Lectură, cititor, carte (2/8): Florin Manolescu, Mircea Braga, Mirela Roznoveanu, Gheorghe Grigurcu și Zoe Petre

lectura 2

 

Florin MANOLESCU

 

Lectura ca normalitate

 

Paul Cornea şi Matei Călinescu au scris două foarte instructive cărţi pe această temă, şi de pe la mijlocul secolului trecut încoace, odată cu configurarea unui nou drum al teoriei literare, cel interesat de lectură şi de cititori şi numit estetica receptării, bibliotecile, mai ales cele universitare, s-au umplut de alte numeroase studii savante, interesate de aceleaşi chestiuni. Nu mai vorbesc de abordările pedagogice, psihologice sau sociologice, care sînt şi mai vechi. Sau de ingenioasele puncte de vedere al unor mari scriitori, din care s-a informat şi teoria literară. Aşadar, sînt zeci şi sute de răspunsuri posibile la întrebările dvs. În funcţie de timp, în funcţie de vîrstă, în funcţie de cartea citită, ba chiar în funcţie de profesie şi de sex. Ca profesor de literatură română, se întîmplă de multe ori să-l invidiez pe cititorul pe care l-aş numi liber, sau poate şi mai bine, normal. În linii mari, un cititor normal poate citi ce vrea, cînd vrea, unde vrea. Dimpotrivă, un cititor de meserie, cum e profesorul de literatură sau criticul literar, e constrîns adesea să citească şi ceea ce în mod obişnuit nu se mai citeşte. Sau nici n-ar trebui să se citească. Ceea ce la limită poate face din el un cititor anormal. Imaginaţi-vă un sommelier care s-ar apuca să încerce numai vinuri foarte proaste, ca să le explice consumatorilor de ce ar trebui să le evite! Pentru că am vorbit despre diferenţa dintre cititorul normal şi cititorul constrîns, dar şi despre profesorul Crohmălniceanu, care, între altele, avea o excelentă bibliotecă de cărţi din cele mai diverse domenii, îmi amintesc că la scurt timp după ce s-a pensionat, mi-a spus : „În sfîrşit, voi avea timp să citesc doar ce-mi place !“. Să devină, adică, un cititor normal. Poate chiar ideal, căci ce poate fi mai frumos decît să poţi citi numai ce vrei, cu ştiinţa de carte a unui experimentat profesor universitar, care înţelege şi gustă totul. Sau aproape totul. După cum vedeţi, stimate dle Iulian Boldea, problema normalităţii, a necesităţii şi a libertăţii se pune nu numai în viaţa de dincoace de cărţi, ci şi în legătură cu lectura.

 Dar să mă întorc la povestea noastră, de care sper totuşi că nu m-am îndepărtat prea mult. Dacă dictonul „Cîte capete, atîtea păreri“ este adevărat (şi el este), atunci nu cred că e greşit să spunem că pentru fiecare carte avem zeci, sute, mii şi chiar milioane de cititori, ori de cîte ori aceasta e citită sau recitită. Puterea de seducţie sau puterea de a influenţa a cărţii de aici provine şi aceasta cred eu că este adevărata ei putere. Să renască din orice fel de cenuşă. Cenuşa timpului, cenuşa uitării şi chiar cenuşa cenuşă. Şi tot de aici provine şi puterea, dar şi slăbiciunea cititorului. Dovada cea mai convingătoare e împrejurarea că o anumită carte îşi poate face adversari pe care să-i deranjeze atît de mult, încît să vrea s-o cenzureze, s-o ascundă sau chiar s-o nimicească. Nu se întîmplă tocmai aşa ceva cu biblioteca de romane cavalereşti a lui Don Quijote? Nu avem aici una dintre cele mai vii şi mai convingătoare lecţii despre puterea cărţilor, despre cititori şi despre complicatele lor legături cu viaţa? Fascinat de existenţa acestui măreţ personaj şi de soarta impresionantei sale biblioteci, în deschiderea Mentaliştilor mei am reprodus şi eu un citat din strălucita apărare a mult-hulitei literaturi de consum, pe care de fapt o citeşte toată lumea, aşa cum numai nobilul cavaler de La Mancha o putea face: „Vra să zică, nişte cărţi care s-au tipărit cu voia regilor şi cu încuviinţarea celor cărora le-a fost dată sarcina cenzurii, cărţi citite cu plăcere de o lume întreagă şi lăudate de mari şi mici, de săraci şi de bogaţi, de învăţaţi şi de neştiutori, de poporul de rînd, ca şi de nobili, în sfîrşit, de tot soiul de oameni, oricare le-ar fi starea şi avutul, ar însemna că sînt minciuni?… Nu mai spune dumneata una ca asta; taci şi nu huli, şi crede-mă mai bine… Iar de nu mă iei în seamă, n-ai decît să le citeşti, şi-ai să vezi cîtă plăcere ţi-o face cititul lor!“

 

***

Mircea BRAGA

 

În umbra utopiei imediatului

 

Setul de întrebări aferent anchetei dvs. se află nu departe de „programul” unei evident necesare, dar pe cît de enorme, pe atît de dificile teorii a receptării aplicate realităţilor literare din zilele noastre. Şi care, poate, ar trebui să ne spună, în primul rînd, dacă romantica (şi romanţioasa…) unitate scriitor/cititor mai are, astăzi, coeziunea sub semnul căreia fuseseră formulate atîtea idei menite, cu deosebire, a iluziona creatorul. De fapt, chiar avansarea – prin conlucrarea sociologiei cu psihologia literaturii – a dubletului cititor real/cititor virtual a marcat începutul fracturii: primul termen este o aproximaţie, iar cel de al doilea o proiecţie neconcludentă. Apoi, într-un al doilea rînd şi pe un alt plan, încă de la o primă instrumentare, s-ar cuveni să acceptăm ideea că întotdeauna şi, mai ales, în ultimul timp literatura (cuvînt pe care, dacă îl mai credităm ca atare, putem să-l majusculăm, pentru a-l colora – prăfuit, nu-i aşa!? – cu iluzia că sistemele de valori mai au o oarecare viabilitate) nu reprezintă decît un fenomen de nişă.

În ambele situaţii, cad idealismele de tot felul derivate din autoscopia post-factum a actului de creaţie, în aceeaşi măsură în care respectiva nişă, la rîndul ei, se arată spartă, respectiv separată între a crea şi a re-crea, cu o zonă-tampon în care se află opera, deopotrivă construct, pentru una din părţi, şi pretext (sau pre-text), pentru cea de a doua. Şi încă: ţinînd de un fenomen de nişă, în interiorul planurilor menţionate operează – ostentativ în afara opiniilor noastre „democratice” sau corecte politic – actanţi decupabili ca elite, ceea ce vrea să însemne selectabili şi, în consecinţă, nesemnificativi numeric; dar avînd fiecare individualitatea sa.

Ne aflăm, ca şi acel „Nautilus” vernian al copilăriei noastre, într-un univers lichid, supus principiului mobilis in mobili. Iar dacă vom proceda – asemeni lui George Steiner (vz. In Bluebeard’s Castle: Some Notes Towards the Redefinition of Culture din 1971) – convocînd aserţiunea lui T. S. Eliot conform căreia literatura (cultura, în ansamblul ei) ar fi raportabilă doar la un anume „mod de existenţă”, atunci deconstrucţia, deşi complicînd încă şi mai mult lucrurile, ar chema în prim-plan orizontul mentalităţilor, a cărui vizibilitate e posibilă… literar, dar din nou tot aproximativă ştiinţific. Numai că, presupunînd (sau, unii dintre noi, siguri) că „vechile” teze ale ontologiei nu ne pot spune, astăzi, prea multe, ar însemna că literatura nu mai este ceea ce ştiam că este, că a devenit altceva, din moment ce mecanica existenţială optează pentru „utopia imediatului”, în dauna celei a durabilităţii (cum scrie acelaşi George Steiner), deopotrivă în forme şi în substanţă. Altfel spus, taberele precipită, ceea ce pare a ne vorbi despre „criză” (una în plus, în lumea actuală, n-ar prea conta…), astfel încît post-cultura poate fi şi ea un mod de a te trăi şi de a trăi realitatea. Mai are importanţă în care parte s-ar afla cîştigul?

Pornind de aici pe firul chestionarului dvs., mărturisesc a nu şti dacă există sau nu o seducţie a lecturii: probabil – dar numai izolat – e vorba de o necesitate, respectiv de un viciu de nu puţine ori pedepsit. E şi acesta un ingredient, pe care îl ştim şi sub numele de bovarism ori de donquijotism, iar funcţia ingredientelor n-a fost niciodată aceea de a schimba lumea, ci doar individul care, însă, aflat în nişă, poate fi fericit cu sine (dacă aşa ceva e în cauză), dar are discreţia de a nu fi şi mesager; el are simţul inutilului sau, mai exact, nu-l are pe cel al „violenţei” (excepţiile din istorie sînt discutabile). Lectura nu schimbă, deci, lumea, schimbă persoana, iar nişa – îngustată aşa cum este – nu prea favorizează alcătuirea masei critice. Aici, adică tot în nişă, întîlnim şi „cititorul ideal”, posibil totuşi a fi şi real (în pofida contradicţiei în termeni). El poate fi inteligent, sensibil, tandru (cu litera scrisă), pasionat şi fidel, dar înainte de orice se cuvine să-şi trăiască, deci să-şi asume destinul de om cultural. Ca şi criticul, de altfel, în registrul căruia va trebui să întîlnim şi abilitatea (ori, apelînd la cuvinte „urîte”) capacitatea de a re-scrie opera ca moment trăit, moment înţeles şi – pe atari coordonate – interpretat, deci incluzînd şi „tehnica” necesară, oricare ar fi ea.

În esenţă, lectura este o întîmplare, nu o alegere: opţiunea este premersă de evaluare, iar aceasta nu poate avea loc fără a cunoaşte obiectul. Existenţa unei prevalorizări ţine de funcţia educaţiei, a şcolii şi de prezenţa unui magister ludi, deci de a mişcării unui mecanism extrem de complex, care de fiecare dată deleagă responsabilitatea actului unui cititor diferit, niciodată absolut identic cu cel vizat. Afirmaţia lui Călinescu privind necesitatea parcurgerii nu a cărţilor luate la întîmplare, ci a unor compacte „blocuri” literare (literatura engleză, spaniolă, italiană etc.) circumscrie momentul suprainformării, al studiului, al cercetării; aici, nu doar pragul face diferenţa, ci şi ţinta, lectura nemaifiind „inocentă”. Oricum, pe parcursul lecturii, graniţa dintre plăcere şi necesitate este, de cele mai multe ori, mai elastică decît teoretizările, fiindcă în orice situaţie apare un rest, o „rezolvare” contabilă: beneficiul. De aceea, pentru „cititorul ideal” nu cred că există „cărţi formatoare”, lectura în sine fiind cea care modelează. Didactic vorbind, pentru acest tip de cititor, chiar şi un text-eşec este o lecţie: aşadar ne formează o bibliotecă, nu una, două sau zece cărţi. Cînd memoria afectivă se ataşează, se fixează pe un titlu sau pe un scriitor, atunci este efectuată o propunere cu ţinută arhetipală: albia goală a „modelului” va cuprinde un exces de materie puternic personalizată (ne referim la scriitor, nu la… textier), la rîndul ei unică. Canonul nu l-ar fi cuprins pe N. Breban dacă romanele acestuia l-ar fi „tradus” doar pe Nietzsche, Thomas Mann şi Dostoievski. Cititorul nu va convoca pagina lui Breban pentru a-l avea în faţă, de pildă, pe autorul lui Zarathustra: chiar şi în cazul Maximelor comentate, solicităm înscrisul ataşat efigiei nietzscheene din aforisme, aşadar „spunerea despre”, adică altceva, uneori pînă la „despărţire”.

Oricît de tulbure ar fi încă teoria receptării, cu deosebire datorită faptului că ţine de practica unui cititor cu o „căutare” puternic dirijată ca re-creare nu atît a operei, cît a unor principii ce alimentează un fenomen el însuşi în continuă mişcare, ea are meritul de a vedea lectura pe o diagramă în cadrul căreia raportul dintre scriitor şi cititor nu mai este privit ca optim, ci ca instabil, diluat. În întregul peisaj al teoriilor secolului al 20-lea s-a efectuat mutaţia, lentă dar continuă, dinspre scriitor către operă, culminînd cu semiotica, într-un demers care a „epuizat” nu doar textul, ci şi litera sa. Realitatea zilelor noastre ne arată că distanţa dintre autor şi cititor s-a mărit dramatic: cu timp în urmă, se deplîngea lipsa de contact a scriitorului cu cititorul operei sale; astăzi, din ce în ce mai evident, autorul este, pentru lector, doar un indicativ, un reper, şi aceasta mai degrabă ca excepţie. Deşi risipeşte mai bine de 500 de pagini pentru a glosa cu privire la canonul occidental, Harold Bloom concluzionează că doar creatorul „determină” canonul (corect ar fi fost: îşi oferă opera); dar, operînd cu un dezlănţuit indice de nume, lista canonică pe care o alcătuieşte ca „apendice” este – totuşi, declarat – doar o enumerare „de cărţi şi traduceri care mi-au plăcut în mod deosebit”. Lectorul suveran, cu alte cuvinte!

Privind lucrurile dintr-un alt unghi, canonul însuşi este un artificiu, el nu legiferează, ci propune, de unde permanenta sa instabilitate. Fiind convenţie căreia îi lipseşte unanimitatea, agravată de unicitatea oricărei formulări, el dislocă totodată numeroase substructuri canonice pînă la nivelul creaţiei fiecărui scriitor în parte, devenind, astfel, şi sursa unor continue complicaţii, contestări, dezavuări. În zona nişei, „scriitorul nedreptăţit de cititori” este, în fapt, o problemă de cantitate, şi numai apoi de calitate, cea dintîi echivalentă numărului redus al celor care au accesat o operă, dar şi refuzului ideii de selecţie în funcţie de un complex de factori deopotrivă culturali, intelectuali şi afectivi. Şi încă: sociali, chiar economici. Iar „cititorul dezamăgit de scriitor” submerge doar registrul aplicaţiei unui criteriu cel mult moral: altfel, lectorul poate refuza, pe planşa aceluiaşi complex de factori, doar o operă, fie aceasta şi canonică (cazuri ilustre!), ca proces strict „natural”.

Chiar scepticismul nostru de zi cu zi, întîlnit – cu varii justificări teoretice, extrase din oglindă sociologică ori de psihologie socială – la însemnaţi autori în ultimele decenii, se înscrie în primul rînd sub semnul aceleiaşi presiuni a cantităţii. Ceea ce am pierdut din vedere, însă, este faptul că dedesubtul şi împrejurul canonului, pe o suprafaţă crescută spectaculos (vom vedea cum şi de ce), se află configurări apărute în umbra utopiei surogatului cultural, accesibile şi iluzionante, întinse între industria entertainmentului şi cultura de masă, între subproducţia media şi liberul acces la „internautică”. E un teritoriu al tuturor, în care se scrie şi se citeşte oricum şi orice, cu o febrilitate care obturează nişa sau, în cel mai fericit caz, o situează în obscuritatea detaliului; unde prestigiul este al numărului, scrupulul exigenţei se află în declin, iar cauzele defecţiunii sînt contextuale, în acelaşi fel în care „modul de existenţă” al colectivităţii nu mai are în antecedente voinţa de edificare a „modului de existenţă” al individului. Vizăm, deci, din nou, un complex de factori, dar cu o ordine schimbată: în prim plan întîlnim politicul şi economicul, ambele indiferente la mutaţia sensibilă petrecută în sfera mentalului colectiv, îndeosebi în segmentul în care culturalul este pigment al imediatului, într-un prezent în care trecutul e inoperant iar viitorul o proiecţie a dezinteresului.

Nu este nimic paradoxal în faptul că realitatea cantităţii (supraproducţia!) nu privilegiază valoarea, situaţie care nu circumscrie exclusiv un adevăr local, ci universal. Libertatea „absolută” oferită de spaţiul virtual, cu precădere pe aliniamentele aşa-numitelor reţele de socializare (ca să dăm un singur exemplu), e permisibilă la extrem: „moftul” lui Caragiale însoţeşte gramatica şi punctuaţia, iar dicţionarul poate fi răstălmăcit. Captiv spaţiului virtual, cititorul (care aproape întotdeauna e şi „cel ce scrie”) se află în faţa unui text multiplu agresiv, care constrînge şi se autoataşează lecturii. Esenţial nu este ce, dar cît, fiindcă principiul relaţionării impune acoperirea unei suprafeţe nu doar întinse, ci în extindere continuă, şi nu putem să nu constatăm că, de cele mai multe ori, în raportul cantitate de timp/cantitate de informaţii, cea de a doua apare în suferinţă gravă, fără a mai discuta şi despre tonul minor sau subminor în care este oferită.

Întrucîtva deosebită este situaţia blogurilor, unde, uneori, ni se propun şi eşantioane de literatură. Dar întrucît oferta nu ocoleşte şi „literatura” (adică mecanica scrisului), ne rezumăm la a constata că amalgamul nu diferă, din nici un punct de vedere, de cel care caracterizează pagina tipărită: nu doar hîrtia suportă orice, dar parcă suportă chiar mai puţin decît pagina writer-ului. „Avantajele” decurg, însă, din aceeaşi condiţie agresivă a textului apelat pe monitor, precum şi dintr-o obligaţie… Virtuală, întrucît lectura devine o practică asumată a reciprocităţii. Nu vom insista, însă, pe această direcţie, remarcînd doar că, şi în acest fel, ne aflăm de fapt într-o componentă a ceea ce deja există ca bibliotecă electronică.

De altfel, agonia Galaxiei Gutenberg a fost sesizată ca realitate încă la mijlocul veacului trecut. S-a avansat chiar ideea că, în funcţie de uzura inevitabilă a suportului de hîrtie, biblioteca în înţeles „tradiţional” va sfîrşi prin a deveni muzeu. Ca atare, „destinul cărţii” se află deasupra şi altundeva decît în condiţionarea suportului, cum şi „protocolul lecturii” nu-şi va nega esenţa în relaţie cu variaţia formală, „materială” a actului citirii. Să fie, oare, „întoarcerea cititorului” miza timpului ce va să vină? Dar n-a fost nici cea „întoarcerea autorului” altceva decît tot o ficţiune, doar într-un alt moment al teoretizărilor: dacă nici autorul „prim” nu a dispărut (deşi, uneori, a fost îmbrăţişată pînă şi teza anonimatului acestuia sau a ritualului colectiv), nu va dispare nici al doilea autor al operei, „neinocentul” cititor. Nişa de care vorbeam are o singură virtute: acel „mod de a trăi” invocat de Eliot şi folosit ca argument de Steiner. Optimismul sau scepticismul nostru se măsoară pe un gradient căruia îi cunoaştem doar o extremă, un reper deopotrivă cert şi incert, dat de dorinţă; în relaţie cu nişa, complexul de factori, menţionat şi el în precedentele, poate ascunde şi ritmurile lente ale agoniei.

 

*** 

Mirela ROZNOVEANU

 

Seducţie şi comunicare

 

Dacă nu am fi seduşi de paginile pe care le citim, nu am zăbovi prea mult cu o carte în mână. Cartea distrage de la realitate pentru a conduce în universul ei imaginar creat de parcurgerea cuvintelor formate din semne încărcate cu un sens, pure abstracţiuni ca şi numerele sau notele muzicale. Dar în convenţia lingvistică citită ele au un înţeles pe care îl cunoaştem pentru că l-am învăţat. Probabil că există feromoni speciali ai seducţiei ce se actualizează în timpul lecturii, conţinând elemente ale plăcerii precum inteligenţa, talentul, arta literară, perspectiva originală sau unică a celor narate şi capabile de a crea vortexul estetic ce va absorbi cititorul. Plăcerea şi încântarea produc fericire, o fericire care ne pune pe gânduri şi ne afectează uneori profund.

Dacă lumea nu se schimbă cu o carte, şi nici cu milioane de cărţi, unii oameni – da. Războaiele nu au încetat datorită Iliadei, însă citirea Iliadei a creat în diferitele ere ale culturilor umane deschideri intelectuale speciale. Specia umană nu poate fi domesticită prin lectură, dar poate fi ameliorată prin unele exemplare ale ei. Gândindu-mă la cărţile mele, cel care le citeşte, cel în care aceste cărţi pot produce un impact este desigur cititorul ideal. Pe de altă parte, de-a lungul vieţii, am citit cu creionul în mână, cu alte cuvinte am readus la viaţă cărţi în spirit critic, prin distanţare şi prin elaborarea metadiscursului despre „cum”. În afara lecturii, cartea este un obiect încărcat de potenţialităţi aflat într-un raft. Cultura, inteligenţa, sensibilitatea refac în creierul cititorului universul ei graţie codului alcătuit din litere. Este un schimb între minţi printr-un obiect concret în care sunt înşiruite abstracţiuni – literele şi cuvintele. Uneori mă plimb prin vasta biblioteca a universităţii şi mă uit cu jale la kilometri de cărţi în chineză, araba, japoneză, greacă. Iau cărţile în mână, îmi cer iertare că nu le pot citi, şi mă uit cu invidie la cei care pot.

Le sunt recunoscătoare traducătorilor. Ei sunt asemeni unei orchestre care interpretează o simfonie. Ce m-aş fi făcut fără acele cărţi scrise în greaca veche sau în aramaică? Iliada şi Odiseea mi-au comunicat de timpuriu că lupta şi aventură sunt importante; că nu trebuie să îmi fie teamă nici de una şi nici de alta. Vechiul Testament m-a ajutat să înţeleg că pot vorbi direct cu Dumnezeu, şi că acesta nu este un privilegiu doar al profeţilor, iar Noul Testament – că Iisus nu este doar fiul lui Dumnezeu, ci şi fratele meu în măsura în care toţi suntem copiii lui Dumnezeu. Materia epică şi cea lirică au o forţă formativă formidabilă. Nu cred că este întâmplător că în timp am scris despre cărţile care m-au format.

Pentru cititor, autorul nu contează. El este ascuns de fapt în carte; cititorul este cel ce se bucură de ceea ce a produs această minte talentată; lectura este o formă de comunicare, dar şi „colaborare” cu ce se citeşte, iar scriitura o formă de gândire materializată în cuvinte ce poate fi interpretată în timpul lecturii şi în timpul obiectiv nelimitat al operei – mă refer aici la călătoria cărţii în diverse civilizaţii succesive sau coexistente. Flaubert a spus odată: „Cu cât sunt mai multe cuvinte alături de un tablou expus într-o galerie, cu atât mai proastă este pictura”. Se poate extinde şi la cărţi. Vreau să reamintesc apoi că tot Flaubert a declarat: „nu am biografie”. Arta este totul; scriitorul nu înseamnă nimic.

În ce priveşte bibliotecile de azi, ele nu mai sunt doar cele tradiţionale. În anul 2013 cărţile se citesc atât în format tipărit, cât şi electronic. Cred că se citeşte enorm. Desigur că bibliotecile virtuale nu sunt gratuite, dar accesul la cultură trebuie plătit.

Mai cred că o carte remarcabilă îşi va găsi în cele din urmă publicul dincolo de canonul oficial care exclude sau include conform criteriilor şi ele temporal flexibile. Mă întreb mereu de ce Vlahuţă, care a scris după Eminescu, a rămas în canonul academic.

Câtă vreme cartea se află într-o bibliotecă, destinul ei nu poate fi prevăzut. În ce priveşte dezamăgirea faţă de scriitor, ea poate să apară atunci când cititorul, sătul de laudele criticii, vine în contact cu materia concretă a cărţii. În timp, viaţa deplorabilă sau discutabilă a scriitorului se îneacă în uitare. Chiar dacă Mihail Sadoveanu a fost un colaboraţionist cu regimul comunist şi a făcut un rău enorm literaturii române prin Mitrea Cocor, vom citit pe mai departe fermecaţi Creanga de aur sau Fraţii Jderi. Mai sunt apoi cărţi scrise pentru ieri, altele pentru azi, altele pentru mâine. Puţine sunt cele care transcend această temporalitate, făcând parte integrantă din bagajul intelectual al speciei umane, al unei civilizaţii culturale sau al unei culturi naţionale. Dar această realitate este normală. Nici o literatură nu poate căra în viitor prea mult, bagajul care călătoreşte în timp este mic, dar fundamental în supravieţuirea spirituală a unui popor sau a unei civilizaţii.

Odată cartea scrisă, autorul nu o mai poate modifica. Scriitorul este muritor, supus legii vieţii, pe când cartea lui are destinul obiectelor fizice şi spirituale. Cititorii sau generaţiile de cititori pe care o carte îi adună în timp, vor avea o perspectivă diferită asupra celor scrise. Universul cărţii se poate îmbogăţi, odată cu generaţiile ce vin, prin noi perspective de lectură, sau poate sărăci. Nimeni nu poate şti ce va plăcea posterităţii.

Şi în anul 2013 cititorii sunt acolo unde au fost întotdeauna, nici mai mulţi şi nici mai puţini. Oamenii nu pot trăi fără să citească, fără să urmărească o poveste, o istorie, o întâmplare. Psihologia acestui secol a demonstrat că sinele nu poate exista fără funcţia narativă, fără povestire. Crearea eului prin naraţiunea despre eu through self-narrating or the narrative art of self-making (Jerome Bruner, Making Stories. Law, Literature, Life, New York, Farrar, Straus and Giroux, 2002), crearea sinelui prin povestirea despre el însuşi stă la baza existenţei umane. „Dysnarrativia“, maladia care se traduce prin incapacitatea unei fiinţe de a nara, de a povesti, conduce la pierderea sensului sinelui şi a sensului despre ceilalţi. Naraţiunea sau capacitatea de a nara apare drept o componentă obligatorie a fiinţei.

Că sinele nu poate exista fără funcţia narativă, fără povestire trebuie interpretat în dublu sens: crearea sinelui prin povestirea despre el însuşi, dar şi prin ascultarea/citirea/consumarea de povestiri, lucru care se poate realiza prin cărţi, games, şi tot restul. Cititorul erei informaţionale este puţin diferit de cel al evului mediu, renaşterii, epocii luminilor etc.

Nimic nu se va schimba în destinul cărţii deocamdată, cel puţin pe timpul vieţii noastre. Se schimbă însă modalitatea de obţinere a cărţii. Studenţii mei preferă în proporţie de optzeci la sută formatul electronic sau cărţile tipărite la cerere. Pe de altă parte, cititorul atât de răsfăţat de înlesnirile tehnice ar putea fi tentat să neglijeze ceea ce nu poate citi în format electronic. De aceea lupta acerbă de a digitiza totul, de la arhive la cărţile publicate azi, şi asta fac Oxford Publishing Press, Cambridge Publishing Press, Harvard etc. Impactul lecturii nu se schimbă, dar formatul în care citim – da. Acest lucru reprezintă o îmbogăţire şi nu o sărăcire în destinul cărţii.

Fiecare cititor apoi este diferit. Este o diferenţă de vârstă, educaţie, talent, inteligenţă şi cultură. Lectura este un „joc” abstract al spiritului, ca şi muzica, şi când cel ce citeşte se joacă cu o abstracţiune dându-i viaţă este foarte bine. Criticul desigur nu este inocent, ba chiar aş spune că uneori este un fel de geambaş care poate demonstra tot ce îi place, poate vedea ceea ce nu se vede şi discuta ceea ce nu există. Când o face cu farmec şi virtuozitate critică, demersul lui poate îmbogăţi sau săraci o carte; acum şi una şi alta sunt la fel de bune în existenţa acesteia.

Mă reîntorc la unele cărţi citite pentru a încerca în fond rezistenta continentului culturii personale, a cărţilor care mi-au rămas în memorie de-a lungul vieţii. Recitesc desigur din plăcere şi curiozitate, ca să confirm sau infirm, şi ca să înţeleg de ce o carte scrisă foarte demult mă fascinează şi azi, iar o carte contemporană a devenit o salată veştedă, chiar dacă ţinută în frigider (de laudele criticii). Am recitit în ultimul an basme româneşti. Am tradus câteva şi am descoperit că în engleză ele sună asemeni romanelor cavalereşti create de evul mediu european. A fost surprinzător şi pentru mine; aşa a apărut cartea Old Romanian Fairy Tales http://bookstore.xlibris.com/Products/SKU-0111908017/default.aspx După prima ediţie din 2012, a apărut în 2013 şi ediţia a doua: http://bookstore.xlibris.com/Products/SKU-0111911017/OLD-ROMANIAN-FAIRY-TALES.aspx

O ştire: Norvegia a anunţat în decembrie 2013 un proiect care sper va fi urmat curând şi de alte ţări ale planetei: toate cărţile literaturii norvegiene, chiar şi cele aflate încă sub legea copyright-ului vor fi digitizate până la mijlocul anului 2020, şi deci la dispoziţia cititorilor.

 

 ***

Gheorghe GRIGURCU

 

Cititorul face jocurile

 

Dacă există o seducţie o lecturii? Desigur, întrucît, ca şi în cazul Erosului, eşti sedus de o anume creaţie, în temeiul unei elecţiuni care se produce în penumbrele fiinţei interioare. Nu te repezi la toate cărţile, la toţi autorii cu un egal interes decît dacă… n-ai vocaţia lecturii. Există o bulimie a cititului, o îngurgitare de-a valma de texte, cu un foarte redus rezultat pentru spirit. Caz în care misterul seducţiei livreşti se pierde într-o deprindere prozaică, într-o molfăire de pagini dintr-un impuls mai degrabă mecanic. „Cine citeşte prea mult, observa pe bună dreptate Jules Renard, nu reţine nimic. Alege-ţi omul preferat. Reciteşte-i scrierile, reciteşte-l pentru a-l asimila, a-l digera. A-l înţelege înseamnă a-l egala. A fi egalul lui Taine, de pildă, e deja o treabă frumuşică”. Cu precizarea că aici „a-l egala”, tu, cititorul, pe autorul preferat mi se pare mai curînd o chestiune de empatie, adică de transpoziţie inocent-impertinentă a vieţii tale emoţionale asupra scriitorului care ţi se pare că e apt a o răsfrînge. Aparent sedus, cititorul este de fapt cel ce ajunge a domina, în anonimatul său, tandemul pe care-l realizează cu un scriitor. El e cel care face jocurile. E o întîlnire efectuată în tainica intimitate a cititorului care-şi poate găsi cu mai multă participare afectivă corespondentul decît scriitorul, saturat de faptul de-a se fi găsit pe sine în scriitura proprie, pentru care racolarea cititorilor nu s-ar cuveni să fie o ţintă de căpetenie.

Puterea cuvîntului scris este imensă. Întreaga noastră existenţă se află în raza sa de acţiune. De aici simţămîntul inconfortabil de tiranie pe care-l poate produce la un moment dat textul, de unde, după toate probabilităţile, rezultă, aidoma unei supape, cultura vizualului, acum în ofensivă.

Cititorul ideal este, desigur, cel înzestrat cu o vocaţie a lecturii. Adică un ins de-o anume complexitate, cu antene ale sensibilităţii şi, neîndoios, cultivat (cultura acumulîndu-se „din mers”, prin citit, aşa cum unele aparate se autoîncarcă). Dar criticul? Ei, aici e aici! Criticul e nevoit a se dedubla: pe de-o parte, funcţionează cititorul pur şi simplu ca juiseur al lecturii, pe de alta analistul care devine circumspect, incredul spre a delimita calitatea, iar apoi „creator” spre a specula asupra ei şi, eventual, a o supune unui cod metaforic personal. Nu pentru a-i oferi o „explicaţie” cu pretenţia definitivului (un produs de artă nu se lasă „explicat” pînă la capăt), cît pentru a o înconjura cu un halou de interpretare care-i aparţine. E vorba de o disciplină şi de un travaliu. Din care motiv criticul încearcă în răstimpuri nevoia de a se destinde, cufundîndu-se într-o lectură neprofesională, „gratuită”. De-a „contempla” pur şi simplu cartea.

Cărţile formatoare vin (şi uneori pleacă) pe vîrste, fiind ale copilăriei, adolescenţei, maturităţii. Se întîmplă ca un autor citit cu fervoare să cadă pe o porţiune de existenţă a cititorului, aidoma unui fascicol de lumină care-i dezvăluie configuraţia. Aceasta există, dar opera literară o confirmă. E un spaţiu al unor conexiuni dintre text şi ceea ce e deja format în fiinţa cititorului, care pot deveni obsesii prin intensitatea cunoaşterii de sine mediate. Îmi îngădui acum a menţiona cîteva din lecturile care m-au marcat în jurul vîrstei de 20 de ani: E. Lovinescu, G. Călinescu, A. Thibaudet, citiţi în cursul liceului, m-au orientat asupra criticii literare moderne, Arghezi şi Blaga, pe care i-am abordat în aceeaşi perioadă, furînd (da, furînd!) ediţiile „definitive” ale acestora, apărute la Fundaţiile Regale, din „fondul secret” al unor biblioteci, Ion Barbu, al cărui Joc secund l-am căpătat din mîna lui Labiş, Bacovia, cunoscut abia prin ediţia poeziilor sale din 1956, apoi Esenin, Blok, Maiakovski (cel al începuturilor), citiţi în original, ca şi Baudelaire şi Rimbaud (pe ultimul am încercat să-l traduc, la Cluj, cu sprijinul marelui cărturar care a fost Eugeniu Sperantia), Spaţiul mioritic şi Trilogia cunoaşterii, volume pe care mi le-a dăruit Blaga…

Raportul optim, ziceţi? N-ar putea fi decît unul care pleacă dinspre cititor, adică din investiţia pe care acesta o face în direcţia textului pentru care optează. Dacă se regăseşte în el, are loc o confirmare fortificatoare a fiinţei, în atmosfera indusă de experienţa estetică. Dacă nu consună cu textul pe care-l parcurge (fie prin eterogenitatea morală – bunăoară eu n-am putut avea un interes afectiv faţă de un Céline sau de un Marin Preda – , fie prin mediocritatea scriiturii), raportul e în defavoarea textului. Bineînţeles, am în vedere un cititor de bună condiţie, singurul care ne poate interesa acum, aşa cum ne interesează doar autorii de bună condiţie.

Din pricina ofensivei vizualului şi auditivului, statutul consacrat al cărţii e resimţit dintr-odată ca un fapt stînjenitor. Are loc o reducţie pragmatică a cititorului, pe şleau spus o „americanizare” a sa, ori de-a dreptul o erupţie de primitivitate senzorială, numită „civilizaţia imaginii”. O „reîntoarcere la natură”? Iată cuvintele unuia din analiştii fenomenului, René Huyghe: „Prin ce sîntem alţii, noi astăzi şi perimaţi mîine? În zilele noastre, imaginile se substituie textului pentru că şi viaţa senzorială tinde să ia locul pe care-l ocupa viaţa intelectuală. (…) Dacă textul ne îndeamnă să ne închidem în noi înşine pentru a-l transforma în idee, senzaţiile ne distrag, irezistibil şi continuu. Ele ne înşfacă, pretinzînd supunere şi disponibilitate. (…) Spectatorul nu-şi mai îngăduie, ca cititorul, să ia cu sine prada transformînd-o în meditaţie sau în reverie. Acum el devine pradă”.

Scriitorii nedreptăţiţi de cititori sînt cei ce se impun cu greu. Unii, vai, în postumitate. Cred că nu mai sînt necesare exemple. Cititorii dezamăgiţi de scriitori sîntem noi, de-atîtea ori, cînd ne aflăm în faţa unor producţii fără har, care s-ar putea totuşi să placă unora din semenii noştri. Aspiraţia estetică este, fie că ne place fie că nu, etajată. Producţiile kitsch îşi au publicul lor al cărui suflet necultivat încearcă a se reflecta într-o similiartă…

Avantajul cititorului o reprezintă selecţia lecturilor. Scriitorul nu-şi poate alege cititorii, în schimb poate opta, prin natura scrisului său, pentru o categorie de cititori, de la cei mai elevaţi la publicul larg care îmbrăţişează fără complexe ceea ce se cheamă literatura de consum.

Poate în dezvoltarea unui context retro mai favorabil valorii spirituale, ceea ce pare, măcar pentru viitorul apropiat foarte puţin probabil. Dar există utopii utile, în sensul că ne ajută să percepem cu mai multă claritate realităţile.

Mersul antilivresc al lucrurilor ar putea fi totuşi corijat, paradoxal, prin adaptarea în masă a oamenilor la formatul electronic, la acea recentă revoluţie informaţională, care a fost echivalată cu invenţia lui Gutenberg. Dar în ce priveşte modesta-mi persoană, rămîn fidel tradiţiei. Fac parte dintre cei pentru care e prea tîrziu pentru a se mai deprinde cu lectura cărţii (fie şi a presei) pe ecranul atît de expansionist al computerului…

Da, cititorul poate fi văzut şi drept un personaj. Întrupîndu-se într-un fel în opera cu care consună, nu se petrece oare un soi de dedublare a acestuia? Aşa cum scriitorul se oglindeşte în scrisul său, cititorul se oglindeşte în pagina citită cu care rimează sufleteşte, luînd naştere în ambele situaţii o imagine. În cazul scriitorului este una obiectivă prin apariţia textului, în cazul cititorului e una eminamente subiectivă, de ordin lăuntric. Dar în ambele circumstanţe apare o altă figură a fiinţei, dacă vreţi un „personaj”, un „erou”.

Aş dori nespus să recitesc unele cărţi de care m-am simţit atras odinioară, dar, din păcate, izbutesc tot mai rar s-o fac. Rar, spre niciodată. Relectura e benefică. Ea e în măsură a aplica asupra cărţilor citite cîndva grila amintirii. Şi ce e altceva amintirea decît o mirabilă ficţiune, un mit al fiecăruia din noi, capabil a reîncărca textul cu energia sa eterică? De a-i deschide astfel înnoite, imprevizibile perspective? „Trăim în amintire şi prin amintire, spune Unamuno, şi viaţa noastră spirituală nu este, în fond, decît strădania amintirii noastre de-a persista, de-a deveni speranţă, efortul făcut de trecutul nostru pentru a ajunge viitor”. Lectura care se repetă fiind o punte între trecut şi viitor, aşadar o cale privilegiată a celor ce vor a se sustrage prezentului „mereu mai greu şi mai brutal”…

 

***

Zoe PETRE

 

Seducţia lecturii

 

Indiscutabil există o seducţie a lecturii, chiar cred că rămâne esenţială, indiferent de formatul cărţii/textului citit. Personal, încep orice lectură cu emoţie – şi, dacă o închei la fel, e o mare bucurie. Cred că intră în joc voluptatea unei alcătuiri elegante de vorbe frumoase, capacitatea cărţii de a-şi transporta cititorul într-un univers diferit de cel cotidian, întâlnirea cu personaje interesante, seducătoare ele însele prin inteligenţă, farmec, umor sau îndrăzneală. Subtilitatea cu care autorul analizează cele mai tainice reacţii ale personajului poate fi aproape hipnotică pentru un cititor interesat de configuraţiile interioare ale eului. Nu e neapărat nevoie să fie o carte de ficţiune: recent, am citit cu pasiune o carte care analiza opera unui pictor de vase greceşti din secolul al VI-lea a.Chr. şi personajul central, pictorul, era un adevărat erou al creaţiei estetice şi intelectuale.

Bovaric sau donquijotesc este cititorul, nu cartea. Întrebat odinioară de un ziarist ce crede despre un atentat anarhist cu bombe, Mallarmé a răspuns Il n’y a d’autre bombe qu’un livre. Dacă tot am zăbovit la Paris, vă mai amintesc un vers, de data asta al lui Baudelaire: Hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère… Nu ştiu dacă există cititor ideal, cred mai degrabă în cititorul colectiv, suma tuturor cititorilor unei cărţi. Această forţă colectivă decide soarta unei cărţi după apariţia ei, tot aşa cum scriitorul îi hotărăşte destinul în funcţie de propria-i inteligenţă, sensibilitate, pasiune.

Desigur că au existat, şi uneori mă surprind sperând că voi mai întâlni câteva asemenea cărţi fundamentale, neştiute mie până acum, la vârsta senectuţii, când mi-am cucerit dreptul de a citi aproape numai ce vreau. O listă a celor citite deja riscă să fie lungă, chiar dacă e selectivă la maximum, fiindcă însumează cărţi de literatură şi cărţi profesionale. Am să citez doar câteva exemple: Emil şi detectivii şi Mary Poppins când aveam cinci ani, tragediile lui Racine şi poeziile lui Ion Barbu când eram în liceu, teza de doctorat a lui Edouard Will despre Corintul arhaic, romanele Margueritei Yourcenar şi volumul lui Louis Gernet, Antropologia Greciei antice, în facultate, A la recherche du temps perdu şi tragediile lui Eschil de-atunci şi până acum – şi, mai mult poate şi decât Shakespeare –, Caragiale, Opere complete. Sigur, am lăsat de-o parte mult prea multe cărţi care mi-au modelat existenţa, de la Bulgakov şi Bahtin la Aristofan şi Platon – şi imediat am o remuşcare violentă că nu am pomenit şi de Politica lui Aristotel sau de Mit şi tragedie, datorat lui Vernant şi Vidal-Naquet. Şi pe Zazie dans le métro cui s-o las? Dar pe Borges? Nu pot însă să abuzez de răbdarea dvs.: în cazul celor care îşi petrec viaţa citind, ca mine, riscul de a declanşa o avalanşă de titluri şi autori ca răspuns la o întrebare de acest gen merge pari passu cu riscul de a pontifia predictibil. Până la urmă, best-seller-ul absolut rămâne tot Biblia.

Poate vă voi surprinde, eu cred că se citeşte mai mult, nu mai puţin, sub aspect cantitativ măcar. Gândiţi-vă la toate dactilografele – categorie generică, desigur – care citesc acum şi reviste glossy, şi romane siropoase pe care nu le aveau înainte. Tinerii citesc mult pe internet, şi asta e lectură; eu am, graţie Universităţii, acces la reviste de specialitate la care doar visam în tinereţe – sigur, în format electronic, dar ce-are a face? Ca şi în cazul cărţilor de hârtie, publicaţiile electronice pot fi bune, mediocre, proaste, nocive sau benefice – problema e să educăm cititori cu spirit critic, nu să plângem după zăpezile de odinioară. Eu folosesc din plin ebookurile şi tableta, pe care de altfel francezii au botezat-o repede şi simpatic liseuse: şi seara în pat, şi în călătorii mai lungi sau în orice împrejurare am de aşteptat, o am lângă mine. Faptul că transport altfel cărţile decât acum zece ani nu le alterează natura – şi nu le mai mototoleşte. În fond şi noi suntem aceiaşi şi în trăsură, şi în avion. În biblioteci îi va aduce curând preţul prohibitiv al cărţilor tipărite, cel puţin pe cei pentru care cititul este o obligaţie profesională, sau forma însăşi a vieţii. Sigur, aici profesorii trebuie să fie mai puţin indulgenţi cu agramaţii. Profesorii au contractat un soi aparte de demagogie intelectuală care face foarte mult rău şi cititului, şi cititorilor. Nu doar la noi lozinca lui mai ’68, il est interdit d’interdire, s-a transformat din butadă în principiu, şi asta minează grav orice act didactic. Îmi amintesc invariabil de profesorul meu, Dionisie Pippidi, care ne vorbea despre cărţile pe care le citise cu o pasiune contagioasă, dar ne şi taxa fără milă dacă nu le citeam la rându-ne.

Nu orice carte pe suport de hârtie are parte – sau are nevoie – de un protocol anume. Nu citesc un roman poliţist cu ceremonia cu care privesc un album de artă sau mânuiesc o ediţie rară. Există mii de lecturi utile care pot fi lăsate pe seama formatelor electronice, dar nu cred că va dispărea cu totul foşnetul mătăsos al paginilor. Cine ştie, poate ne vom întoarce la vellum şi la manuscrisele miniate.

Răspunsul meu este în ambele cazuri afirmativ. Cu atât mai mult în condiţiile în care cartea e şi o marfă, nu doar un obiect intelectual, scriitorii-vedete, best-seller-urile pot nedreptăţi şi operele care se bucură doar de un succes de stimă, dar şi pe un autor de best-seller care e privit de sus de critici şi de publicul educat doar fiindcă are succes de public.Ca să nu mai vorbim de imprudenta sete a cititorilor de a-şi întâlni autorii preferaţi în carne şi oase: riscant. Dar astea sunt probleme eterne. Se spune că unul dintre preferaţii mei de primă linie, Eschil – un om de teatru şi un poet perfect comparabil cu Shakespeare ca dimensiune şi forţă – ar fi plecat de la Atena în Sicilia fiindcă îi fusese preferat un tânăr autor de drame, pe nume Sofocle. Iar Euripide nu a câştigat premiul I la concursul de tragedie decât de patru ori în timpul vieţii, de cinci ori mai puţin decât Sofocle, deşi a compus de două ori mai multe drame; posteritatea l-a răzbunat, căci, până târziu, în secolul al XIX-lea, Euripide a fost considerat cel mai tragic dintre poeţii atenieni.

În comun, toţi cititorii reali şi virtuali decid asupra soartei unei cărţi. Oricât ar fi fost de genial autorul ei, dacă cititorii o receptează fără chef şi o uită repede, cartea intră într-o comă profundă.

Cum v-am mai spus, eu nu cred că autorul a plecat cu adevărat. Ar fi nevoie de munţi de statistici ca să mă convingă de contrariul. Sigur că existau fenomene bizare înainte de 1989, de exemplu tiraje enorme la cărţi cu preţuri simbolice. Am tradus pe vremuri o carte de antropologie culturală a Greciei, Vânătorul Negru, de Pierre Vidal Naquet, care s-a tipărit în 50.000 de exemplare – editorul francez mi-a telefonat alarmat crezând că e o eroare – pe o hârtie mizerabilă, jumătate vernil, jumătate galben murdar, la preţul de 3,55 lei. Cartea s-a epuizat în doar câteva luni. Un student care aştepta la coadă să o cumpere mi-a povestit însă următoarea scenă: un domn mai în vârstă ajunsese în faţă şi a întrebat-o pe vânzătoare „cu ce e cartea”. Şovăind, ea i-a răspuns „nici eu nu ştiu prea bine, cred că e cu mafia”; „dă-mi, te rog CINCI”. Când i-am povestit lui Pierre întâmplarea, a râs cu lacrimi. Dar domnul în cauză, sau moştenitorii lui, se uită acum la televizor să vadă La Piovra; cu mafia. Altădată, m-a rugat persoana care mă ajuta la curăţenie să-i dau nişte dublete pe care le ţineam la subsol pentru un neam de-al ei, miliţian, care îşi cumpărase bibliotecă dar nu avea – „încă” – nici o carte. Presupun ca acum are. A fost chiar selectiv, un Lenin legat nu i-a trebuit.

Eu aş spune chiar că cititorul e co-autor al cărţii, într-atât mi se pare de importantă receptarea pentru soarta oricărei opere, şi tocmai fiindcă nu există lectură inocentă sau neutră. Fiecare dintre noi, citind, rescriem de fapt cărţile aşa cum se acordă ele cu interioritatea şi experienţele noastre. Imaginea cititorului neutru, impersonal, „obiectiv”, e o iluzie între multele cultivate de secolul al XIX-lea şi distruse de cel care a urmat. Există, desigur, metode de a ţine sub control aceste alunecări subiective, mai ales când lectura este profesionistă, nu hedonistă, dar obiectivitatea intactă şi rece rămâne o pură iluzie, cu atât mai deformantă cu cât e mai exaltată.

Recitesc relativ frecvent, în două feluri, foarte diferite: redescoperind cărţi „uşoare”, pe care doar le-am răsfoit de fapt cândva, şi acum le găsesc mai amuzante sau mai bine scrise decât atunci – sau nu, dar atunci nu trec de primele pagini; sau recitind de-adevărat cărţi mari, care mi-au rămas întipărite în memorie şi pe care mă bucur să le redescopăr încă şi mai pasionante decât la prima lectură. Foarte recent am avut de scris un text referitor la Afacerea Dreyfus, şi cu acest prilej am recitit o parte importantă din romanul lui Proust, descifrând acolo un tablou de o incredibilă acuitate a efectelor „Afacerii” asupra înaltei societăţi pariziene. Mărturisesc că pentru mine a fost prima lectură de istorie culturală a Timpului Pierdut, căci de obicei rezervam acest tip de abordare best-seller-urilor contemporane, extrem de interesante sub acest aspect, chiar dacă de multe ori sunt banale din alte puncte de vedere. Mai grav: de când sunt bunică, recitesc intermitent cărţi de copii. Am căutat zadarnic Antologia inocenţei, admirabil alcătuită de Iordan Chimet, m-am bucurat cu asupra de măsură de Apolodorul lui Gellu Naum, mă pregătesc de revederea cu Winnie-the-Pooh. Până mai creşte nepoata mea, mai am ceva răgaz.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 116-123]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s