Iulian Fruntașu nu este un poet prea cunoscut de cititorul basarabean, cu atât mai puțin unul răsfățat de critică. Știam că a debutat cu o oarecare gâlceavă. Poezia Țara mea, publicată în revista Vatra, în 1997, a produs unele reacții de scandal, pe de o parte imprecațiile vitriolate ale unor cititori mai conservatori (mulți dintre ei  patrioți  de meserie) și, pe de alta, entuziasmul rebelilor din tânără generație, puși pe jubilat la orice înjurătură. Analizată cu detașare, poezia în cauză nu este mai mult decât un exercițiu de frondă socială în vogă pe atunci. Mai exact, o replică descheiată la demagogia patriotardă, cu care o serie de scriitori au făcut carieră, punând pe răni care trebuiau tratate cu seriozitate o crustă festivistă. Dar mai curând, poate, s-ar cuveni văzut în textul respectiv un gest de revoltă la situația dezolantă a Republicii Moldova, țară (ori tzară?) incapabilă să-și asume demnitatea unei existențe decente: „stai la răscruce așteptând în van/ să vină cineva să te f***” e o declarație care nici nu mai lasă loc de comentarii. Dincolo de această miză nu are rost să căutăm în poezia buclucașă rostuiri literare. Acestea le găsim altundeva. În cărțile de poezie ale lui Iulian Fruntaşu, mai cu seamă în antologia Să fi fost totul o mare păcăleală?, apărută în 2016 la Editura Cartier.

Antologia conturează o biografie de creație cu punctele ei de marcaj pe distanțe fixe, din 10 în 10 ani. Fiecare ciclu datează cu 10 ani după precedentul. Deși primul ciclu al cărții e cu poezii inedite din 2016 (urmând St. Bosnia Blues – 2006 – și Beata în marsupiu – 1996), mișcarea mea de lectură e pe sens invers, de la capăt spre început, dictată de preocuparea de a înțelege evoluția poeticii autorului. Ultima plachetă din carte și prima în ordinea traiectului literar, Beata în marsupiu, e un manifest artistic postmodernist, cu totul inedit în peisajul liric din R. Moldova. Apărută în 1996, cartea a cam ultragiat prin frondă socială și curaj literar. Andrei Țurcanu o numește „apariția deceniului”. Gesturi parodice, șfichiuiri de cuvinte, imagini agresive ascund în subsidiar însemnele unui instinct de conservare al basarabeanului pus față în față cu o istorie nedreaptă. Se protejează însă nu prin lamentație și invocație a milei, ci prin ricoșeu buf, prin limbajul neconciliant, apoetic. Beata în marsupiu ar fi metafora Basarabiei fragile, subdezvoltate, „îmbătate” cu apa rece a promisiunilor. Un organism turmentat, amețit, cu forme deviante de evoluție, incapabil de viață autonomă, mereu dependent de altcineva.

  Volumul reprezintă dușul rece al schimbării de paradigmă în lirica autohtonă. Alături se află doar Un diazepam pentru Dumnezeu de Ștefan Baștovoi, care „omenește” divinul, coboară în cotidianul cenușiu și anost sacrul, figura lui Dumnzeu întâlnindu-se printre „aureolacii” lumii acesteia. E, în fond, o repudiere a oricăror modele „poetice” și simboluri „înalte” prin conectarea sensibilității la uriașele lucruri simple, banale și cotidiene, vii ca o rană puroindă. „Coborârea” se face în perimetrul artei. De la beatnicii americani e preluată doar revolta, nu și discursul. Nu vom găsi la Baștovoi sau Fruntașu proză facilă sau, invers, ermetism estetic. La ambii, poezia are un profund spirit antropologic, mijloacele postmoderniste se axează pe „zdreanța” de om, dar om totuși.   În ciclul Beata în marsupiu deruta şi nervii ţin de „lucruri cu sensuri avortate, cu himenul întins din nou/ mai abil”. Falsul și derizoriul angajează limbajul agresiv, ireverențios. Asocierile de imagini sunt bulversante, grotești, împingând dezgustul cu „gheare şi colţi” spre dezastrul interior. Compensativ, esteticul recuperează prin imaginarul şocant, prin imagini insolite, prin tăieturile sintaxei poetice. Poem conturează salturi de cangur și urme/puncte lăsate de coadă, Poemul formulei greșite e dispus în formă de formulă matematică. Jocul ludic şi ironia sunt aici însemnele unei viziuni tragice asupra existenţei.

Ciclul II, St. Bonia Blues, apărut la 10 ani distanță de volumul de debut, impune în prim-plan miza existențială, experimentele formale o secondează. Transpare din ele substratul autobiografic de pe care s-a făcut saltul în poetic: experiența cu  refugiații din Georgia și Bosnia, unde poetul s-a aflat în misiune OSCE, preocupându-se şi de monitorizarea proceselor judiciare cu privire la crimele de război.  Nota ontologică aici e îngroșată, cu sânge am spune, sângele fiind cerneala potrivită pentru descrierea experiențelor tragice. Sângele inundă aceste poeme ale existenței, într-o fiziologie nudă, terifiantă. Descrierile sunt fruste, sugestiile scrîșnitoare, liniile – tăioase, seismele de cuvinte sparg urechea. Regăsim aici o poetică a tranșeelor, care transmite gustul amar al prafului de pușcă și senzația acută a vieții și a morții aflate în aceeași unică respirație. Tragismul existenței, experiențele la limită, suferința învinsului, umilința bolii sunt iradiate în poezie de ironie dură, de sarcasm amar. Apropiindu-se de tema morții, poezia își agravează sensurile. Poem simplu e de o sugestivitate uimitoare, amintind de poezia lui Cezar Ivănescu, prin transferul poeziei în muzică, în zona rostirilor sacre care transcend moartea: „Explozia muzicii – explozia sângelui/ chiar dacă/ armele sunt adevărate/ totuși/ cântecul acesta ne duce departe de moarte/ mai aproape/ de/ El/ !”. Erosul este asociat, prin intensitate, morții. Fără patetisme sau licențiozități care i s-au împutat poetului la debut, poezia lui de dragoste e adusă în registrul grav și atât de autentic al învecinării iubirii cu moartea: „Dimineața căzută peste capul și corpul meu/ atât de albă femeia care iubește/ și arma care împușcă/ iarna în munți// Fugi de dragoste, fugi de moarte! – ar spune/ îngerul masacrat capul lui capul meu/ se rostogolesc la vale ca bostanii/ boștur- Ce mai Haloyween! vei exclama surâzând.// Pe străzile înguste și însângerate/ ca venele pe care ți le vei tăia/ dragostea mea nebună/ departe de mine departe de/ tine acolo unde ai fugit și unde/ ai crezut c-ai ajuns.// Dimineața/ corpul meu corpul tău în soare -/ natură statică” (Poem cu un corp de femeie și unul de bărbat). Din loc în loc, încrâncenarea face loc tandreței, imaginile de pumnal şi turul de forță al pumnilor stilistici se înmoaie în surâsul trist sau gestul timid: „e aproape fizică această insuficiență de tine/ o inimă încremenită în coșul pieptului ca o vulpe în vizuină”. Trăirea erotică e liminară, e starea venelor înainte de-a fi tăiate.  Dragostea invocă  percepția viscerală și tragică a morții.

Forța acestei poezii constă în arta recombinării registrelor sensibilității, a celei repliate în interioritate cu cea aflată în ring, a furiei dionisiace cu detașarea apolinică, a accentelor dure cu cele vulnerabile, întretăindu-se și amplificându-se în stări de paroxism. La fel de abilă e și trecerea reprezentărilor psihice din planul abstract, metafizic în cel concret, de o materialitate primară, covârșitoare.

În ciclul III, cel mai recent, viziunea continuă să se adâncească ontologic. Sentimentul morții are o intensitate emoțională și o forță de expresie care lipsesc în ciclul Beata în marsupiu. În St. Bonia Blues sentimentul e pregnant și obsesiv, dar subiectul îl percepe cumva dintr-o parte, ca spectator al morții, nu ca actant. În Inedite moartea e act hiperlucid de conștiință, e trăire interioară dureroasă, angoasantă, având diverse forme de reprezentare liminară. Saltul cangurului în plin metafizic e mai sigur aici. Percepția fiziologică a morții (versul „moartea/ are gura deschisă/ și ochii/ închiși” e un vers colosal!) trece în cea metafizică: „Ochii ei de cățea,/ privirea-i umedă și vâscoasă/ îndreptată spre mine ca o viitură…// Brusc/ am înțeles atunci:/ în mlaștină/ voi pieri/ în mlaștină,/ cercul roșu/ îmi va arde/ deasupra capului/ încet/ în convulsii rotunde.// Și atunci/ voi întreba:// Care e rostul vieții/ dacă nici în moarte/ nu pășim drepți?” (***Ochii ei de cățea).

O permanentă stare de tranzitie, nervoasă, acută, transpune subiectul pe un teren al neliniștilor și întrebărilor fundamentale: „cu acest cuțit la beregată și cu/ prima picătură de sânge,/ spune:/ viața ta,/ fraiere,/ trebuiește cuiva?/ Cui?/ La ce bun?”.

În toată poezia lui Iulian Fruntașu, singurătatea, deznădejdea și moartea se fiziologizează, se transpun în organisme vii, devin fiare neîmblânzite, suportând o permanentă stare de rană, de piele jupuită. Tratamentul rănii e iluzoriu: „crusta care-mi acoperă rana/ asta ești tu-/ bășica/ cu un lichid/ incert!”. Fragilitatea se plătește, sensibilitatea are de suferit, de aici cruzimea asocierilor de imagini fruste: „inimă,/ pui de cățea schilodită/ Au să te bată cu picioarele copiii din cartier”. Oricât de ultragiată, sensibilitatea nu acceptă patetismul, jeluirea, reacția de apărare e agresivitatea, limbajul dur, abraziv, greu, de o materialitate primară:  „curvele de cuvinte”, „privirile veninoase”, demonstrând o dramatică angajare existențială a poeziei. Însemnele acestei poezii sunt, pe de o parte, saltul în metafizic, pe de alta  – visceralitatea trăirii, fiziologizarea realității, amplificarea trăirii până la transformarea acesteia în formă materială vie.

Plasma poeziei e tensiunea comprimată, emoția concentrată, care erup mai cu seamă în poezia socială, poetul respingând furios lamentația, mioritismul desuet al moldovenilor, ridiculizîndu-le naivitatea și cumințenia lipsită de spirit critic. Poezia lui patriotică e vitriolantă, nimicitoare, izvorând dintr-o ură grea de iubire. Eu una aș prefera o astfel de poezie „patriotică” rece și revigorantă, uneia leșinate și pozitive: „Luăm țepi, dar nu învățăm,/ ne uităm în ochii ciobanului/ care ne mulge, ne tunde, ne-o/ pune/ în nopțile reci/ la munte, pe dealuri.// După care/ numește o stradă/ în numele nostru/ și atunci/ suntem/ fericite…” (În drum pe strada Miorița, Chișinău).

Agresivitatea limbajului vine din starea de rău a maximei lucidități. Dacă în plan social-politic, autorul, care e și om politic, cunoaşte răspunsurile și soluțiile de ieșire din criză, temeiurile existenţiale îi suscită nesfârşite nelinişti şi frustrări: „Cu încetul, Doamne, cu încetul/ moartea mi s-a cuibărit în suflet/ ca o pisică ce-mi toarce în brațe,/ privindu-mă cu ochii nemișcați.// Unde, unde mergem? Pe ce tărâm mă duce/ firul sângerând din gura fetiței cu mișcări de felină?/ Știu că nu voi afla adevărul decât în ultima clipă -/ viața pe care n-am trăit-o (…)”.

Trăirea hamletiană pune sub semnul întrebării însuși rostul existenței: „să fi/ fost/ o mare/ păcăleală/ totul  ce-a fost/ o viață?”

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 35-36]