Lectură, cititor, carte (1/8) – Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Ion Vianu și Andrei Codrescu

lectura 1

Argument

 

Există foarte multe paradoxuri ale lecturii şi ale cititorului; există o lectură ce îşi inventează cititorii, cum există un cititor ce (re)inventează textul pe măsură ce îl parcurge, revizitând locurile sale comune, asperităţile şi adevărurile sale. În epoca globalizării şi a postmodernismului, prototipul cititorului naiv tinde să aibă cam acelaşi statut ca acela al cititorului ideal. Dacă cititorul model trebuie să se adapteze la un „ansamblu de condiţii fericite”, „cititorul actual vrea să fie informat la nivel enciclopedic decât să probeze satisfacţii estetice tradiţionale” (Umberto Eco). Cititorul ideal este, de fapt, cititorul care nu există. Realitatea nu ne furnizează un astfel de cititor, şi tocmai de aceea el are un statut himeric, lipsit de contururi pregnante. Geografia în care se situează un astfel de cititor e cea a imaginarului. Nu există decât cititorul real, cel aflat în faţa textului, cititorul în carne şi oase, fragil, inconstant, capricios sau exultant, cel care se entuziasmează sau se întristează împreună cu autorul, în împrejurările cele mai concrete. Pentru un astfel de cititor textul există cu adevărat, aşa cum viaţa, carnea şi destinul lui există cu adevărat. Cititorul ideal e o ficţiune, al cărei portret e alcătuit din frustrările şi propensiunile noastre spre ilimitat, din repere semantice imprecise şi din contururi imprevizibile ale imaginarului. Lectura, cu aspectul ei dual, jumătate ştiinţă, jumătate artă, cu seducţiile şi frustrările pe care le imprimă memoriei cititorului, are aspectul unei rătăciri într-un labirint inconsistent al sensurilor neştiute şi al imaginilor invocate suav, dar niciodată înregistrate cu acuitate. Pe de altă parte, literatura, cu mirajul ei reiterat, cu strategiile de rafinament şi de seducţie pe care le pune în joc, are capacitatea de a releva cititorului o promisiune de real, redesenând harta unei lumi ipotetice, un orizont al imaginalului în pragul căruia cititorul adastă cu nesaţ neostoit. Tzvetan Todorov remarca rosturile esenţiale ale literaturii, într-o carte ce sesiza pericolele, riscurile, incertitudinile ce pândesc literatura (La littérature en péril): „Literatura are un rol esenţial de jucat; dar pentru asta trebuie percepută în acest sens larg şi puternic care a prevalat în Europa până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi care este marginalizat azi, de vreme ce este pe cale să triumfe o concepţie redusă în mod absurd. Cititorul comun, care continuă să caute în operele pe care le citeşte ceva care să dea sens existenţei sale, are dreptate, în ciuda profesorilor, criticilor şi scriitorilor care îi spun că literatura nu vorbeşte decât despre sine sau că nu învaţă decât disperarea. Dacă nu ar avea dreptate, literatura ar fi condamnată să dispară pe termen scurt”.

Cititorul e personajul lecturii, al cărţii pe care o citeşte sau al propriului său destin alcătuit din biblioteca imaginară sedimentată de-a lungul unei întregi existenţe. Presiunea lecturii asupra textului îi imprimă acestuia o graţie inefabilă, în care tandreţea, rafinamentul, nobleţea se întretaie cu necruţătoare acuitate. Scrisul şi cititul, textul şi opera, autorul şi cititorul sunt imaginile metonimice, în oglindă, ale unei ecuaţii a cunoaşterii umane din ale cărei promisiuni, trădări şi reverii s-a născut, în fond, „progresul” culturii omeneşti. Între text şi umbra lui, cititorul, se întinde vastul, imperceptibilul şi imprevizibilul relief al imaginalului, ce desemnează în modul cel mai limpede ambiguităţile şi devenirea făpturii umane, cu toate precarităţile, iluziile şi deziluziile ei. Căci literatura este, înainte de toate, o formă persistentă, tiranică, imperativă, de memorie, de ascultare a propriei tale fiinţe, de acum, de odinioară şi dintotdeauna, cu ceea ce are ea mai bun, mai autentic, mai frenetic. Literatura nu le acordă, însă, cititorilor doar dimensiunea esenţializată a existenţei, ci şi o altă noţiune, fondatoare, a emoţiei, o altă percepţie a raportului dintre vis şi veghe, dintre prezent şi trecut, dintre auz şi văz, ca instanţe supreme ale senzorialităţii umane atât de redundante şi de paradoxale. În acelaşi timp scrisul, ca şi reversul său gnoseologic, lectura, presupune o permanentă nelinişte şi interogare, presupune intrare şi ieşire din labirintul cotidian al neliniştilor şi frustrărilor, al amăgirilor şi vegherilor unor cuvinte care nu se dăruiesc decât sporadic, în clipe de privilegiat ecou afectiv şi intelectual. Lectura nu presupune de cele mai multe ori un răspuns, ci o întrebare, cu vibraţie adâncă şi fermă, cu nesiguranţă a înţelegerii rosturilor lumii şi ale cuvântului propriu şi, totodată, cu obstinaţie în asumarea propriei condiţii. Determinaţiile fiinţării, care îl înconjoară pe cititor cu atâtea miracole inconstante şi amăgiri, fac parte din revelaţiile pe care scriitura încearcă să le fixeze, în enunţuri, propoziţii, gânduri, fraze, cărţi. Lectura este, însă, şi compensaţie, teritoriu – ilicit – al imaginarului eliberat de inhibiţii şi restricţii, în care frustrările şi iluziile cititorilor, ajunse la scadenţă, se transformă în revanşe ale acestui scandal ontologic care e existenţa. Scrisul, ca şi lectura, reprezintă o însumare a disperărilor şi speranţelor cititorilor, o diagramă a dezastrelor şi întemeierilor pe care le suportăm cu toţii, cititori de ieri, de azi şi de mâine, şi le ducem mai departe, lecturile noastre fiind, în fond, alcătuite din alchimia inefabilă a infernului cotidian şi din promisiunile unui paradis dezafectat, abia bănuit, undeva, în depărtarea unei transcendenţe cu relief himeric.

Întrebările (douăsprezece la număr) pe care le-am adresat colaboratorilor noştri la acest dosar al revistei „Vatra” despre Lectură, cititor, carte sunt interogaţii despre bovarismul literaturii şi al lecturii, despre fidelitatea faţă de text şi despre raportul dintre tandreţea modelatoare a scriiturii şi rigorile pasionante ale receptării: Există o seducţie a lecturii? Din ce ingrediente e alcătuită aceasta?; Dincolo de amprenta sa bovarică, de donquijotismul pe care îl generează, are lectura capacitatea de a schimba lumea?; Care este, în opinia dvs., portretul cititorului ideal? Ce calităţi trebuie să posede acesta: inteligenţă, sensibilitate, tandreţe, pasiune, fidelitate? Criticul, ca cititor profesionist, se încadrează în datele acestui model?; Au existat, pentru dvs., cărţi formatoare, modelatoare? Dacă da, care sînt acestea?; Care e raportul optim dintre scriitor şi cititor, dintre lectură şi scriitură?; De ce nu se mai citeşte, acum? De ce ar trebui să se citească mai mult? Cum am putea să-i readucem pe cititori în biblioteci?; Există scriitori nedreptăţiţi de cititori? Există cititori dezamăgiţi de scriitori?; În ce constă puterea cititorului, în raport cu prerogativele autorului?; În ce condiţii s-ar putea produce o întoarcere a cititorului?; Cartea de hîrtie, ca suport al operei, tinde să fie tot mai mult concurată de alte modalităţi, moderne; formatul electronic, e-book-ul cîştigă tot mai mult teren. Care va fi, în opinia dvs., pînă la urmă, destinul cărţii şi cum va influenţa acest destin protocolul lecturii şi fizionomia cititorului?; E cititorul un personaj al lecturii, al operei pe cale de a fi recreată prin citire/recitire?; Este el un erou al propriilor opţiuni intelectuale, existenţiale, ideologice?; Cît de „inocentă” este lectura, cît de „inocent” este cititorul?; Practicaţi relectura? Cum aţi defini şi caracteriza această procedură lectorială?.

Interogaţiile de mai sus, adresate unor scriitori, teoreticieni ai literaturii, critici literari, au primit răspunsuri diverse, ca întindere, structurare, încărcătură bibliografică şi afectivă. Multe dintre răspunsuri sunt, în fapt, reconstituiri ale experienţelor proprii de lectură, exerciţii de autoscopie din perspectiva relaţiei atât de complexe dintre cititor, lectură şi carte. Le mulţumesc, şi pe această cale, tuturor colaboratorilor noştri, fără a căror contribuţie acest dosar tematic al revistei „Vatra” nu ar fi fost posibil.

                                                                                                          Iulian BOLDEA

***

Virgil NEMOIANU

 

Nevoia de naraţiune

 

Cred că nu am fost influenţat de „cărţi”, ci de autori. Poate singura carte pe care aş putea-o numi ar fi Faust, al lui Goethe (dar Goethe în general), apoi Ernst Junger, G.K. Chesterton, şi încă şi încă. Nu sunt prea îngrijorat de soarta cărţii. Eu văd că apar enorm de multe cărţi. Iar tranziţia de la tipografia pe hârtie la forme electronice cibernetice este una formală: astfel de schimbări am mai văzut în decursul mileniilor de la inscripţia pe piatră, la manuscrise, pergamente şi câte şi mai câte. Nevoia de naraţiune este adânc înscrisă în sufletul şi mintea umană. Dacă specia umană însăşi va suferi schimbări radicale… mă rog, nu mai putem ghici viitorul. Cei mai mulţi cititori din ziua de azi sunt din păcate prea pasivi, prea supuşi, nu ştiu sau nu poftesc să citească la modul critic sau analitic. Simultan, valurile informaţionale sunt cantitativ tot mai copleşitoare, gigantice, iar în aceste condiţii fără de capacitate selective, fără filtre personale, mintea se tulbură tot mai rău.

Da, sigur că lectura schimbă lumea. E un adevăr ambiguu, ba chiar şi trist. Vedem asta la tot pasul: imaginaţia şi judecata sunt colonizate. Oamenii ajung să trăiască în universuri ale clişeelor, cititorii sunt (în uriaşa majoritate) inocenţi, dar cei care-i hrănesc (îi pompează!) şi le plămădesc gândirea sunt foarte departe de a fi inocenţi, în ziua de azi, a despotismului informaţional. Un autor francez vorbeşte în chiar titlul cărţii sale despre „dictatura mediatică”. Presiunile propagandistice din anii bolşevismului, ai nazismului ni se par azi naive, aproape joacă de copii. Erau simpliste, aşa că nu le credea nimeni, sau, mă rog, destul de puţini. Azi, chiar şi oamenii cultivaţi (sau poate tocmai ei) sunt victime şi prăzi.

Relectura e lucru mare şi lucru bun. De fapt, eu zic că de la un anume punct încolo ar trebui să ne retragem exclusiv în relectură. Să luăm o decizie şi apoi să renunţăm la digresiuni, să mergem pe „calea regală”, pe şosele arteriale. Încerc şi eu să procedez aşa. Astfel, afară de Faust, l-am tot recitit pe Homer.

 

***

Toma PAVEL

 

Trei cărţi

 

Dacă ar fi să aleg trei cărţi care în tinereţea mea mi-au deschis ochii asupra lumii în care trăiam, ele ar fi Reflecţii asupra Revoluţiei franceze de Edmund Burke (1790), Democraţia în America de Alexis de Tocqueville (1835-1840) şi Marea teroare de Robert Conquest (1968).

Reflecţiile lui Burke le-am citit la Biblioteca Academiei la începutul anilor şaizeci într-o traducere franceză apărută la sfîrşitul secolului XVIII, imediat după publicarea originalului în engleză. Probabil că pricepuţii noştri cenzori care puneau cărţile cam primejdioase într-o sală specială, iar cele foarte primejdioase (ca de pildă, Doamne fereşte-ne, eseurile literare ale lui T.S. Eliot) într-o altă sală, încă şi mai specială, nu-şi dăduseră seama cît de precis prevăzuse Edmund Burke teroarea cu care a culminat nu numai revoluţia franceză, dar şi revoluţiile care au imitat-o şi au întrecut-o în vărsarea de sînge nevinovat. Ştiam cine fusese Burke dintr-o culegere de articole ale lui Aurel Popovici pe care mi-o împrumutase un prieten. M-a frapat un citat din Burke, cu care Aurel Popovici era de acord, şi care nota cum revoluţionarii tot vorbesc despre drepturile omului, dar uită să se gîndească la inima omului. E o idee pe care nu am uitat-o niciodată. Ceea ce cartea lui Burke explica de asemenea era noutatea revoluţiei franceze – pentru prima dată în istoria omenirii persecuţia şi exterminarea adversarilor a procedat conform unor principii politice. Ceea ce în perioadele anterioare se datorase exceselor religioase (expulzarea protestanţilor din Franţa, de pildă, sau execuţiile ereticilor în Spania) devenea acum o formă de activitate politică. Citindu-l, am înţeles exact ce făceau comuniştii: exterminarea ereticilor în numele fanatismului politic.

Celelalte două cărţi, la fel de importante, nu le-am avut în mînă decît după ce am ajuns la Paris în 1969 şi, aflînd că librăria poloneză de pe bulevardul St-Germain oferea pe gratis două-trei cărţi cetăţenilor din Europa de Est, m-am prezentat, am arătat paşaportul românesc şi am ales cartea lui Tocqueville, pe vremea aceea disponibilă numai într-o ediţie prescurtată, ca şi monografia, atunci abia apărută, a lui Robert Conquest despre procesele staliniste din anii 1930. Conquest mi-a amintit de arbitrarul şi minciuna comunistă, pe care le cunoşteam din România, dar în special mi-a permis să măsor dimensiunile gigantice ale crimelor sovietice, proporţia uluitoare de oameni care au fost deportaţi în lagărele de concentrare sovietice şi numărul enorm de victime. Mărturiile prin viu grai ale lui Nicolae Steinhardt, prietenul familiei, arestat şi condamnat în valul de teroare al anilor 1959-1960, erau acum nu numai confirmate, dar multiplicate la o dimensiune inimaginabilă.

În sfîrşit, Democraţia în America de Tocqueville a avut pentru mine, în afară de rolul de manual practic pentru înţelegerea continentului în care mă pregăteam să plec, şi acela de explicaţie teoretică a secolului teribil în care trăiam. Tocqueville susţine, pe bună dreptate, că democraţia, înţeleasă ca regim egalitar, este inevitabilă. Ea poate însă lua fie o formă liberă, fie una tiranică. Citindu-l, mi-am dat seama că comunismul este şi el o formă de democraţie, o democraţie tiranică, în care o mică elită îşi asigură puterea în numele egalităţii – egalitatea în faţa poliţiei, sau la statul la coadă. Ţările din vest, democratice şi ele, aleseseră o cale liberă, cu mult mai mult succes: alegeri, partide, libertate economică pînă la un punct. Dar ideea fundamentală – egalitatea de principiu – era aceeaşi în cele două sisteme.

Iată raţiunea pentru care consider că libertatea trebuie apărată în democraţie. Şi, în al doilea rînd, deşi respect profund drepturile omului, nu vreau nici un moment să uit că există inima omului, natura umană, care nu poate fi redusă la o listă de drepturi, oricît de lungă ar fi.

 

 ***

Ion VIANU

 

Între literatură şi viaţă

 

Din Augustin şi din alţi autori antici ştim că lectura a fost mult timp numai cu voce tare. Cititul interior, tăcut este legat de schimbarea mentalităţilor care a avut loc odată cu creştinismul. Lectura devine ocupaţia solitară prin excelenţă, forma cea mai sistematizată a vieţii interioare, vecină cu rugăciunea. Totuşi, altădată în familii se citea cu voce tare. Televiziunea, Internet au distrus acest frumos obicei. Între prieteni, în adolescenţă, recitam poezii, la fel după ce m-am însurat. Revenind la lectura tăcută şi solitară, Matei Călinescu (a şi devenit un subiect privilegiat între noi) observa că a citi nu înseamnă numai a „procesa” un text, adică a-l transpune, din paginile cărţii, într-o formă aproximativă, în memoria noastră. A citi este un proces în care, pe de o parte, interpretezi, ceea ce a putut face pe teoreticieni să spună că există atâtea romane (de pildă) câţi cititori. Scriitorul scrie cartea, dar textul este un pretext pe care se clădesc o sumă de versiuni subiective. Această „procesare” sui generis este dublată de o activitate mintală aş zice autoerotică: în orice clipă atenţia este distrasă de tumultul vieţii interioare şi tinde la satisfacerea unor fantasme. Mintea nu se desprinde complet de text (lectura total neatentă nu mai este lectură) dar, pe firul asociaţiilor, poate ajunge departe de text. Fireşte, există lectura atentă, lucidă, a criticului, sau, pur şi simplu, a cititorului conştiincios. De ea ar trebui să se apropie orice cititor. Dacă însă suprimăm total subiectivitatea şi „neatenţia”, dacă neglijăm „paralectura”, scăpăm o dimensiune a fiinţei, pierdem un beneficiu, secundar, totuşi esenţial. A citi este un amestec, în juste proporţii, a asimilării unui conţinut şi a stimulării vieţii interioare. Evident că domeniul ştiinţelor, filozofiei etc. impune o lectură mai strict atentă… şi aici intervine un factor subiectiv, apăsăm pe anumite pasaje, teme etc. în funcţie de interesele noastre.

Când eram tânăr, manifestam, împreună cu cercul nostru amical, un anumit dispreţ pentru literatura secundară. Spuneam: „trebuie citite textele originale, nu cele desprecâtă îngâmfare! Cum să-l înţelegi pe Dante fără comentarii… În fine, Dante este un autor dificil, îndepărtat în timp… Divina Comedie este un rezumat al doctrinelor teologice, cosmologice ale evului mediu… dar o bună carte de critică te ajută să înţelegi şi pe contemporanii tăi: toată viaţa am citit Istoria… lui G. Călinescu. Ea mi-a oferit, în primul rând, spectacolul delectării pe care i-o procură criticului textul. Lectura criticii literare întăreşte plăcerea de-a citi. Dar o critică valorează enorm prin citare… există o artă a citării. Un citat este un tablou, o fragmentare a totalităţii unui peisaj şi punerea lui în cadru. Nu rareori mă surprind citind mai atent citatul decât consideraţiile cronicarului. De unde vine şi răspunderea pe care o implică alegerea fragmentului. J.L. Borges spune că a citi este mai greu decât a scrie… are dreptate, în sensul că lectorul este constrâns de un text deja existent, în timp ce scriitorul poate scăpa (regretabil) de rigoarea proiectului său.

Mă întrebaţi dacă lectura poate schimba lumea? – Mulţi au crezut că da. Este poate contribuţia cea mai însemnată pe care a adus-o omenirii poporul Bibliei. În timp ce alte triburi adorau o piatră, un animal, o statuie, evreii au adorat un text… tablele Legii. Pentru a le adăposti, au fabricat chivotul Legii, pe care l-au plimbat în deşert în timpul exodului. Chivotul exercita un fel de „radioactivitate” malefică pentru duşmani: filistinii l-au capturat, dar s-au îmbolnăvit grav şi au fost siliţi să-l restituie evreilor. Stabilizaţi definitiv, evreii au construit templul al cărui sanctus sanctorum adăpostea chivotul. Cu timpul, comentariile legii, comentariile comentariilor şi aşa mai departe au devenit adorabile. Tora este sacralizată dar şi lungul comentariu care este Talmudul face obiectul unei veneraţii. Regele David, tot astfel precum hasizii din ultimele secole, dansează în prezenţa Torei. Ideea, poruncile sunt celebrate entuziast. A întreba, atunci, dacă lectura poate schimba lumea revine a întreba dacă monoteismul a schimbat lumea. Ar fi greu de afirmat contrariul. Dar atitudinea sacrală există şi faţă de eposul homeric, şi, mai ales, de tragedia greacă. La baza unei organizări umane dezvoltate stă o carte… după cum stă şi o lege… iată deosebirea: legile sunt, prin definiţie, scrise (altfel sunt numai obiceiuri, cutume). Trebuie să ne punem întrebarea dacă nu cumva cărţile sacre nu sunt ele însele legi. Răspunsul „da” la această întrebare trădează o derivă primejdioasă. Şaria islamistă nu este altceva decât tendinţa de-a ridica la rangul de imperativ absolut recomandările coranice. Eu cred că textul sacru este, prin definiţie, susceptibil de interpretare, de comentariu, într-o măsură mai mare ca legea (şi ea interpretabilă: de aceea există magistraţi, avocaţi). În timp ce legea, chiar interpretată, te duce la litera ei, cartea sacră te duce către spirit. „Litera ucide iar duhul face viu’”, spune Pavel (2 Corintieni, 3,6). Litera este litera legii, duhul este duhul cărţii, care însemnă căutare şi, în cele din urmă, apropiere. Acestei afirmaţii pauline i se poate da un sens profan… toate marile texte conţin îndemnul vivifiant, in nuce. Textele mari sunt texte sacre. Tragediile lui Shakespeare nu fac parte, ca ale lui Eschil, dintr-un corpus liturgic, dar au prestigiul necesar şi binemeritat de-a vehicula Duhul (să mă ierte Tolstoi care îl găsea pe marele brit imoral!). De mai multe ori am făcut experienţa, la cinematograf, la teatru de-a vedea că toată lumea, absolut toată lumea, indiferent de condiţia socială, culturală uita să respire când asista la un spectacol Hamlet sau Neguţătorul din Veneţia. Acesta este privilegiul marii literaturi, să vină ea la tine, nu să te duci tu la ea. Cufundarea în opera de geniu aboleşte curgerea timpului. Citeşti, uiţi de tine şi de lume. Fericit cel ce a putut scrie măcar o pagină care să-l facă pe cititor să uite de timp! Această abstragere din fluxul timpului e foarte vizibilă la copii. Priviţi un copil absorbit într-o carte, este un altul. Pe un adult este mai greu să-l surprinzi. Citirea, ca şi rugăciunea este una din rarele condiţii în care omul se surmontează pe sine, pătrunde, literalmente, în alt univers.

Rămâne întrebarea dacă nu asistăm la amurgul citirii, cu noile media, Internet. Fireşte, nu există internaut analfabet, dar pot exista iliteraţi (illetrés). Literatura ca distracţie este ameninţată. Cât despre dispariţia marii literaturi, mi-e greu să mă pronunţ. Până azi elitele au făcut casă bună cu literatura. Chiar tiranii cei mai cumpliţi erau amatori de literatură (Tamerlan, Stalin). Acum, ce se va petrece nu se ştie. Deja suntem guvernaţi de oameni din ce în ce mai mediocri. Există o paralelă, chiar o relaţie, între rarefacţia, dispariţia „omului mare” şi rarefierea „literaturii mari”? – Sunt dispus să cred că da. Este acest proces ireversibil? – Mi-e teamă. De ce mă tem? – De barbarie. Distrugerile produse de barbarie sunt mai de temut decât cele produse de civilizaţie. Dar civilizaţia devine lesne barbarie. Germanitatea a produs pe Goethe şi pe Hitler. În marea filosofie există sămânţa libertăţii şi cea a totalitarismului.

  Ridicaţi problema relaţiei dintre citire şi scriere. Mi-e greu să-mi imaginez un scriitor care nu a citit. Biografiile scriitorilor revelă o perioadă, în tinereţe, de citit intens. Luaţi corespondenţa lui Dostoievski, veţi vedea că în tinereţe citise totul. Caragiale îl evocă pe tânărul Eminescu, fanatic al cititului. Citirea literaturii este universitatea scriitorului, deseori singura lui universitate (Tolstoi se înscrie un an la universitatea din Kazan, înţelege că nu are de învăţat acolo ceea ce caută, se duce la moşie unde face agricultură şi citeşte). Cititul este o dublă învăţătura pentru scriitor, a structurii operei literare, în primul rând: el caută să înveţe cum se scrie; va fi mai sensibil decât un altul la scriitură, la trucurile inefabile care fac ca o povestire (de exemplu, dar poate fi vorba şi de poezie, de teatru) să fie lizibilă, şi mult mai mult. Există azi şcoli de literatură, creative writing, dar nu cred că pot înlocui beţia autodidactică a scriitorului original. Raymond Carver iese dintr-o şcoală de creative writing… este un bun scriitor… Dar William Faulkner a citit singur, a devorat marea literatură de la Biblie la M. Proust, James Joyce (trecând prin Shakespeare) şi a produs o operă imensă. În structura fiecărei opere mari se găseşte toată literatura; fiecare operă mare, la rândul ei, fiind germenele literaturii care va veni.

  Se va rupe acest lanţ de trei mii de ani?

  Şi totuşi… literatura nu este totul, nici pentru cititor nici pentru scriitor. Cine citeşte, dar şi cine scrie, trebuie să se plimbe, între literatură şi viaţă. Trebuie, în anumite momente să uiţi cartea. Tolstoi a intrat în armată, s-a dus la război. Marcel Proust a intrat în vârtejul vieţii mondene şi în întunecate stabilimente sodomice. Shakespeare a fost actor. Literatura nu este un sistem închis, are o relaţie nemijlocită cu viaţa. Zarathustra îi spune ucenicului „acum, aruncă-mi cartea”. Acest du-te-vino între citire şi viaţă aparţine oricărui om cultivat, creator sau nu, nu numai geniului.

 

***

Andrei CODRESCU

 

Urmele trecerii

 

Arhivistic vorbind, sunt trei feluri de autori şi eu unul am fost în postura fiecăruia dintre ei: Păstrătorul, Strângătorul şi Trăitorul Clipei. Când am început să scriu, la paisprezece ani, aveam un caiet liniat ce separa fiecare vers de poezie de următorul, permiţând spaţii între rânduri, scrisul lent cu creionul, mestecatul radierei şi al capătului creionului, ca şi privirea pierdută prin şi dincolo de caiet, spre zeiţa Inspiraţiei care plutea (când aproape, când departe) ca un copac ce se desfrunzeşte toamna. Am decis să numesc această stare de lene hipnagogică „contemplare poetică” şi să consider nenorocire orice element perturbator – adică mama, profesorii şi toţi colegii de clasă, cu excepţia câtorva fete care erau oarecum asemănătoare Inspiraţiei însăşi, un fel de ceaţă densă, de formă feminină, care îmi trezea versuri în piept. („Versuri” e cuvântul-operator aici, pentru că sentimentul ordinii pe care l-am descoperit în caiet şi în cuvintele ce se aliniau liric a fost o scuză splendidă pentru adolescenţă). Primele mele poeme, fiindcă-şi împliniseră ucenicia, au fost bine primite, şi am început să mă gândesc la ele ca la nişte obiecte de o anume valoare, presate între paginile caietului ca bancnotele. Pe măsură ce lecturile mele se extindeau, am descoperit că poeţii mai moderni produceau versuri într-atât de variate încât nu-mi mai încăpeau în caietul cu linii decât dacă scriam peste linii, pe sau sub acestea, o revoluţie pe care încă nu eram pregătit să o asum. Citind eseuri critice despre poezie în săptămânalele literare româneşti, care erau generoase cu poeţii tineri, am mai descoperit şi că poeţii adevăraţi îşi notau gândurile, putându-le ulterior transforma în poeme. Specia jurnalului era ea însăşi foarte preţuită, dar am ajuns destul de repede la concluzia că jurnalul, sau jurnalul factual, era de fapt atelierul unui prozator. N-aveam nicio intenţie de a-mi aminti detalii ale existenţei mele, care îmi păreau neinteresante: ceea ce trecea drept realitate era dureros şi plictisitor, cam ca adulţii, care erau suma acumulată a întregii plictiseli. Adulţii erau, prin urmare, jurnalele complete ale tuturor lucrurilor anoste care se petreceau zi de zi. Ei erau proză. Poezia – mai ales în zona ei neliniată, liberă – era de alt ordin, aşa cum erau şi notaţiile gândurilor pe care le cerea. Aşa că mi-am cumpărat un foarte rar şi scump caiet neliniat, cartonat, de la Kniga Russkaya, librăria rusească ce nu era frecventată de nici un cetăţean ce se respecta din oraşul meu; era o încăpere severă, rece, unde stăteau aliniate tomurile legate în roşu şi imprimate cu litere aurii ale clasicilor comunismului. Magazinul avea muzică sovietică ascultată tare şi era condusă de două rusoaice severe trimise de KGB la noi în oraş ca să ne educe. Dar aveau articole de papetărie. După ce m-am asigurat că nimeni nu mă vede, am deschis uşa şi am alunecat înăuntru ca să-mi găsesc caietul. L-am plătit, am aruncat o privire din nou străzii părăsite, după posibile cunoştinţe ce ar fi putut trece pe acolo, şi am reapărut în lumina soarelui, un poet modern cu un caiet neliniat. Uşa a bubuit în spatele meu ca focul unei puşti.

Toate religiile au începuturi obscure şi o uriaşă slăbiciune la origini şi tocmai de aceea devin în cele din urmă majore, dacă o fac: depun un efort considerabil pentru a corecta eroarea ontologică. Exact la fel, de îndată ce am intrat în posesia caietului meu neliniat provenit dintr-o librărie comunistă, am început să notez în el gânduri şi versuri pline de religiozitate, decadenţă, dezobedienţă şi profan – lucruri ce sfidau etosul comunist, după cum eram învăţaţi. Fireşte, copilărind în binecrescuta cetate medievală a Sibiului, fondată de ordonaţii saxoni, nu prea aveam idee ce însemnau acele lucruri. „Religios” însemna a te furişa în biserici pustii şi a inspira adânc acel je ne se quoi de praf, istorie, si tămâie, ascultând apoi cu un tremur extatic clopotele ce băteau avertismente ale timpului fără a avea un destinatar precis. (Orăşenii, inclusiv mama, se supuneau timpului sirenelor de fabrică şi soneriilor şcolare. Bisericile încetaseră de mult să mai funcţioneze ca semnale de rugăciune sau memento mori; clopotarii erau voluntari, oameni în vârstă ce nu muriseră în război şi îşi exprimau gratitudinea trăgând de funii.) Cât despre „decadenţă”, era un cuvânt, dar unul care definea ideea de „poet” modern, care era maudit ca Baudelaire, deviant sexual ca Rimbaud, alcoolic ca Bacovia şi afemeiat ca Nichita Stănescu – nume ce epuizau în principiu panteonul lecturilor permise în 1960. Propriul meu acces la „decadenţă” era limitat la o ţigară umedă, fumată pe jumătate, atârnată de buza inferioară şi o privire fixă mioapă, contemplând orice se împotrivea ordinii aprobate. „Profanul” era, desigur, la îndemână şi aproape de buzele sau mintea oricui. Cea mai populară înjurătură românească avea o formă scurtă şi una lungă; cea scurtă, Du-te-n mă-ta!, era comună ca un strănut, dar cea lungă, Du-te-n pizda mă-tii! putea isca o bătaie. Atât cea lungă cât şi cea scurtă însemnau acelaşi lucru: Eşti atât de prost încât ar trebui să te naşti din nou, poate o să reuşeşti dacă o iei de la capăt. Ubicuitatea acestei înjurături se adresa atât în afară, spre societate în general, cât şi în interior, spre individul ce o bolborosea. Înspre afară, era uimirea sinceră că un popor inteligent fusese dopat în masă (sau forţat) să participe la o ideologie care făcea viaţă mizerabilă; înspre interior, era un autoreproş pentru incapacitatea laşă a cuiva de a face ceva împotriva acestei fatalităţi. Chiar şi adresată altei persoane, această înjurătură avea o dimensiune socială, o tentă de „lasă-mă în pace”, ceea ce era aproape imposibil într-un oraş cu urechi în pereţi şi cetăţeni cărora li se cerea să participe la manifestări în masă ale optimismului oficial faţă de un viitor în care nimeni, nici măcar şefii, nu mai credeau. Caietul meu – în curând plin de religie, decadenţă şi profan – conţinea haotic aceste violări, nu neapărat într-o ordine cu sens. A emana sentimente religioase însemna să mă aliniez poeţilor mistici ai epocii antebelice: Lucian Blaga şi Ion Barbu, ca să numesc doi dintre ei, care fuseseră ideologi de dreapta, folosind misticismul pentru a-şi consolida teoriile. Nu ştiam nimic despre acest aspect al intereselor lor, dar eram sincer mişcat şi pătruns de versurile lor; sugerau posibilitatea existenţei în afara corpului şi prezenţa unui zeu panic universal care făcuse toate lucrurile, deopotrivă materiale şi imateriale. Fiind evreu, m-am îndepărtat instinctiv de ortodoxia creştină şi de repetiţiile sale cristice hipnotice; nu mi-a păsat de Isus până când am aflat că fusese evreu, dar asta a fost mult mai târziu, pe la douăzeci de ani, când eram deja american. Cât despre „decadenţă”, o consideram un suport al misticismului, mai degrabă decât o blasfemie: un efort de a acapara puterile dumnezeieşti ale creaţiei prin rimbaudiana „dereglare a simţurilor”. Mă îmbătam cu gaşca mea cu înclinaţii literare (de cele mai multe ori doar trei dintre noi) într-o cârciumă mizeră numită Butoiul de Aur, unde ne arătam sfidători recitând, cu voce tare, poezie deopotrivă obscenă şi inaccesibilă filosofic, publicului urât-mirositor de alcoolici trişti îmbrăcaţi în salopete pătate cu ulei. Eram „boemi” şi nu ne lăsam biruiţi. Din când în când, câte un muncitor deranjat ne sfătuia să ne naştem din nou în forma lungă, dar noi ne vedeam de treabă râzând; ne-ar fi tăbăcit fundurile altminteri, oricum. Caietul meu s-a umplut treptat cu gânduri despre poezie, opinii asupra lecturilor mele, critici sălbatice ale provincialismului poeţilor din oraş şi versuri impregnate de vin ieftin şi hormoni tinereşti. Caietul îmi era mereu la îndemână, creionul mereu pregătit şi probabil că scriam mai mult decât beam, salvându-mă de penibilul general sau de demoralizare dând formă gândurilor. Acest caiet a devenit totul pentru mine: era arhiva minţii mele tinere apucând-o pe o cale care urma să ducă, ştiam prea bine, of, la suferinţă neîncetată şi umilitoare moarte, după cum avertizase Wordsworth, dar care credeam pe atunci că era unicul modus vivendi posibil într-o societate atât de represivă, reprimată, provincială (şi plictisitoare) ca a noastră. Mi-au trebuit trei ani, din 1960 până în 1963, să umplu aproape în întregime caietul, care s-a dovedit la fel de spaţios ca Uniunea Sovietică din care provenea.

* * *

Amănuntul că poeţii erau preţuiţi şi urmăriţi de autorităţi nu mi-a scăpat: speram să fiu preţuit şi urmărit (şi, Doamne-dă!, pedepsit) pentru transgresiunile mele poetice. Comuniştii, ca şi toţi intelectualii, erau oameni ai cărţii. Ideologia însăşi se răspândise din ateliere tipografice subterane, prin pamflete inflamante. Pamfletele fondatorilor, devenite acum cărţi editate şi legate, erau obiecte de mobilier ale aparatului de partid. Partidul Comunist angaja cenzori şi monitoriza un index mai extins decât al Vaticanului. Prima ieşire a copiilor era la bibliotecă şi, în vreme ce Biblia şi alte cărţi erau interzise, obiectul în sine era idolatrizat. Astra, cea mai veche bibliotecă din Sibiu, adăpostea cărţi din epoca Gutenberg, unele dintre ele tipărite chiar în burgul nostru. Unele erau biblii şi cele mai multe tratau subiecte religioase inspirate de biblie. Ni se spunea foarte rar despre ce sunt şi, deoarece erau în latină, puţini bibliotecari ştiau ei înşişi ce anume conţin. Din clasele primare şi până în liceu eram conduşi să le vedem: cărţi uriaşe, legate de pupitre, deschise la miniaturi pictate manual sau gravuri rafinate. Stăteam în jurul lor în cerc, în vreme ce un bibliotecar întorcea o pagina sau două. Bibliotecarii erau tineri, recrutaţi din „rândurile clasei muncitoare”, ceea ce însemna că fuseseră pregătiţi în pripă să ţină un speech despre obiectele expuse. Aflaseră astfel lucruri importante. Mâinile murdare, de pildă, în special mâinile murdare ale copiilor, echivalau cu o revoltă. Propriile lor mâine, recent eliberate de munca pământului sau întreţinerea tancurilor în armată, erau sterilizate dureros. Când clasa noastră intra în sanctuar ochii lor se holbau la mâinile noastre. Expunerea nu începea până ce fiecare mână nu era aliniată în lateralele fiecărui corp. Când bibliotecarul era convins că palmele noastre ce ar fi putut înşfăca orice îşi ştiau locul, ni se arătau cărţile ornamentate cu gravuri în alamă şi scriere latină ornată. Cărţile miroseau ciudat, aveau o stranie aromă excitantă, amară ca nucile desfăcute. Uneori întâlnesc acest miros într-o bibliotecă veche şi mă transportă instantaneu la Astra. Odată, ne-a fost arătată cea mai valoroasă comoară a Astrei: un incunabul de secol XVI ce conţinea imprimată o pagină din manuscrisul lui Tristan şi Isolda al lui Gottfried von Strassburg, scrisă în 1213. Pagina din Tristan şi Isolda care fusese folosită în coperta de piele dispăruse de mult, lăsând doar urma sa în piele. Bibliotecara a făcut o prezentare de facto a acestei rarităţi, iar apoi ne-a explicat de ce acest obiect miraculos era printre noi. A spus că, aşa cum vechea pagină de manuscris şi-a lăsat tipăritura în piele, vechii Romani şi Daci, strămoşii poporului român de azi, şi-au lăsat urmele în noi. Nu mi-a fost greu să pricep cum legionarii romani ce violau localnicele dace îşi lăsaseră urmele în noi cei de acum, şi nici cum dacii şi romanii antici, dispăruţi acum din istorie, mai existau numai în noi. Asta era şi ceea ce ni se spunea în şcoală. Cu toţii, purtam urmele anticilor dispăruţi precum pagina dispărută din Tristan şi Isolda, eram coperte impregnate cu scriere sacră. Aceasta a devenit o metaforă pentru destinul meu: am simţit că a lăsa urmele trecerii cuiva, chiar şi într-o formă atât de atenuată, merita efortul unei vieţi întregi.

* * *

Observaţi adăugarea termenilor „demolare” şi „îndrumare greşită” la „răsturnare” şi „găuri împunse” – în lista aflată în expansiune a încercărilor de a defini poezia. Probabil cel mai de succes produs al acestui proces de a încerca o definiţie a poeziei e crearea mai multor „maşini poetice”, ca „istoria”, căreia aceasta îi e o notă de subsol. Cea mai bună maşină de poezie lucrează în cele patru feluri despre care Ted Berrigan îmi zicea că sunt necesare pentru a face un poem să funcţioneze: în sus, în jos, în stânga şi în dreapta. (Acestea alcătuiesc o cruce, cum am adăugat de nenumărate ori. „A adăuga de mai multe ori” e în sine o maşină de poezie: dacă cineva păstrează, aşa cum se pare că fac eu, doar câteva incidente revelatorii pentru a le utiliza poetic, acestea trebuie reluate de fiecare dată când scriu pentru a le critica – ca şi istoria poeziei – pentru a le înţelege puţin mai mult, pentru a le apăra dacă trebuie, sau doar pentru a le reconsolida ca pe o casă veche ce are nevoie de suporţi noi.) „Maşinile de poezie” intră în producţie anonimă de îndată, spre deosebire de „sinele” cu lopata ce îşi plănuieşte dispariţia înainte de a săpa („a împunge”) o groapă. Cineva ar putea, presupun, să inventeze o maşină de poezie ce urmăreşte poetul fugar, dar de ce să ajuţi posteritatea? Asta-i treaba arhivistului, a celui ce lucrează cu „maşini de arhivare/cercetare”.

                                                             * * *

În adolescenţă colecţionam cărţi într-un dulap cu uşă de sticlă: volume subţiri, preţioase, ale tinerilor poeţi români, tipărite pe hârtie de proastă calitate şi lucrări mai grele, legate, ale clasicilor permişi. Citeam cărţi adesea şi le ţineam curate şi ferite de praf, asigurându-mă că toate cotoarele erau aliniate şi vizibile. Am început prin a le ordona alfabetic, dar mai târziu le-am grupat pe stiluri sau afinităţi, sau chiar după origini (aveam un raft de volume de debut ale poeţilor), uneori după detaliul că erau în traducere sau în original. Nu colecţionam multă proză, dar îmi plăcea să citesc Jules Verne sau Conan Doyle şi, mai târziu, Mark Twain, care era unul din puţinii scriitori de limbă engleză permişi de comunişti. Aceste traduceri de proză le ţineam pe raftul cel mai de jos, fără o ordine anume. Citeam, de asemenea, cantităţi imense de literatură neaprobată oficial, în forma unor cărţi împrumutate şi pasate pe furiş. Trei din aceste cărţi mi-au zguduit lumea: Mitul eternei reîntoarceri de Mircea Eliade, Tratat de descompunere de Emil Cioran şi Poemele luminii de Lucian Blaga. Două din ele erau în franceză, una în română: toate trei erau interzise. A avea un exemplar era ilegal. Motivul oficial al ilegalităţii era faptul că erau mistice; misticismul şi religia erau inamicii dialecticii marxiste, aşadar aceste cărţi erau duşmani ai poporului. Motivul real era acela că toţi trei autorii fuseseră do de dreapta, ceea ce la jumătatea anilor şaizeci continua să fie un lucru rău. După venirea la putere a lui Ceauşescu, acesta a adoptat naţionalismul în tandem cu marxismul, o combinaţie câştigătoare ce l-a menţinut pe tron aproape încă patru decenii. Am învăţat de la Eliade că toate religiile aveau în comun Paradisul, Axis Mundi (centrul lumii) şi copacul vieţii. Viaţa însăşi era posibilă datorită memoriei şi practicii credinţelor cuiva în aceste locuri simbolice. Ritualurile religioase erau performate ca imitaţii ale actelor primare ale zeilor, care avuseseră loc toate la centrul lumii sau sub copacul din Eden. În timpul performării ritualurilor individul era transportat din timpul obişnuit, mundan, într-un timp din afara timpului; un timp atemporal, sacru. Filosofia lui Eliade s-a potrivit viziunii mele despre lume ca o mănuşă. Mi-am petrecut cel puţin o oră pe zi explorând străzile oraşului meu medieval în căutarea lui Axis Mundi sau a copacului vieţii. Închideam ochii şi uneori dădeam cu capul de un perete al catedralei evanghelice pentru a-mi induce un soi de transă pe care o numeam „paradisiacă”. Aveam cucuie în cap şi plecam în starea pe care se spunea că ţi-o induce marijuana în vestul capitalist unde cântăreţii de jazz o fumau. Axis Mundi-ul, am hotărât eu, era oriunde mă simţeam astfel, transportat în Paradis din şcoala anostă şi din apartamentul plictisitor unde locuiam împreună cu mama mea. Repetarea ritualurilor religioase era mai dificilă fiindcă nu aveam nici unul. Nici unul oficial, adică. Eram un evreu laic într-o lume creştin ortodoxă ce era oficial atee. M-am decis ca poezia să fie religia mea şi ca ritualurile ei să fie următoarele: ridicarea gulerului jachetei uniformei mele şcolare în fiecare dimineaţă, purtarea chipiului invers, menţinerea unei aparenţe de dispreţ faţă de această lume (sexy, nu?), fumatul a cel puţin două ţigări pe zi la cafeneaua de lângă liceu, pe lângă care treceau profesorii şi scrisul regulat în caiet. Am practicat de asemenea „sacrilegiul”, cum scriam în caiet, şi am compus o rugăciune care era de asemenea o formulă alchimică (şi care credeam că putea fi folosită ca magie neagră împotriva oricui îndrăznea să-mi insulte poezia). Ca şi Eliade, credeam că erau două variante ale tuturor lucrurilor: una bună şi alta rea: copiii (buni), adulţii (răi), poezia (bună), proza (rea), imaginaţia (bună), realismul (rău), comunismul (rău), anarhia (bună) şi aşa mai departe, până ce profesoara noastră de fizică, de origine greacă, mi-a spus că fiecare cuvânt îşi conţinea, în greaca veche, antonimul, şi că grecii antici rezolvaseră sau complicaseră problema şi mai mult făcând lucrurile să conţină o natură duală. I-am zis că au fost inteligenţi făcând asta şi ea mi-a răspuns „Poate”. Ştiu acum că îi era familiară teoria cuantică şi că Heraclit respinsese deja dualismul particulă-undă, deşi nimeni nu observase. Eu sigur nu observasem: eram chiar acolo cu Eliade şi Marx. Un timp era profan pentru că era lipsit de credinţă (sau capitalist) iar celălalt era sacru fiindcă imita zeii (utopia trecutului) sau se zbătea pentru comunism (utopia viitorului). Timpul în care trăiam se numea „istorie” şi era rău, profan şi decăzut deoarece era lipsit de Dumnezeu şi nu era, încă, nici comunism. Aceasta era dialectica şi nu făcea trecutul în prezent prea plăcut. Chiar nu era.

                                                              Traducere de Dumitru-Mircea BUDA

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 109-115]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s