Am mai scris-o și cu alte ocazii: abia după 1990 a devenit posibilă o discuție deschisă, fără menajamente ideologice și cu toate documentele pe masă, cu privire la subiecte sensibile ale istoriei literaturii române. Și asta nu pentru că spațiul cultural românesc ar fi fost mai predispus decât altele la falsificări și la mitizări (cum ne tot plângem), ci pentru că intruziunea ideologicului timp de câteva decenii a făcut ca limbajul și instrumentele angajate în dezbaterile „pur literare” să capete de multe ori funcționalitate tactică: nu s-au spus unele adevăruri nu doar pentru că cenzura nu le permitea, ci și pentru că ele riscau să lase argumentele literarului descoperite în fața politicului. „Cazul Lovinescu” e, probabil, cel mai elocvent din acest punct de vedere. Recuperat cu greu în perioada relativei liberalizări din a doua jumătate a anilor ’60 după ce fusese pus la colț în perioada stalinismului pur și dur, criticul a fost vehiculat în luptele tactice ale șaizeciștilor contra dogmatismului oficial (fie că el se numea marxism-leninism sau protocronism). Așa se face că „lovinescianismul” a ajuns să fie sinonim cu autonomia esteticului și puțini au avut interesul să pună sub semnul întrebării adeziunea fără rest a criticului interbelic la principiul autonomist. Bineînțeles că folosirea lui Lovinescu ca berbece de luptă nu s-a lăsat fără omisiuni sau chiar interpretări eronate ale sistemului său ideologic.

De aceea, trebuie întâmpinate ca adevărate evenimente volumele ce vin să restabilească ordinea în operele unor autori intrați de foarte multe ori în războaie care nu le aparțin. Dacă Andrei Terian se punea în slujba lui G. Călinescu, Teodora Dumitru dedică un volum Modernității politice și literare în gândirea lui E. Lovinescu*. Cu mize mai terestre decât cartea lui Terian, care își depășea permanent atribuțiile de monografie construind o adevărată constelație Călinescu (cu precursori și urmași, cu autori-sursă și cu identificarea unor omologi în alte culturi), volumul recent își propune să restabilească „funcționarea și funcționalitatea internă a teoriilor lovinesciene în raport cu propriile premise”. Pare puțin, însă e foarte mult în cazul unei opere atât de complexe, secționate de toată lumea în forme și cu interese divergente.

Era nevoie, așadar, de o privire limpede și echilibrată, gata să recitească cu calm și cu probitate opera criticului. Cine o cunoaște pe Teodora Dumitru din activitatea de cronicar literar, la care a renunțat de ani buni, n-ar fi zis că autoarea e numaidecât cel mai potrivit om pentru această întreprindere. Cronicile ei – inteligente, nu-i vorbă – consacraseră o voce acidă și cârcotașă, aplecată cu predilecție mai degrabă asupra aspectelor negative ale textelor comentate. Din critica douămiistă, Teodora Dumitru a dat, probabil, cronicile cele mai nemiloase, intervenind mai ales atunci când cota unei cărți părea că ia o amploare nemeritată. Ei bine, nimic din această atitudine nu e de regăsit în Modernitatea politică și literară în gândirea lui E. Lovinescu. Dimpotrivă, cronicarul acid s-a transformat într-un scholar neutru și auster, alergic la orice irupție de personalitate. N-aș zice că natura polemică a autoarei a dispărut, ci doar că ea e sublimată în investigația acribioasă, în manipularea excelentă a detaliilor relecturii și în capacitatea de a regândi, la final, întregul. Polemica de suprafață a fost înlocuită cu o polemică de fond, gata să răstoarne paradigme de interpretare fără ca discursul critic să schițeze vreun gest personal.

În ce constă, însă, contribuția inovatoare la înțelegerea lui Lovinescu și a modernismului românesc? În primul rând, în recontextualizarea mai amplă a operei lovinesciene. Practic, autorul Istoriei civilizației române moderne este privit nu (sau nu doar!) în vecinătatea criticilor literari, ci e reintegrat în circuitul politologilor și al istoricilor mentalităților (de tipul lui Pompiliu Eliade, N. Iorga, A. D. Xenopol, C. Rădulescu-Motru, D. Drăghicescu, Radu Rosetti, Ștefan Zeletin, Lotar Rădăceanu). De aceea, opera lui este investigată ca un continuum în care reflecțiile estetice, sociale și politice se condiționează reciproc. Pe scurt, Teodora Dumitru pornește de la premisa – și reușește s-o dezvolte convingător – că în spatele afirmațiilor punctuale ale lui Lovinescu (derutante, adesea, în cazul unui campion al „revizuirilor”) se ascunde un adevărat sistem, cu reguli specifice de funcționare. De aceea, chiar dacă volumul nu alunecă nicio clipă în discursul encomiastic, el are menirea de a restaura un Lovinescu extrem de coerent chiar și în erori sau inconsecvențe.

Excelent e descompus ghemul ideologic al teoriilor lovinesciene din Istoria civilizației…, cu axiomele sale principale: legea interdependenței, legea imitației sau teoria simulare-adaptare. Retrasarea acribioasă a originilor lor (Gabriel Tarde, Hugo de Vries), dar și a ajustărilor criticului român face posibilă concluzia că, mai degrabă decât discursul unui om de știință, așa cum Lovinescu însuși se considera de vreme ce punea întotdeauna în joc termeni tari precum „necesitate”, „fatalitate”, „legi ale evoluției”, Istoria civilizației române moderne pune în pagină un discurs prin excelență politic, cu opțiuni ideologice clare: „Acest iluzionism bazat pe «certitudini» imposibil de verificat și de confirmat vine, însă, mai curând din sfera științei, din cea a politicului, al cărui scop primar e să convingă, nu să demonstreze”. De aceea, explică cu subtilitate deconstructivă autoarea, „spiritului veacului” e echivalat fără rest cu civilizația franceză (nu și cu ascensiunea ideologiilor, de pildă), iar prin progresismul modern Lovinescu înțelege exclusiv un „proiect liberal capitalist și urban”, nu și o formă de democratism, de vreme ce în problema agrară ilustrează mai degrabă o poziție conservatoare. „În raportul dintre social și economic, tipul de liberalism îmbrățișat de Lovinescu privilegiază economicul: nu nivelul de democrație, ci tipul de economie pentru care optează un stat ar da seama de gradul său de modernitate”.

Coborât din sfera axiomelor și a neutralității științifice, Lovinescu devine incompatibil cu teza de care numele său a fost legat atâtea decenii: cea a autonomiei esteticului. Teodora Dumitru demonstrează cu argumente de care cercetătorii ulteriori vor fi nevoiți să țină cont că, citit cu atenție, criticul e „mai degrabă un avocat al interdependențelor decât unul al autonomiei”. Faptul se vede numaidecât în Istoria literaturii române contemporane (și nu numai), de vreme ce criticul operează, în cele mai multe cazuri, cu „o selecție a talentelor în funcție de gradul de adecvare (sincronizare) a unui scriitor sau a unei opere la proiectul unei societăți românești burgheze și capitaliste”. Fără să-l transforme într-un promotor al literaturii cu teză, opțiunea fermă pentru imaginarul urban și pentru adoptarea unor formule estetice specifice literaturii occidentale reprezintă, în fond, o formă de tendenționism. Aici ajungem, de fapt, în miezul teoriei despre modernism a lui Lovinescu: căci, mai degrabă decât un curent anti-burghez, polemic la adresa progresismului științific și la efectele alienante pe care le produce el în societate, modernismul e citit în cheie progresistă și optimistă, conform căreia literatura merge la braț cu civilizația.

Cea mai elocventă modalitate de a demonstra stranietatea în context european a teoriei lovinesciene despre modernism constă în a o citi în oglindă cu cea a lui Matei Călinescu. O oglindă întoarsă, firește, întrucât, dacă în literatura europeană modernismul trece drept un curent prin excelență anti-capitalist, critic la adresa pozitivismului științific de secol XIX, pentru ideologul român el rămâne o direcție optimistă și civilizatoare. De aici și incompatibilitatea de fond dintre teoria lovinesciană și exemplele de pe teren: căci, demonstrează cu sagacitate Teodora Dumitru, nici proza (unde, cu câteva excepții, personajul burghez e stigmatizat), nici poezia nu corespund acestei „licențe moderniste” a lui Lovinescu. Poezia lui Arghezi, Blaga sau Barbu – în siajul lui Baudelaire sau Mallarmé – mai degrabă denunță „binefacerile” civilizației decât să le celebreze. Așa încât imaginea cea mai pregnantă a lui Lovinescu, așa cum reiese din recentul volum, e a unui critic contradictoriu, scindat permanent între direcționism și materia primă a literaturii: „Neconcordanța dintre proiectul modernist al lui Lovinescu (literatura ca formă care se armonizează cu fondul societal burghez) și datele poeziei din teren (literatura ca formă care mai curând depășește modelul burghez) explică și inconsecvența lovinesciană a abordării literaturii; când ca forță reacționară, care întârzie să se adecveze progresului social, în Istoria civilizației..., când ca avangardă inaccesibilă gustului public, în prefața compendiului din 1937”.

Aspectul incisiv al cărții nu provine, așadar, din deconstruirea importanței figurii lovinesciene pentru cultura română. Dimpotrivă. Teodora Dumitru identifică circumstanțe atentuante pentru acest misreading autohton al modernismului occidental: într-o țară aflată în plin proces de modernizare, ignorarea „răului civilizației” ca atitudine literară fundamentală e de înțeles. Îndrăzneala autoarei constă, în schimb, în a scoate la iveală canavaua politică a opțiunilor literare lovinesciene și de a-i demonstra slaba aplicație la realitatea de pe teren. A dezbrăca dintr-odată în ideologicul gol un autor care a fost învăluit cu sfințenie în concepte holist-estetice reprezintă un act polemic de proporții, ce nu poate fi atenuat de o scriitură încheiată la toți nasturii academici. Modernitatea politică și literară în gândirea lui E. Lovinescu consacră un excelent detectiv ideologic, care urmărește cazuistica ideilor cu o acuratețe rar întâlnită la criticii români nu doar din ultima generație.

Și mai e ceva: deși cartea face exces de aplicație (autoarea e alergică la generalizări și speculații), ea anunță teritorii de dezbatere care depășeșc dialectica internă a teoriilor lovinesciene, acroșând întrebări și dileme stringente, precum: semnificația modernității românești în raport cu cea occidentală, căror ideologii le corespunde imaginarul romanelor autohtone clasice (excelentă e discuția despre absența figurii burghezului triumfător), cum se poziționează poeții canonici față de progresul civilizației sau care e genealogia termenului de „modernism” în interbelic. Ce-i drept, asupra ultimei chestiuni autoarea se oprește preț de câteva capitole demonstrând că, mai degrabă decât un termen importat, „modernismul” e un concept românesc, preluat de Lovinescu din dezbaterile începutului de secol XX. Cu excepția culturii spaniole, termenul ca atare (atenție, nu realitatea care-l desemnează!) e cvasiabsent în context european, având mai degrabă acoperire retrospectivă. Descoperire fundamentală, întrucât ea demontează câteva dintre preconcepțiile criticii românești cu privire la anterioritatea lui în alte culturi și cu privire la prezumata natură „organică” a literaturilor occidentale, față de care cea românească ar ilustra un fragmentarism deconcertant. N-ar fi fost de prisos ca, ajunsă în acest punct, descoperirea insistenței asupra modernismului în spațiul românesc să extindă reflecția prin accesarea unor teorii din orizontul World Literature. Cartea lui Pascale Casanova, Republica Mondială a Literelor, oferă un cadru explicativ credibil pentru fetișizarea termenului de modernism – și a altor termeni temporali în culturile (semi)periferice, care tind să problematizeze permanent distanța față de un presupus „meridian Greenwich” al literaturii. În culturile tinere acești termeni capătă, din cauza angoaselor comparației, o semnificație sporită. În schimb, literaturile centrale, pentru care modernitatea e o realitate, n-au nevoie de constructe compensative.

Nu mai insist, ar fi necesar un studiu de sine stătător pentru câmpul de problematici lansate de cartea atât de aplicată a Teodorei Dumitru. A-i reproșa că nu l-a schițat echivalează cu a reproșa cuiva care a deschis două uși dintr-odată că n-a înlăturat-o și pe a treia.

________

* Teodora Dumitru, Modernitatea politică și literară în gândirea lui E. Lovinescu, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2016.