, despre prietenie, despre politica sau despre Loja Mondială a Fumătorilor. E o carte în care nu se concretizează nimic pentru că autorul alege să rămână într-o zonă de confort, preferând o poziție neutră în care nu e nici pro, nici contra fumătorilor. El scoate în față un personaj care cade în patima propriului discurs, evocând episoade amoroase ce relevă istoricul mărcilor tabagice din viața sa. Tonul evocărilor rămâne constant indiferent de momentul amintit, astfel încât, în cele două tandreți ale sale, țigările și femeile, Constantin este lipsit de pasiune. Renunță cu ușurință la tabac în momentul relației cu o nefumătoare, relație în care el încearcă să-și anexeze fără succes un limbaj și un comportament specific nefumătorilor. ,,N-am visat. De atunci pur și simplu m-am lăsat”, spune el asumându-și ulterior 300 de zile fără tabac, fără a fi măcinat în vreun fel de dorul țigărilor. Asta după ce toate experiențele amoroase de până atunci îl legaseră tot mai puternic de acest viciu.

Citește în continuare →

Mihaela VANCEA – Răzbunări bine temperate

mierla

 

,,Ce a furat comunismul vinde acum democrația. Chiar și sentimente”, spune unul dintre motto-urile cu care se deschide romanul și care este, totodată, și replica unui personaj al Mierlei negre*. În fond, Radu Țuculescu scrie o carte despre Radu Anghel, un tânăr căruia regimul comunist i-a jucat o farsă sub pretextul neînduplecatei transparenței pe care o promova. Autorul, la rându-i, a lăsat între paginile romanului o bună parte a experienței sale dinainte de ’89, fără a scrie, însă, un roman al nostalgiei sau al reactualizării unei adolescențe sub comunism. De altfel, preferința pentru alternarea trecutului cu prezentul se remarcă și în volumul Stalin cu sapa-nainte din 2009 sau Poveștile mamei bătrîne din 2006. Romanele sale au fost traduse în diverse țări precum Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia. Dar, dintre toate acestea, după cum mărturisește chiar Radu Țuculescu într-un interviu cu Diana Matei acordat pentru site-ul liternautica, Mierla Neagră are la bază ,,cea mai mare halcă tăiată” din viața sa.

            Majoritatea personajelor sunt reale, ,,pipăite”, doar Mario Bucătarul, spune el, este un personaj inventat. Însă diferențele dintre cele deja întâlnite și acesta din urmă nu se observă deloc pe parcursul romanului, dovadă a faptului că toată experiența în Clujul pre si post revoluționar, de la experiența internatului, la oamenii pe care i-a cunoscut și străzile pe care le-a umblat au determinat un adevărat boom creativ. Personajele lui au biografii puternice, solide, conturate treptat odată cu fiecare din cele trei părți ale romanului: Internatul, Despina și La picioarele desculțe.

            Primele trei pagini, cu toată introducerea despre dulceață, despre cum arată internatul Liceului de Muzică și cele câteva rânduri despre tovarășul pedagog Prada, se încheie cu momentul cheie al capitolului și al cărții. Cu butonul de switch al vieții personajului Radu Anghel, deci, cu imaginea pantofilor negri, ,,proaspăt lustruiți”, cu trupul căzut lat în mijlocul unei toalete, care-i aparține lui Mirel, Mirositorul de Picioare: ,,Obrajii îi sunt umflați, ca niște ardei umpluți. Printre dinții dezveliți de-un rînjet cabotin, atîrnă o bucată de material de culoare neagră. Apuc capătul cu două degete și-l extrag încet, răbduriu. Din gură îi ies aburi cu miros de mlaștină. Duhoarea morții”. Momentul în care găsește cadavrul declanșează prin tehnici cinematografice un val de amintiri din copilăria în care tatăl îi cânta la fluier, până la momente cheie ale vieții din internat. Seria de flashback-uri îi introduce și pe prietenii săi, pe Fangli și Ponco, alături de care plimba căruțul cu mâncare, pe Radu Orbul, cel care i-a dat prima țigară, dar și pe colegul curajos care fuma chiar în timpul orelor, Sîrb Ioan, poreclit Brînză. Nu lipsesc nici discuțiile despre fete, despre muzică și, mai ales, despre corbul care-și făcuse cuibul într-un zid, în spatele unui conifer, corbul pe care ,,tovarășul pedagog Prada” nu-l suportă, mierla neagră. De altfel, profesorul întrupează toate principiile regimului comunist cenzurând adesea acțiunile celorlalți sau găsindu-și turnători precum Mirel.

            Dar romanul nu este nicidecum o radiografie a sistemului comunist, cât a evoluției lui Radu Anghel. E vorba, mai degrabă, de o radiografie a unei stări generate de sistemul politic, o radiografie a dorinței de răzbunare, întrucât Radu Anghel va fi acuzat pe nedrept de tovarășul pedagog pentru moartea lui Mirel, după ce el, la rândul său, îl va fi învinovățit pe Prada de moartea lui Ponco. În ciuda impulsivității personajului, răzbunarea pe care o pregătește e calculată și lentă. Schimburile de replici sunt vii, de-a dreptul delicioase in toate circumstanțele. După cum e și momentul în care, din solidaritate pentru colegul său, Ponco, care cîștigase marele premiul la Festivalul Internațional al tinerilor flautiști de la Praga, Radu Anghel îi ia apărarea. Fiind una din nopțile în care Mirel trebuia, la ordinul lui Prada, să miroase la propriu pe cei care nu și-au spălat picioarele, Radu Anghel se împotrivește acestei acțiuni. Schimbul de replici e  ilar prin curajul pe care-l afișează pe care-l afișează Radu Anghel, căci el e personajul care face din propria impulsivitate o artă, e punctul care declanșează toată literaritatea romanului. Dacă el n-ar fi fost purtat de cele mai spontane reacții, probabil că întreaga poveste ar fi fost o înregistrare fadă a amintirilor unui tânăr cazat la internat: ,,Nu-i put picioarele, tovarășe pedagog! Mie îmi put, nu lui! Îmi put al naibi, ca la un dihor! De la mine ajunge mirosul la nasul turnătorului! Pe bune! La mine nu trebuie să vă aplecați, sînt sus”.

            Totodată, în construcția personajelor experiența de dramaturg a autorului poate fi considerată un punct-cheie. Replicile sunt colorate, ironice, hazlii, spontane, naturale și livrează exact cantitatea necesară de conținut. În discursul lor, cu toții se provoacă unii pe alții și, la rândul lor, provoacă cititorul. Obrăznicia adolescentină a lui Radu Anghel atinge punctul culminant în episodul imediat următor, al dușului. Trimiși de pedagogul Prada la dușuri pentru a scăpa de mirosul neplăcut al picioarelor, cei doi se încăpățânează să rămână sub apa rece, decizia culminând cu moartea lui Ponco. Surprinzătoare sunt gândurile și analizele pe care Radu Anghel le face ulterior. Personajul nu-și dă voie să se simtă vinovat, toată responsabilitatea așezând-o pe umerii pedagogolui și ai lui Mirel, mirositorul de picioare. Astfel, momentul de debut al romanului își găsește justificarea în aceste flashback-uri. Cele două morți ale studenților contrastează una cu cealaltă. În timp ce Ponco moare curat, sub apa rece, moartea lui Mirel e apăsătoare prin miros, întrucât trupul lui zace într-una din toaletele turcești. Apropierea de cadavrul său e descrisă aproape cinematografic. Fiecare imagine se adaugă celeilalte asemenea unei serii fotografice. Cadreșe sunt redate prin propoziții scurte. ,,E Mirel, colegul meu. Mirositorul de picioare”, ,,Încerc să-i aflu pulsul, pipăindu-i gîtul cu degetele”, ,,Printre buze îi iese o bucățică de textilă neagră”. Mărturia falsă a tovarășului Prada care-l surprinde exact în acel moment, îl aruncă pe Radu Anghel la închisoare. Asupra acestei perioade se insistă cel mai puțin, carcera fiind tot un spațiul al rememorărilor și al unui nou start, în care Mario Bucătarul, colegul de celulă va juca un rol important în evoluția sa.

            Mierla neagră devine cu fiecare pagină un adevărat bildungsroman, cu atât mai mult cu cât, cea de a doua parte a cărții e dedicată eșecurilor amoroase. Radu Anghel se mută cu Mario Bucătarul într-un oraș aproape de graniță unde o va cunoaște pe Despina. Capitolul surprinde o dublă ratare amoroasă concretizată în căsnicia lui Radu Anghel cu această tânără, care pare că se mișcă în lume purtată de două obsesii. Pe de o parte, ea are obsesia ratării unei cariere muzicale, cu toate că din încercările sale reiese că nu are pic de talent, iar, de cealaltă, eșecul amoros. Dacă la început pare copilăroasă, cu reacții pe măsură, fără să îl judece pe Radu Anghel pentru experiența carcerei, în timp, aceasta se dovedește a fi debilă, urmând haotic obsesia chipului lui Aron, băiatul de care a fost îndrăgostită în timpul liceului. Astfel, statistica amoroasă a Despinei, jurnalul descoperit de Radu Anghel, care îndosaria relațiile cu diversi Aroni îl împinge pe acesta spre o nouă formă de răzbunare la fel de calculată, poate chiar ușor sadică. Romanul e construit pe aceeași tehnică a rememorării, discursul personajului fiind adus în actualitate prin conversația cu Radu Orbul, căruia i se destăinuie: ,,Am venit cu Mario Bucătarul în Marele Oraș… Dar partea asta o cunoști si tu. În schimb, ghicește ce i-am spus Despinei, înainte de a-i întoarce spatele, definitiv. <<Greu de ghicit, nu mă prea duce capul, a început să gîlgîie>> <<Nu uita, i-am spus cu cel mai candid zîmbet pe buze, în șură ai o bârnă pe care a folosit-o și bunicul tău cu succes>>”.

            Partea a treia, La picioarele desculțe, e o revenire asumată la viața dinspre care s-a retras, la prieteni, la părinți, la profesori, la Maria și Irene. Îi reintegrează pe toți într-o lume peste care el pune, treptat, stăpânire, un univers culinar la care contribuie și Mario și de care se folosește pentru a se răzbuna pe tovarășul Prada. La finalul romanului, dacă pedagogul e întruchiparea comunismului, Radu Anghel devine militant al societății consumeriste de a cărei putere imobilizatoare și expansivă este conștient: ,,Urmăresc oamenii de aici, de sus, și îi văd luînd proporții, tot mai dependenți de  poncouri, de bombițe, de desert, de meniurile noastre în care, ingredientul secret este praful din ciuperci… o linguriță, nu mai mult… ici colo… îi văd tîrîndu-se, desculți, pe arterele Marelui Oraș, cu trupurile grele, transpirate, gîfîind hîrîit, mereu nesătui, pofticioși, înghițind cu nesaț tot ce li se pune în față, visînd poncouri, bombițe, deserturi, sucuri, sosuri”. Pulsația vieții este îngreunată de arma pe care a ales-o în răzbunarea sa.

            Prin urmare, Radu Anghel, personajul principal al romanului, se mișcă prin mai multe lumi și timpuri. Nu in sensul SF, ci în sensul în care el cunoaște universul internatului, loc care-l trimite spre închisoare. Ulterior, abia dupa ce a trecut prin două carcere, internatul în sine fiind descris ca atare, căsnicia cu Despina devine și ea o formă de prizonierat. E o carceră mobilă, în permanentă transformare, care-și mută zidurile în planul emoțiilor și în substratul căreia se dezvoltă o stringentă nevoie de răzbunare. Romanul e un succes tocmai pentru că alternează aceste trăiri cu episoadele de solidaritate și prietenie sau cu scenele amoroase. Până la urmă, Radu Țuculescu întreprinde un exercițiu de multitasking literar, combinând lirismul unor fraze specifice ipostazei de îndrăgostit sau imaginarul corespunzător acestei trăiri, cu succesiuni de replici ironice, încărcate de subtilitate la care se adaugă un fir narativ solid redat în mod cinematografic, prin tehnica flashback-ului, ca o formă de editare a poveștii inițiale din perspectiva subiectivă a personajului Radu Anghel.

            Abia la finalul romanului cititorul își va da seama că, în sine, romanul e o buclă, începe și se încheie cu aceleași personaje peste care au trecut anii. Cartea se citește dintr-o suflare, cititorul putând cu ușurință să intuiască anumite întâmplări, să deslușească un soi de lege a echivalenței pe care personajul se încăpățânează să o aplice.

___________________

* Radu Țuculescu, Mierla neagră, Editura Cartea Românească, 2015, 296 p.

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]