Țintă fixă: Radu Nițescu, „Dialectica urșilor”

coperta Lolita32_BT

Rita CHIRIAN 

Când toate războaiele de aici se vor termina

Cu totul surprinzătoare este evoluția lui Radu Nițescu pe parcursul celor patru ani care au premers publicarea Dialecticii urșilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016). Gringo (2012), volumul de debut, publicat la 20 de ani, vădea sensibilitate și talent, atât de pregnante încât au provocat obișnuitele retorici definitive cu care critica de întâmpinare, în lipsă de altceva, însăilează ierarhii. Gringo este, desigur, un volum de luat în seamă, dar departe – calitativ – de formula în care forează astăzi Radu Nițescu. Viziunile violente, grotești, insolit-adolescentine, dar hilare, tezismul rocambolesc și patetic, narațiunile demonstrative sparte într-o văicăreală altminteri simpatică ajung să pună stridența înaintea poeziei. Nu că gesticulația similiisterică ar fi prin ea însăși blamabilă, dar tocmai în dinamica bemolului și a jocului de rol pare să vrea Radu Nițescu să-și conceapă poemele; tocmai de aceea, distanța între intenție și finalitate este cu atât mai semnificativă.

Rămân și din Gringo secvențe și rare texte, cum ar fi, de pildă, tonul ginsbergian exersat în poemul final, gunoi al minții, sau suavul din nou între crânguri, text care anticipează reușitele – incantatorii – din Dialectica urșilor: „întâia oară bătrânii erau albi/ cum sunt bătrânii./ lângă stejar pulbere de flori galben-aurii/ și un mușuroi,/ astfel că pe picioare mi se urcau furnici maro/ și multe./ numai părul tău avea culoarea zmeurei/ și zmeura era gata de cules.// a doua oară a fost la fel: bătrânii albi/ cum sunt bătrânii./ lângă stejar pulbere de flori galben-aurii/ și un mușuroi,/ astfel că pe picioare mi se urcau furnici maro/ și multe./ numai părul tău avea culoarea zmeurei/ și zmeura era gata de cules.// mereu între crânguri a fost la fel./ ultima dată numai/ mi s-a părut că ai încărunțit puțin,/ numai puțin,/ la tâmple.// și altă dată bătrânii vor fi albi/ cum sunt bătrânii./ lângă stejar pulbere de flori galben-aurii/ și un mușuroi./ și zmeura, zmeura va fi gata de cules.” Cele două volume semnate de Radu Nițescu sunt, de altfel, o foarte frumoasă lecție de istorie a poeziei ultimelor noastre decenii. Pe de o parte, dacă Gringo se oprește la ludicul, lejeritatea și blânda autoironie a unor Florin Iaru sau Mircea Cărtărescu („deodată dragostea s-a ivit după colț/ ca autobuzul care ne duce acasă”), cu scurtcircuite prea rare ca să dea proba unei strategii („și când toate războaiele de aici se vor termina/ ce-ar fi să o luăm spre cea mai îndepărtată stea”); pe de altă parte, Dialectica urșilor e culegerea unui tânăr și inteligent scriitor care și-a apropriat (și) formulele unor patetici frondeuri, Marius Ianuș și Dan Sociu, ale căror modulații seducătoare punctează cu eleganță (și luciditate) textul. Așadar, nu doar biograficul, anostul bucureștean și anonimitatea dezabuzată/resemnată sunt topite în materia celor două volume, ci și biografia literară, dinspre care vin dojazele perfecte ale emoției și ale cerebralității, regia detașării, forajul discret în antifraze, muzica rimelor interioare, focalizarea detaliilor celor mai puțin ofertante, maximizate prin fade out.

Tematic, Dialectica urșilor nu surprinde: sunt aici instantanee ale unui tânăr intrat în labirintul ratării (citește: maturității), mereu în desincronizare cu gimnastica amoroasă, contemplator al ocaziilor pierdute. Cursa de excelență este însă la nivelul punerii în scenă: întâmplări banale, o plimbare, o dimineață în casa unei femei, ceasuri plictisitoare în compania prietenilor zgomotoși și căuzași, reglajul fin la „dinamica grupului” provoacă plonjoane impecabile în poezie: „Îți citesc și atât de frumos, ca un fard glossy,/ îți sclipește la ochi nebunia. A trecut vara,/ ca lanul de porumb văzut din mașină,/ a trecut ziua, ca musca amețită de soare,// un somn de lăcustă, drogurile din Haga/ în penarul-văcuță, telecomanda,/ antologia poeților din Insulele Canare/ Hermano mar, he vuelto – și dacă prin// Santa Cruz de La Palma n-o să te plimbi/ niciodată, când vii acasă culege o pietricică/ dintr-un loc de primejdie, orașul abundă/ și poate că e bucurie în asta.// Îți citesc și atât de frumos îți sclipește la ochi nebunia. Ții mâinile pe geunchi, aș vrea/ să te văd adunând racii sălbatici din răgălie,/ cât mai departe de parcurile de-aici,/ unde spre ziuă îmbobocește la băncuță tristețea,/ ne face mici și ne înghesuie unul în altul .// Ce treabă și asta, să crești îndesând/ în plămân și în inimă, să descoperi că/ încape mai mult ca-ntr-un 747/ &/ ce treabă și asta, să nu știi dacă ceața/ vine din Londra sau dinăuntru,/ să-ți întrebi vecinul, nea Petrică,/ spune-mi și mie, afară e ceață?/ Și dacă e, să te bucuri,/ și dacă nu e, să te bucuri mai tare.” (mică nebună). Buna practică a lexicului, dansul printre registre – fapt de rușine, altfel, printre congeneri, patima pentru sertarele rar deschise ale limbii, mai receptivi la neologicul metalic – arată un poet care-și iubește instrumentele cu dragoste de colecționar. De altfel, nu cred să fi fost remarcate nici marca gravă, deși autoironică, de lirică sentențios-religioasă, sonul de Ecleziast al Dialecticii urșilor, atât de ușor de intuit și de neobișnuit într-un poem precum Libelulă (!): „S-a făcut, din nou, aproape vară, e destul de cald, se face și mai cald/ și ia foc sub tine când vorbesc despre vreme, de temperatură,/ ca scaunul lui Magus Carlsen când a mutat greșit și a pierdut o tură./ Nefericită conjunctură, ce soartă amară, în ce rahat am reușit să mă scald./ Își duce mâna la gât, își desface un nasture la cămașă/ și în privirea campionului se reflectă luna golașă peste câmpia apașă.”

Simplificarea, adevărata poezie a banalului și a surdinei – nu cea diaristică și fotografică – sunt izobarele volumului. Pentru că umanizează, pentru că scoate în evidență mecanici fine ale alcătuirii sufletești, pentru că excavează în minele abandonate ale emoției și viului, Radu Nițescu merge în direcția opusă unui Alex Văsieș, de exemplu – singura direcție viabilă, cred, de vreme ce orice încercare de obiectivare a poeziei nu a fost, până acum, decât exercițiu de exotism. Radu Nițescu baletează pe coarda mainstream, așadar, fără a fi banal; forjează truismul din care stoarce mai multă poezie decât ar face-o alții dintr-o pletoră de calofilii („E frig și jumătatea ei de covrig/ seamănă cu stația spațială. Mergem aiurea,/ pe nu știu ce stradă, fiecare în/ tăcerea lui, adidași jegoși și sandale mici/ jonglând prin băltoace, cum se face/ când nu mai e nimic de făcut./…/ Copacii se-nclină la vânt/ și râd pe rând de neputința noastră,/ întâi cei de pe lângă, apoi ceilalți,/ la sfârșit, târziu și hârâit, din gât, platanii mai vechi din Cișmigiu și Berzei./ Telegrafiștii micuți din noi sunt în pauză,/ au obosit, au nevoie să râdă și ei.”).

Demnă de remarcat este, de asemenea, practica formelor fixe, bun exercițiu de dietă poetică. E de citat poemul [Aș fi zis că sunt mai degrabă meteoriți], în care Radu Nițescu se joacă în ritmurile unei pseudovilanele: „Aș fi zis că sunt mai degrabă meteoriți/ micuți, dar m-ai lămurit, pe acoperiș cad castane./ Se făcea ziuă afară și eram adormiți,// alunecam pe rând în gaura dintre paturi și-ți/ tremurau mâinile în spasme spontane./ Aș fi zis că sunt mai degrabă meteoriți,// copacii ăia bătrâni erau vorbiți/ să ai tu frisoane./ Se făcea ziuă afară și eram nedormiți.// Când ai ieșit să te plimbi, gândăceii risipiți/ te-au pupat, cum pupă bătrânii în biserici icoane./ Aș fi zis că sunt mai degrabă meteoriți,// după cum știți,/ greșelile sunt umane./ Se făcea ziuă afară și eram nedormiți,// și zgomotele ne împingeau de la spate: haideți, ghiciți!/ M-ai lămurit, pe acoperiș cad castane,/ aș fi zis că sunt mai degrabă meteoriți./ Se făcea ziuă afară și eram nedormiți.” Faptul banal e, surprinzător, derivat într-un text de o gingășie (nu sensiblerie) cu totul absentă în poezia noastră de astăzi.

Vulnerabilitatea, spaima reținută, gesticulația timidă, retragerea anonimă, discreția celui care nu râvnește, prins de propria precaritate, un oarecare dandysm agreabil prin copilăreală sunt constantele unui volum consistent, uimitor prin maturitatea (să nu uităm că Radu Nițescu are numai 24 de ani!) unei poezii în care prisosul și locvacitatea autosufiecientă din Gringo au fost eliminate. Dacă nu mă înșeală ochiul prea tare, Radu Nițescu va fi unul dintre cei mai importanți poeți ai anilor care urmează, iar cine se teme că poezia, draga de ea, este muribundă, să încerce Dialectica urșilor.

***

Alex CIOROGAR

Realism Fantastic

Inovatoare din multe puncte de vedere și cu adevărat pătrunzătoare, mai ales la nivelul emoțiilor dintre cele mai mărunte, Dialectica urșilor e, tehnic vorbind, o carte ireproșabilă și – caz rar pentru o plachetă de versuri – extrem de amuzantă pe alocuri, însă mă tem că, per ansamblu, tocmai răceala procedurală se va dovedi a-i fi, în timp, cel mai mare inamic. Într-un volum de poezie fals-documentară (poetul confecționează un harem al curiozităților istorico-științifice: „Ponte Vecchio,/ slăbiciunea lui Hitler”, „Marele Gustav”, „Vedere de la fereastra din Le Gras”, „undele gravitaționale”, „bozonul Higgs”), modelele retorice sunt pulverizate prin disonanța temelor și a registrelor asociate. Un lucru e totuși cert. Din lectura întregului volum, transpare senzația că scriitorul livrează – mai mult decât orice altceva – un medley al formelor fixe (vilanela și glosa – să numesc doar două dintre cele mai faimoase), forme suficient de cunoscute în istoria poeziei pentru a-l plasa în centrul unor discuții serioase privind clasamentele actualității literare și, în același timp, puternic metamorfozate pentru a le folosi drept mijloace de transcriere memorabilă a temperamentelor specifice propriei sale generații. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, ele rămân totuși încercări destul de ancorate în reușitele modelelor anterioare (de la Cărtărescu la Sociu, ori de la Ioan Es. Pop la Ianuș sau Manasia – cu toate că aceste referințe sunt, în genere, bine asimilate și adaptate sensibilității ori viziunii proprii) pentru a produce, cel puțin deocamdată, vreo ruptură definitivă în discursul poetic actual.

Desprinsă parcă dintr-un manual de compoziție modernă e următoarea glosă (din lipsă de spațiu, nu voi cita decât prima și ultima strofă a poemului Libelulă): „S-a făcut, din nou, aproape vară, e destul de cald,/ se face și mai cald/ și ia foc scaunul sub tine cînd vorbesc de vreme,/ de temperatură,/ ca scaunul lui Magnus Carlsen cînd a mutat greșit/ și a pierdut o tură./ Nefericită conjunctură, ce soartă amară, în ce rahat/ am reușit să mă scald./ Își duce mîna la găt, își desface un nasture la cămașă/ și în privirea campionului se reflectă luna golașă/ peste cîmpia apașă” și „În privirea campionului se reflectă luna golaă peste/ cîmpia apașă -/ își duce mîna la gît și își desface un nasture la/ cămașă,/ în ce rahat am reușit să mă scald, nefericită/ conjunctură, ce soartă amară./ Ca scaunul lui Magnus Carlsen cînd a mutat greșit și a/ pierdut o tură/ ia foc scaunul sub tine cînd vorbesc de vreme, de/ temperatură,/ dar e destul de cald, se face și mai cald, aproape vară”.

Webcam Poetry

Printre gângureli și stângăcii post-confesive, rimele heliografice („E frig și jumătatea ei de covrig”, „duc în aceleași loop-uri,/ aceleași grupuri”, „se întorceau dimineața acasă/ doar cu suflete în plasă”, „Facem două echipe, una păzește/ băncuța, cealaltă vine fuguța”, „Planurile-s trecătoare,/ atacă triburi maghiare”, „Un fel de lego sau puzzle, ce vrei tu,/ bucățele de haos lipite cu super-glue”, „Lacul înghețat pe care rațele stau la pozat”) transformă volumul într-o nesfârșită melopee, succesul acestuia datorându-se selecției unor strategii estetice opuse celor utilizate la debut. Trecerea e, așadar, nu doar surpinzătoare, ci, aș zice, aproape miraculoasă, ca și cum Nițescu și-ar fi amintit, brusc, că putea scrie genul acesta de versuri de la bun început. Dacă în 2012 puteam citi câteva frânturi de poezie conceptuală, acestea sunt întru totul abandonate acum. Intactă e, în schimb, relația tată-fiu sau, la modul general, proiectul său identitar. „Arhitectul de vagine” renunță, în acest sens, nu doar la scenariile post-apocaliptice ori la vizionarismele SF, ci și la cele câteva poezii bucolice. Nu e astfel lipsit de semnificație să notăm că, în acest context, incapacitatea rostirii devine unul din motivele principale ale noului său volum. Una peste alta, gringo pare, la o privire retrospectivă, un simplu caiet de exerciții, cu atât mai mult cu cât, cel puțin unul dintre ciclurile debutului, era în mod vădit tributar fracturismului douămiist.

Debordând de o sinceritate ostentativă („Toți avem o inimă pornhub/ Caut job pe net, e la fel,/ îmi aduc aminte cum eram mic și căutam porno/ în care actrița să semene măcar un pic/ cu fata aia care-mi răsturnase mie lumea la școală”), confesiunile post-minimaliste, înregistrate parcă cu ajutorul webcam-ului, dar și modul în care, nu fără prețiozitate, Nițescu reușește să conserve candoarea amintirilor, constituie, în aceeași măsură, expresia urbană a unui patos digital genuin, trădând anxietățile vieții sisific-adolescentine: „Cît aștept autobuzul spre centru/ dispar pe rînd energia, empatia, țigările și soarele/ după blocuri.// Uite că vine și mă așez în spate, pe roată,/ și-mi repet mașinal/ că așa nu-i ok,// dar nici altfel”.

Pozitivism fabulatoriu

Nu e greșit să definesc realismul fantastic (ori empirismul miraculos) drept suma modalităților estetice prin care poetul reușește hibridizarea a două paliere discursive (realitatea imediat-tangibilă, pe de o parte și proiecțiile fantastice, pe de alta), membrana ce separă cele două universuri fiind de-a dreptul fluidă: „Bezna atîrnă de fiecare creangă și crenguță,/ puloverul atîrnă pe umeri, zgomotele îndepărtate/ se aud aproape și limpezi […] Și brusc începe – și se termină la fel de brusc:/ casele dispar, crengile dispar, cîinele se duce/ cu bezna, rămîi singur în lumina metalizată/ în care te-ai născut./ O mînă de asistentă coboară din ceruri și/ îți palpează capul, să vadă din ce ești făcut […] E o chestie de secunde pînă cînd lumina se rupe/ în felinare și-ți pare rău că nu durează mai mult./ Cîinele vine, te miroase și se duce la stîlp”.

Dacă privirea insistent fixată asupra biograficului echivalează cu o reîntoarcere la realism, adică – oricât de paradoxal ar suna – la documentarea subiectivității conștiinței lirice, confabulațiile fantastice (sau tripurile, dacă vreți) vin să completeze acest tablou deja complicat. „Vreau s-o iau de mînă și mă răzgîndesc,/ vreau să fug și mă răzgândesc, aste e,/ o mică parte din viață te uiți/ cum se schimbă modelul pavajului,/ pentru că n-ai cum să trișezi […] Copacii se-nclină la vînt/ și rîd pe rînd de neputința noastră,/ întîi cei de pe lîngă, apoi ceilalți,/ la sfîrșit, tîrziu și hîrîit, din gît,/ platanii mai vechi din Cișmigiu și Berzei./ Telegrafiștii micuți din noi sînt în pauză,/ au obosit, au nevoie să rîdă și ei”. Mult mai puternice și mai înduioșătoare secvențele citate decât multe din încercările visceral-sexuale ale douămiiștilor de altă dată. Scenariile contingentului, observațiile de cele mai multe ori naive, flexibilitatea subiectului liric în fața micilor evenimente ale vieții, naturațelea pretextelor, precum și lipsa elementelor (gratuit) melodramatice îngroașă substanțial cota acestui proiect în care mizele noului realism sunt constant deturnate – așa cum bine se vede în finalul pasajului – înspre zonele fantasticului psihologic. Foarte atent să nu alunece în onirism, cele câteva subtile puseuri imaginative de acest gen sunt prudent controlate din încheietura verbală a rândurilor sale. Iată un exemplu elocvent în care folosirea unui anumit mod reușește să păstreze „delirul” cu picioarele pe pământ: „Senzația e de levitație, dar n-ai avea loc să plutești” (totul se desfășoară, de altfel, nu după o logică a actualului, ci a posibilului).

Cele câteva malapropisme creative – „trimisese iubitei/ gif cu animăluț” sau „îți sclipește la ochi” – relevă (cel din urmă în mod special) lipsa interesului privind existența unei adevărate interiorități/alterități („Și eu nu fac nimic,/ trec pe lîngă”, „N-am știut ce să zic, l-am întrebat/ cum îl cheamă pe ăla mic”, „Înger-îngerașul meu, de ce mă lași baltă la greu,/ cînd cineva mă întreabă ce faci cum mai ești,/ de ce mă faci să mă uit întruna în jos?”), dar și obsesia poetului pentru suprafețe șukare: „Îți citesc și atît de frumos, ca un fard glossy,/ îți sclipește la ochi nebunia”. Fascinat nu de iubita căreia îi citește (cu toate că petrarchizează) ci, mai curând, de contemplarea punerii în scenă a episodului ritualic al seducției livrești, poetul se dovedește a fi înamorat mai degrabă de propria-i postură existențială. Poem de dragoste, mică nebună e o lungă alintare narcisiacă unde contracția funcționează pe un calapod faimos preluat tocmai de la Ungaretti: „și în ochi ai un suspin subit”. Nu e inutil nici să amintim că sarcasmul e împins la-naintare ori de câte ori lui Nițescu i se pare că discursul stă să alunece în patetism. Fără un substrat ironic, unele eschive aruncă, din păcate, versurile direct în categoria poeziei gnomice: „Și dacă e, să te bucuri,/ și dacă nu e, să te bucuri mai tare”, „Legile se stabilesc la nivel astral,/ soarele împinge în uitare bazaconiile promise seara/ trecută”.

Postumanismul poetic românesc

Investigând cu atenție poezia ultimilor 10 ani, n-ai cum să nu observi câteva schimbări. Mă gândesc, în mod special, la o modificare a accentelor ce poate fi rezumată în felul următor: importanța pe care o avusese transcrierea vieții trăite, în notațiile douămiiștilor, cedează teren în fața vieții (mai mult sau mai puțin) construite din textele postumaniștilor de azi. De unde „critica ideologică” putea trece drept una din sintagmele-cheie ale poeticilor mizerabiliste, discursul critic se vede azi obligat să recunoască, fără doar și poate, desocializarea imaginativă a noilor estetice literare. Două sunt aspectele ce pot fi descifrate în continuare în interiorul curentului „academist” (un soi de neo-alexandrinism): e vorba, în primul rând, despre o mică retragere în tradiție (revalorificarea formelor fixe, în principal) și, în al doilea rând, de preferința pentru un tip de artificialitate hiperconștientă (obsesia pentru suprafețe lucitoare și cultivarea propriei personae – „Totul strălucește și pentru că totul strălucește devine/ interesant”). Înainte de a trece mai departe, trebuie spus că identificarea principalelor forme ale figuralității poetice recente ne obligă să facem încă o scurtă precizare. Dacă există, așadar, vreun maestru al tinerilor poeți de azi, acela e, cu siguranță, Dan Sociu. Trei sunt direcțiile pe care acesta pare să le fi impus.

Bogdan Alexandru-Stănescu observă, cu multă luciditate, că, în ultima etapă a poeziei sale, Dan Sociu realizează un lucru absolut surprinzător: „Sociu se vede pus în situația de a schimba Subiectul” romantic al primelor volume. Cu alte cuvinte, „Dacă Eu nu mai are forță, atunci poezia îmbracă hainele și-și pune măștile altor personaje. Face exerciții de ventriloc […] se lasă purtat de un onirism satanic prin corpurile și mințile altor personaje. Devine un vampir poetic, își trage versurile din aceste permutări șamanice la care apelează – apare din ce în ce mai puțin Eu în poezie, iar atunci cînd apare, el trimtie la alt semnificat decît Autorul implicit […] poezia devine una analitică, o canapea pe care se așază pe rînd diverse personaje”. Această primă direcție a bovarismelor exotice a fost exemplar dezvoltată de Alex Văsieș. A doua direcție e ceva mai cunoscută: poezia post-confesivă al cărui principal reprezentant e, fără-ndoială, Andrei Dósa nu necesită, sunt sigur, prea multe explicații suplimentare. Ultima se referă însă la reificarea structurilor prozodice, poziție ce a fost numaidecât revendicată de Radu Nițescu. Sociu nu e nici primul, nici singurul care face (sau a făcut) toate astea, însă datorită poziției sale extrem de influente în câmpul literaturii contemporane, mișcările sale au reușit să creeze emulație. Fără a fi epigoni, cei enumerați depășesc totuși „preceptele” magistrului.

Astfel, sunt tot mai convins că, atât din punct de vedere al imaginarului, cât și din punct de vedere discursiv, valoarea textelor tinerilor noștri poeți reprezintă o garanție suficientă privind posibilitatea schițării unui portret de grup convingător. Unul din „conceptele” cel mai des vehiculate azi, care circulă ca un posibil refren al actualității, e, așa cum am anticipat deja, cel al postumanismului. Chiar mai mult decât acesta, comun scrierilor lor e imboldul celor mai mulți și mai talentați dintre ei de a tematiza pe sau în marginea experienței imponderabile a (post)adolescenței. Înainte de a spune câteva cuvinte despre alegerile fiecăruia, să arătăm doar că, chiar și în lipsa unor centre reprezentative de creative writing, ultima promoție „lirică” are, cu câteva excepții, toate caracteristicile unei grupări sociale (și nu cele ale unei generații literare): absolvenți de Litere, complet alfabetizați digital, având acces la orice tip de (re)surse (autohtone ori de aiurea), cunoscători, așadar, a câtorva limbi străine. Pentru ei, experiențele liberalizatoare (sex, arte, droguri) constituie demult evenimente la ordinea zilei, iar Teoria, departe de a (mai) fi radicală, trece drept simplă probă de agerime intelectuală și pretext de conversație cool-ironică. Contracultura nu mai șochează. Avangarda e istorie și tendință, iar audio-vizualul domină de câteva decenii bune în fața cuvântului scris. Asumat ca stil, manierismul nu mai reprezintă un pericol, iar stângismul e, în sfârșit, prelucrat drept accesoriu.

Acestea fiind spuse, revin la problema tematizărilor comune. Adolescența poate apărea, iată, angoasantă ca la Dósa, excentrică, așa cum se întâmplă în poezia lui Ștefan Baghiu sau, dimpotrivă, să fie de-o acalmie bizară ca la Văsieș. Adolescența poate însemna și masculinitate, cum ne arată Matei Hutopilă sau, de ce nu, multă nebunie, prezentă – în mod special – în textele lui Drăgoi. Adolescența poate fi violent-evazionistă ca la Ovio Olaru ori ireal-ideală ca în reprezentările lui Florentin Popa.

E clar însă că nu există în poezia noastră actuală, versuri care să surprindă mai duios și, în același timp, mai resemnat trecerea timpului („A trecut vara,/ ca lanul de porumb văzut din mașină,/ a trecut ziua, ca musca amețită de soare”), singurătatea („Acum cîteva zile îmi părea rău,/ îmi povesteai a doua oară planul/ pentru revelion, să te îmbeți singură,/ să asculți Lana și pe vecinii șmecherași/ întorși din Italia, mai dau cînd și cînd artificii”) ori fetișurile („Pe la paișpe, în preliminarii, mi-am gustat/ sperma și m-am simțit vinovat vreo două/ săptămîni, pînă cînd ne-am strîns la băut/ și din glumă-n glumă am aflat că și ei/ făcuseră asta”, „Te-ai masturbat gîndindu-te la aceeași și aceeași/ fetiță care-ți lega șireturile la grădiniță, acum/ fotomodel,/ și dormi liniștit”), așa cum o fac textele lui Nițescu aici.

Noi mitologii

Mult mai rafinat și mai domolit decât Drăgoi sau Pablo la un loc, solipsismul paranoic, prezent (și) la Nițescu, trădează câteva elemente de factură neo-anacreontică (diminutivele, alintăturile), pasivitatea subiectului fiind radicalizată. Scrisă cu aplomb, Dialectica urșilor trece drept o nuvelă miniaturală ce vorbește despre pierderea inocenței, dar, mai ales, despre sfârșitul adolescenței unui anti-erou autoreflexiv și modurile în care acesta refuză sau, mai important, felurile în care ratează totalitatea soluțiilor (alternative) privind dezvoltarea sa ulterioară: „O străfulgerare piezișă în ochii taximetristului/ care întreabă ce mai ziceți, și retrospectiv,/ cît de greu să vorbești despre tine”. Devotat, în schimb, frumuseții pure (textul devine aproape senzual în multe din momentele sale de blândă sinceritate), Nițescu e, totodată, unul dintre puținii autori de azi care a făcut ca „perfecțiunea” formală să transpară drept naturalețe: „și zgomotele ne împingeau de la spate: haideți, ghiciți!/ M-ai lămurit, pe acoperiș cad castane,/ aș fi zis că sînt mai degrabă meteoriți./ Se făcea ziuă afară și eram nedormiți”. Originalitatea publicației, cum ziceam, rezidă în trecerea subtilă pe care o parcurge de la liric la real și de la real la imaginar, dar și în sublimarea autenticismului dur prin utilizarea structurilor retorice ce oscilează constant între purism și prețiozitate. Poezia reiese, nu în ultimul rând, din modurile în care privirea lui Nițescu reușește să electrizeze lucrurile cumva din interior înspre exterior: „Dacă te uiți mult în bec, pata diformă/ se subțiază încet într-o sîrmă incandescentă,/ și la fel se-ntîmplă dacă te uiți atent în dragoste”.

Reușita însă cea mai valoroasă a volumului constă în aceea de a compune un nou limbaj al iubirii, mergând uneori de la naivitate la pasiune, iar alteori de la dorință la resemnare, reiterând, cu reală ingenuitate, nu numai gramatica sferelor imaginarului (ferindu-se atât de speculațiile romantismului înalt, cât și de absurdul mișcărilor suprarealiste), ci și sintaxa realului biografic (redistribuind notele autoficțiunii și ale cotidianismului deopotrivă). Astfel că, dincolo de autenticismul douămiist, dar și de moștenirea postmodernă, Nițescu reface blagian sintagma celor două mari dimensiuni ale rostirii noastre literare: „Sînt tot mai sigur că memoria mea are o aerisire mică,/ de beci, cu păianjeni prin colțuri,/ pe unde lucrurile cele mai importante se pierd,/ și dacă nu se pierd, oricum se coagulează aiurea” sau „Nu mai plouă și e mai puțină ceață spre munți,/ doar cerul a rămas la fel,/ cînd cineva a întrebat ce e chestia albă de lîngă hambar/ i s-a spus bă, cred că ăla e cerul”. Filtrate prin exuberanța formelor de sorginte parnasiană, realitățile contemporaneității postumane sunt abil proiectate pe un fond al nostalgiei neoromantice.

Revigorant și liric, Dialectica urșilor reprezintă o alergare gulliverniană printre personajele filmelor și ale jocurilor video care țin azi locul vechilor cărți populare (apariția lor seamănă mai degrabă cu niște CGI-uri): „Și pentru că atunci voiam bani, am visat/ că cineva mi-a pasat inelul suprem.// Aveam nazgulii la discreția mea”, „E tîrziu și niciun trol/ de pădure pe stradă”, „m-am gândit că aici, sus, la monument, ca într-un loc/ din cărțile/ cu elfi nobili” sau „Cînd era mic și mă uitam la desene am plîns/ și eu crezînd că tigrul l-a omorît pe ursul teribil/ baloo”. Cu alte cuvinte, The Lord of the Rings și The Jungle Book au toate șansele de a deveni noile mitologii ale momentului. Dacă nu au devenit deja. Cât despre titlul plachetei, aș reține aici doar referința la Ursul din containăr (Marius Ianuș), precum și mecanismul bicefalic descris ceva mai sus. Mai mult, dacă e să trimitem și la imaginea ce figurează pe copertă, e clar că dialectica urșilor reprezintă o încercare de a păși în etapa post-metafizică (și deci post-umană) a poeziei românești: „Apoi realizez că-s aici,/ în borcanul cu fluturi, unde bucuria poate/ doar să piardă teren”.

Nu scria Wittgenstein că scopul final al limbajului e „to show the fly the way out of the fly-bottle”?

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 40-44]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s