Lectură, cititor, carte (5/8): Cătălin Ghiță, Michael Finkenthal, Sabina Fînaru, Mihaela Mudure și Ruxandra Cesereanu

lectura 5

 

Cătălin GHIŢĂ

 

Câteva consideraţii inactuale despre lectură

 

Elaborată între 1873 şi 1876, seria de Consideraţii inactuale semnate de Friedrich Nietzsche cuprinde, precum ştim, patru părţi, la care se adaugă a cincea, postumă. Ultima şi cea mai interesantă dintre toate, Noi, filologii, enunţă drept sarcină a filologiei dispariţia. Nu sunt sigur nici acum că declinul exegezei textelor vechi (pe care o are explicit în vedere filosoful german) sau a celor noi (pe care o avem în vedere noi, literaţii recenţi) trebuie să fie urmat de extincţie. Este cert însă că, odată cu explozia tehnologiei de la finele secolului al XX-lea, lectura, în înţelesul ei canonic, adică nereformat, şi-a pierdut mult atât din influenţă, cât şi din relevanţă.

De aceea mi-ar plăcea să pot răspunde cu entuziasm că lectura are capacitatea de a schimba lumea, dacă nu aş fi conştient că ea nu poate fi modificată în chip vizibil decât de absenţa războaielor, de o alimentaţie îndestulătoare şi de servicii medicale competente. Lectura însă exercită o influenţă subtilă: integrată unor strategii de educaţie bine implementate, ea poate cu adevărat să modeleze cetăţeni responsabili, care să înţeleagă şi să-i facă şi pe alţii să înţeleagă faptul că umanitatea nu poate progresa decât prin toleranţă şi prin armonie. Iar cărţile, cosmopolite prin natura ideilor conţinute, propagă exact aceste valori. Din această perspectivă, da, cititul unei cărţi poate face diferenţa. (Poate nu este lipsit de importanţă să precizez aici, măcar între paranteze, că, printre lecturile mele formatoare, nu trebuie să căutaţi neapărat autori mistici şi vizionari, precum Angelus Silesius, Böhme, Paracelsus, Swedenborg sau Blake, ci, mai curând, empirişti şi raţionalişti, precum Descartes, Hume, Locke, d’Holbach sau Voltaire.)

Odată cu mutaţiile antrenate de evoluţia suportului vizual al cărţilor şi cu trecerea de la volumul tipărit la e-book, vor evolua înseşi strategia de lectură şi natura cititorului. Cărţile nu vor mai putea fi savurate şi, mai ales, cercetarea literară nu se va mai desfăşura exclusiv într-un cadru castrant clasic, la birou sau în bibliotecă, ci practic oriunde: un singur aparat de tip kindle poate cuprinde o bibliotecă întreagă, în care se pot ordona volume după genuri, teme, categorii, trame, personaje etc. şi în care se pot face note de lectură în chip simultan ordonat şi economic. În acest caz, relectura integrală nu va mai fi atât de imperativă ca până acum: cititorul curios să redescopere un pasaj care i-a plăcut în mod deosebit şi cercetătorul interesat de o anumită referinţă textuală pot accesa fragmentele dorite introducând un simplu termen de căutare. Relectura teoretizată cu aplomb de Matei Călinescu va rămâne doar apanajul celor dependenţi cu adevărat de adrenalina literaturii, care vor fi, anticipez, din ce în ce mai puţini proporţional cu restul.

Această consideraţie conduce către portretul robot al cititorului ideal. În perioada lecturii clasice, el este, mai mult sau mai puţin, incarnat de un scriitor de tip Marcel Proust, deşi şi celebrul şi abulicul Des Esseintes al lui Huysmans ar putea revendica această poziţie privilegiată. În perioada lecturii reformate, el este incarnat de blogger-ul literar, cel care este la curent cu toate noutăţile, care recenzează, frivol sau serios, cărţile citite, aproape invariabil online, cel care, în sfârşit, percepe universul virtual al internetului şi pe cel virtual al ficţiunii drept fenomene contigue, nu planuri scindate. Trebuie să ne obişnuim, cred, cu un cititor care, dincolo de empatie şi intelect, posedă, în cel mai înalt grad, capacitatea de a manipula universul cu care intră în contact, de a-l modifica după voinţă, într-un cuvânt, de a-l face al său. Fiindcă paralelismele cu alte universuri îi vor fi la îndemână (la un click de mouse distanţă), cititorul reformat va avea, în raport cu cititorul clasic, avantajul lipsei de inhibiţie, pe de o parte, şi al demiurgiei critice, pe de altă parte. Altfel spus, lui nu-i va fi ruşine nici de ceea ce citeşte, nici de a-l contrazice pe autor. Visul cititorului implicat care-şi controlează autorul se va realiza, în fine.

Desigur, pentru a răspunde la toate întrebările ingenioase propuse de Iulian Boldea, ar fi necesară o carte întreagă. Pentru a fi fidel noilor strategii pe care le impune dezvoltarea informatică, acest volum ar trebui scris cu cerneală virtuală, într-un mediu virtual, care însă poate deveni mai autentic decât cel real tocmai prin înţelegerea profundă, de către lector, a inautenticităţii sale asumate.

 

***

 

Michael FINKENTHAL

                                                

Revenirea la literatură

 

Nu sunt sigur la ce se referă sintagma „amprenta bovarică”, cu siguranţă însă că un anumit donquijotism este generat de lectură. Copilul este impresionat de aventurile căpitanului Fracasse sau de Spartacus, va încerca să-l imite pe Tom Sawyer şi cel de astăzi pe Harry Potter; adolescentul va fi fascinat de marile poveşti de dragoste de la Stendhal şi până la Tolstoi şi îşi va imagina iubiri ce nu există. Apoi vor urma Shakespeare şi toată proza clasică europeană amestecată cu autorii interbelicului. Realitatea noastră imediata este afectată de lecturile pe care le facem la început de drum, lumea rămâne însă neschimbată, aşa cum vom descoperi când vom reveni la literatură după ce i-am citit pe critici.

Cred că fiecare cititor de carte a avut experienţa „cărţii formatoare”; desigur, titlurile depind de vârsta celui care răspunde la întrebarea de mai sus. Fiecare generaţie îşi are autorii ei şi grilele de lectură specifice. Răspunsurile noastre, ale celor care am crescut în comunism, vor fi foarte puternic corelate cu timpul în care s-au făcut lecturile. În anii cincizeci ai secolului trecut se mai puteau citi pe ici, pe colo cărţi publicate înainte de război, traduceri sau cărţi ale unor autori autohtoni, precum, spre exemplu, Via Mala sau Elevul Dima dintr-a şaptea, care seduceau un tânăr până la a-l „forma” într-o anumită măsura. Apoi apăruseră autorii noi precum Marin Preda sau Eugen Barbu care ne puneau şi ei pe gânduri, dar sub o cu totul altă incidenţă. Pentru generaţia care a ajuns la universitate în anii şaizeci, literatura americană a devenit cea formatoare, în mare măsură. Hemingway şi Salinger erau eroii noştri, dar nici Francoise Sagan nu trebuie uitată.

Se citeşte şi acum; mai puţină proză şi mai multă poezie. Literatura a fost transferată pe ecranele mari şi mici; în loc să citim o carte, vedem un film. Evident, efectul filmului, oricât de reuşit ar fi acesta, este de altă natură decât acela produs de asimilarea mesajului încriptat în roman: o bună ilustraţie ar fi Doctorul Jivago al lui Pasternak. Filmul însă „formează” şi el şi nu trebuie să neglijăm acest aspect al său; să ne gândim la Bergman sau la Fellini, printre clasicii cinematografiei. Dacă e să vorbim despre ce ar trebui să fie, aş spune că dacă s-ar putea ar fi bine să continuăm să citim pentru a reflecta mai îndelung asupra mesajelor implicate în lectură. În realitatea vieţii cotidiene este mai uşor să reacţionăm decât să acţionăm; prima, este rezultatul unei asimilări rapide şi a acţiunii imediate. „Acţiunea” cere o reflexie prelungită, re-gândirea şi formarea unor idei printr-un proces mai îndelungat, în care concepte şi imagini sunt asimilate pentru a fi transformate mai apoi în pietrele de temelie ale vieţii trăite. În ceea ce priveşte bibliotecile, nu ştiu dacă mai au un viitor într-o lume dominată de internet şi de informaţia digitală. Această parte a întrebării este legată de o alta, pusă mai jos, cea referitoare la „condiţiile în care s-ar putea produce o întoarcere a cititorului”. Cititorul nu va mai veni înspre carte aşa cum a făcut-o la apariţia tiparului după Gutenberg sau mai târziu, în secolul al nouăsprezecelea. Cartea va fi din ce în ce mai puţin imprimată şi textul va fi mult mai puţin „liniar” povestea fiind dominată de imagine şi de imaginar, ritmul ei fiind mult accelerat, în timp ce dimensiunile sale narative vor fi mult reduse. Cititorul va fi implicat în vizionare mai degrabă decât în citit. În aceste condiţii, el va putea reveni la o nouă formă de literatură. Prin asta am răspuns parţial şi la întrebarea‚ „care va fi, în opinia dvs., până la urmă, destinul cărţii”, dar la a doua parte a întrebării‚ „cum va influenţa acest destin protocolul lecturii şi fizionomia cititorului?” răspunsul este mult mai dificil. Va trebui să-i urmărim cu atenţie pe nepoţii noştri care folosesc „tabletele” (până şi calculatorul este pe cale de a fi abandonat în acest domeniu). Fizionomia cititorului va fi fizionomia lor, odată ajunşi la maturitate.

În final, practic relectura şi afirm importanţa acestui proces, fără rezerve. Dacă lectura reprezintă un fel de „cunoaştere”, re-lectura (con)duce la re-cunoaştere, adică la o cunoaştere superioară, la un nivel hermeneutic mai elevat. O dată cu introducerea de către gândirea post-modernă a distincţiilor între text, context, subtext şi intertext, atât criticul cât şi cititorul şi-au pierdut inocenţa. Suntem împreună, responsabili pentru ce citim, cum citim şi de ce citim. Relaţia dialectică între autor şi cititorul/criticul său rămâne garantul perenităţii literaturii, fie ea proză sau poezie.

 

***          

Sabina FÎNARU

 

Civilizaţia cărţii

 

Din Renaştere încoace, lectura este o marcă a „umanismului”, fiind legată de paradigma unei „civilizaţii a cărţii”, antropocentrice şi raţionaliste, care a edificat modernitatea prin modele sociale, scripturale, cognitive şi morale. Cartea îşi revarsă textul în realitate, iar Barthes îşi asumă „imposibilitatea de a trăi în afara textului infinit – fie că acest text este Proust, sau ziarul cotidian, sau ecranul televizual: cartea face sensul, sensul face viaţa”. Lectura integrează, aşadar, omul într-un ansamblu semiotic, joacă un rol decisiv în modul în care se situează în lume şi în istorie şi reface situaţia paradoxală a creaţiei, căci şi ea aparţine în acelaşi timp culturii şi naturii şi implică o sumă de procese (afectiv, argumentativ, cognitiv, perceptiv, simbolic etc.). Funcţia esenţială a lecturii „literare” este cea a plăcerii estetice, a frumosului ca valoare de natură coniectivă, cum spune Liviu Rusu. Idealul estetic are un caracter istoric şi, din această cauză, fiecare epocă nu doar scrie, ci şi „citeşte” diferit.

Raportată la experienţa individuală, seducţia are un sens ambivalent, de atracţie irezistibilă sau infracţiune, poate şi pentru că implică un act de izolare, de separare, implicit de negare a lumii în ansamblul ei. Un cititor împătimit, care citea pe ascuns în copilărie, Mircea Eliade, scria undeva că „lectura e pentru omul modern un viciu sau o osândă; ea ar putea implica funcţii mai nobile”. Cititul poate acţiona asupra spiritului asemenea unui drog, generând dependenţă, i.e. neputinţă creatoare (poate de aceea Adolescentul miop renunţă la romanul Călătorie în jurul bibliotecii mele, în care se imagina amantul, logodni­cul şi soţul cărţilor). Această atracţie sau infracţiune este puternică şi pentru că implică zone de contact fizic, vizual şi tactil, între cititor şi carte, al cărei „volum” menţine senzaţia realului, în pofida retragerii lui în alt spaţiu, al activităţii fantasmatice, cu funcţie compensatorie; astfel, lectura ca „parcurs în spaţiul textului” (Todorov) implică realizarea unei scriituri pasive, în care cititorul adaugă şi suprimă în textul citit ceea ce vrea sau nu să găsească; ocultarea scriitorului şi caracterul provizoriu şi relativ al retragerii în acest „univers paralel”, cu temporalitate proprie, dau senzaţia de libertate; aici, „gândul slobod” îşi construieşte un alibi şi dejoacă „cenzura eului”. Iar cititorul trăieşte, prin lectură, pe de o parte, un sentiment de „adeziune intuitivă”, iar pe de altă parte unul de alienare, care-i fortifică eul prin fantasmă şi îmbogăţeşte lumea acestuia cu sens. Indiferent că priveşte opera în unicitatea sau tipicitatea ei, lectura este o formă de participare la creaţie: pentru Poulet, ea înseamnă „a ceda locul cuvintelor” şi principiului străin care le emană şi a te identifica în altul; pentru Barthes, starea de euforie produsă de practica lecturii se explică prin confortul resimţit de cititor la recunoaşterea urmelor culturale asimilate de text. Astfel, „plăcerea textului” şi, implicit, a lecturii, se intensifică şi se diversifică prin cultură, fiind o travestire simbolică a spiritului ludic, exercitat asupra obiectului său, limba maternă: „Scriitorul este cineva care se joacă cu corpul mamei sale (…) pentru a-l glorifica, a-l înfrumuseţa, a-l tăia în bucăţi”.

Indivizii, generaţiile, „lumea” şi zone extinse din imaginarul ei social sunt modelaţi în mod discret de lectură, indiferent de motivaţia care o determină (ritual, modă, constrângere, accident), iar literatura însăşi parodiază influenţa ei asupra cititorilor neexperimentaţi ori suprainterpretarea. În Memorii, Eliade notează că „uneori cărţile sunt mai vii decât oamenii, că pot fi […] încărcate cu explo­zi­bile, că din întâlnirile cu anumite cărţi poţi ieşi sfârtecat sau de zece ori mai puternic decât te credeai până atunci.” Legată de fiinţare, lectura poate avea o funcţie „organică naturală”, iar practica de tip consumist devine mobil al reciclării creatoare individuale a sensului profund al cărţii. Asimilarea lui, găsirea unei semnificaţii înseamnă interpretare şi, în accepţiunea aristotelică, aceasta mijloceşte raportul nostru cu lucrurile, este acţiunea specifică a limbajului asupra lor; ea integrează şi naturalizează diferenţa în raport normele instituite într-un spaţiu cultural determinat istoric. Este un raport de interdependenţă între modificarea raporturilor dintre autor-operă-receptor şi relaţiile intersubiective în interiorul câmpului social.

Luciditatea simpatetică, i.e. curiozitatea, toleranţa şi imaginaţia, iubirea pentru valoare în general sunt calităţi care ajută cititorul să „intercepteze” intenţia de rostire a discursului, deschiderile şi ecourile care-l străbat, să trăiască emoţia estetică. Criticul, cum spune Lodge, „aplică o metodă analitică unui proces sintetic”. Nici unul, nici celălalt nu ar trebui să fie doar cititori de „literatură”.

M-aş referi la cărţile a căror frumuseţe încă mă locuieşte, ale căror sensuri au continuat să reverbereze în mine, prelungind emoţia pe care am trăit-o la prima lectură. Am fost – şi am rămas – o pasionată cititoare de basme şi mituri şi, spre sfârşitul gimnaziului, de biografii, apărute în colecţia Biblioteca de artă a editurii Meridiane. Apoi – Cicero, Despre prietenie, Platon, în special Cratylos, Afinităţi elective de Goethe, Kawabata, O mie de cocori, şi Mircea Eliade, Nuntă în cer şi Noaptea de sânziene, poezia lui Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu sau cea suprarealistă. Desigur, lumea nu mai arată la fel după ce îi citeşti pe ruşi, Borges, Saramago şi Llosa, pe Vergilius şi Rilke, Th. Mann şi Hesse, pe H. Murakami, Hemingway şi Rushdie, ori pe Pascal Bruckner şi Varujan Vosganian.

Raportul ideal presupune ştergerea limitelor stricte dintre cei doi protagonişti ai procesului de comunicare, întâlnirea dintre scriitorul-receptor şi cititorul‑colaborator. Pentru primul, care proiectează în operă imaginea „cititorului Model” şi transferă regia actului de lectură asupră-i, literatura este o paideia, al cărei efect este iniţierea în propria‑i lectură printr‑o tehnică de decodare specifică. Pentru al doilea, care recunoaşte codul şi regulile lui, literatura evidenţiază „strategia formativă” a sensului prescris de autor. Referindu-se la „succesul” experienţei estetice, Ingarden insistă asupra caracterului „adecvat” al atitudinii receptorului în raport cu opera, care înseamnă o cunoaştere adecvată a ei, pentru a fi actualizată ca obiect estetic. „Reconstrucţia” imaginară a valorilor estetice presupune o atitudine activă din partea cititorului. El imită gestul creator prin competenţa receptivă proprie, se contopeşte cu „celălalt” printr-o conştiinţă apolară şi asociază discursului textului un discurs nou, o interpretare.

Practica lecturii depinde de obiectivele strategice ale educaţiei, care proiectează şi practicile din câmpul social; instituţiile care decid strategiile acesteia subordonează valorile simbolice celor economice, iar energia creatoare este deturnată spre edificarea unui sistem birocratic represiv, înălţat pe mormane de dosare contabiliceşti care susţin, într-o perfectă circularitate, proiectele birocratice, conţopismul şi ciocoismul şi transformă intelectualii în comersanţi. Legitimarea practicii lecturii şi articularea ei în câmpul social se pot face întocmai ca legitimarea practicării sportului: introducerea unui spaţiu special în programa şcolară, destinat zăbavei cititului de literatură contemporană şi dialogului cu scriitorii de valoare. Poate că nici nu s-a micşorat în ultima vreme numărul cititorilor, ci s-a produs un dezechilibru în distribuţia lui între zona de „consum”, „de mare producţie”, cum spune Bourdieu, şi cea „autonomă”, care produce pentru „producători”. Bine, cel puţin, că nu lipsesc din librării…

Depinde de tipul de cititor şi de valoarea scriitorului; se poate întâmpla când opera depăşeşte orizontul de aşteptare sau când are un marketing defectuos. În rest, cititorul are dreptate: „quot capita, tot sensus”.

Raportul cititorului cu textul este liber, al scriitorului este necesar.

În aceeaşi măsură în care se produce întoarcerea autorului. În latină, cuvântul „lego” are trei sensuri: a urmări cu ochii (a privi), a citi şi a da citire (a citi public). Aceste sensuri cuprind metaforic procesul de semioză, coeziunea, eterogenitatea şi autonomia relaţiei autor-operă-receptor, dar şi raportul lor cu realitatea şi cu lumea înconjurătoare. Acest raport, dar şi relaţia dintre termenii implicaţi s-au modificat, accentul s-a deplasat, privilegiind când unul, când altul dintre ei. McLuhan vorbeşte despre limitele omului „mecanic”, segmentat, individualizat şi consumist, produs al „Galaxiei Gutenberg”, căruia îi opune „omul electric”, integral, al „Constelaţiei Marconi”; acesta implică mesajul în mod organic în procesul de comunicare, prin mijloace „reci”, care impun un nou tip de discurs, interactiv, şi o nouă paradigmă umană, fantasmatică. El opune totodată mesajului „fierbinte” al cărţii (de aceea evitat astăzi…), caracterul „rece” al conversaţiei şi dialogului. În această ordine de idei, prin lecturile publice şi întâlnirile cu scriitorii, organizate în instituţiile de învăţământ, cititorii ar putea percepe interactiv o dimensiune fantasmatică, aliajul şi decalajul dintre „vocea” şi glasul fiecărui subiect rostitor, convocând şi provocând zonele de umbră ale literei şi cele de rezonanţă ale vorbirii, textul şi contextul comunicării, încărcătura afectivă a mesajului. Tocmai datorită faptului că aceste forme de comunicare descind din lumea caleidoscopică a spaţiului acustic, fără centru şi margini, şi se situează în tradiţia culturală orală, „populară”, îşi pot exercita forţa de seducţie asupra receptorului modern, la fel ca asupra celui din antichitate. Preferinţa actuală pentru genurile biografice este cât se poate de semnificativă.

Fiecare formă are avantaje şi limite, însă dacă noi percepem universul tridimensional, de ce am reduce această capacitate?

Indiferent de nivelul de performanţă al cititorului, el este şi una şi alta: cărţile îşi proiectează cititorii, iar alegerea/ respingerea făcută de cititor ţine de principiul plăcerii, care subordonează alte motivaţii; lectura deschide un spaţiu al empatiei, al cooperării dintre două strategii discursive, iar dorinţa de înţelegere a mesajului presupune depăşirea nivelului de reproducere a textului şi atingerea celui de producere, reflecţia asupra straturilor de profunzime şi deschiderilor simbolice din „pădurea” textuală. Caracterul inocent ori „corect” al unei lecturi reflectă nivelul de educaţie al cititorului prin această practică.

Relectura este, în general, o lectură critică de tip hermeneutic a „virtualului” literar, ca să folosesc un termen prezent la Genette şi Derrida; un exerciţiu de înţelegere premergător interpretării, aşa cum a teoretizat-o Matei Călinescu şi a conjurat-o Umberto Eco.

 ***

 

Michaela MUDURE

 

Vecinătatea cu dumnezeirea

 

Seducţia lecturii este alcătuită din plăcerea de a întâlni un eu de excepţie (eul auctorial) capabil să genereze lumi, cosmosuri alternative. Capacitatea auctorială este vecină cu dumnezeirea.

Lectura are capacitatea de a schimba lumea doar dacă se transformă în idee care să inspire acţiunea sau, direct, în acţiune.

Trăsătura fundamentală a cititorului ideal mi se pare a fi inteligenţa empatică. Criticul trebuie să aibă, în plus, o cultură deosebită care să îi permită chiar depăşirea epocii în care s-a format. Acesta ar fi idealul, dar majoritatea criticilor sunt ancoraţi în timpul lor şi discursul lor, care e un discurs derivat, se datează mult mai uşor decât discursul primar care este textul inspirator/ textul analizat.

Categoric, există cărţi formatoare. Pedanţii vor râde probabil, dar romanele lui Dumas şi Jules Verne – acelea clasice despre d’Artagnan, copiii căpitanului Grant sau căpitanul Nemo – au fost pentru mine cărţi formatoare. La o altă vârstă, am fost profund impresionată de romanul lui Cervantes Don Quijote de la Mancha şi de ficţiunile lui Dostoievski.

Nu îmi este foarte clar ce se înţelege prin „raport optim”. Cred că e o chestiune care ţine de o reciprocă idealizare. Scriitorul scrie pentru cititorul său ideal(izat). Invers, cititorul îşi doreşte să întâlnească scriitorul prin care să se înţeleagă pe sine cât mai bine, dacă se poate, complet.

Trăim o perioadă revoluţionară. Mijloacele de comunicare se schimbă radical şi odată cu ele, viaţa noastră. Ceva asemănător trebuie să fi trăit contemporanii lui Gutenberg, cu deosebirea că viteza de răspândire a noului era, totuşi, mult mai mică pe vremea aceea. Nu cred ca lectura va dispărea, se va schimba tipul de lectură, suportul lecturii (hârtie, peliculă, internet, kindle), precum şi proporţia celor care practică lectura în sensul tradiţional al cuvântului. De exemplu, filmul mi se pare a fi tot un soi de lectură, cu particularităţile sale. Unii preferă deja lecturile de tip filmic, se mărginesc la ele. Alţii vor continua sa prefere tipul tradiţional de lectură. Alt grup va îmbina diferite tipuri de lecturi. Nu ştiu dacă ar trebui să se citească mai mult, în sensul tradiţional al cuvântului. Nu poţi obliga tinerii de azi să se întoarcă la preferinţele de lectură de pe vremea când aveam acces la două ore de televiziune pe zi şi cărţile erau un mijloc de evaziune dintr-o realitate opresivă. Noi, cei care judecăm această problemă, suntem formaţi în spiritul lecturii, al cărţii. E normal şi e justificat, la urma urmei, că suspinăm după epoca de supremaţie a cărţii. Iar cartea conţine nenumărate comori. Nimeni nu neagă acest lucru. Dar aceeaşi problemă apare în legătură cu manuscrisele medievale. Suntem conştienţi că ele conţin nenumărate comori, dar deprinderea de a le citi a păstrat-o doar o elită de specialişti. În zilele noastre, a citi doar ce e pe internet şi a urmări filme nu înseamnă că nu citim nimic. Citim altceva şi altcumva. La fel, problema nu se pune, atât, de a readuce cititorii în biblioteci. Trebuie să schimbăm bibliotecile pentru ca ele să cuprindă şi o mediatecă, să asigure accesul la sursele de pe internet. În acest fel, ele vor atrage mai mulţi cititori.

Fără îndoială. Există cărţi neluate în seamă, despre care criticii, mass-media de specialitate nu se pronunţă, deşi ele sunt mult peste medie. Am ajuns, din păcate, ca recenziile să fie în măsură foarte mare o chestiune de PR. Mă mărginesc a vă da trei exemple din lecturile mele. Sunt cărţi pe care le recomand cu toată căldura, deşi critica nu s-a bătut să le comenteze: Mircea Calafeteanu, Privighetoarea arsă; Adrian Grigore, Traga şerpilor; Teodor Parapiru Mieii tunşi rămân repetenţi. Invers, mi s-a întâmplat să mă apuc plină de speranţă de citit o carte, sperând că este capodopera recomandată de specialişti. Când colo: dezamăgire totală!

Autorlâcul nu există în absenţa cititorului. Cititorul poate, oricând, pune cartea jos şi… gata… jocul s-a terminat.

Trăim într-o permanentă întoarcere a cititorului.

Nu cred că va dispărea complet cartea de hârtie. Ea ne oferă un evantai de informaţii senzoriale (văz, miros, pipăit, auz – foşnetul foilor) care materializează procesul lecturii şi facilitează reţinerea şi procesarea informaţiilor. Cercetările psihologilor arată că studenţii preferă cartea clasică (drept format de curs, de exemplu) tocmai din acest motiv. Vor exista mai multe posibilităţi de alegere, dar mă îndoiesc că asistăm la decesul cărţii de hârtie.

Trăim într-o lume imperfectă, de după Cădere. În consecinţă, nici cititorul, nici lectura nu pot pretinde inocenţa. Cititorul nu este un personaj al lecturii. El aparţine actului comunicaţional care uneşte scriitorul de cititor prin scrierea operei şi pe cititor de autor prin lectură. El este, deci, exterior lecturii ca act, el efectuează lectura, e destinatarul lecturii, nu e obiectul lecturii.

Desigur. Relectura este o plăcere, dar şi o obligaţie profesională. Reluarea unui text parcurs anterior duce la o înţelegere mai nuanţată a textului. Despărţite prin lungi intervale temporale, relecturile ne ajută să ne redescoperim şi pe noi înşine.

 

 ***

Ruxandra Cesereanu

 

Cititorii smintiţi/înţelepţiţi şi cărţile lor de căpătâi

 

Pledoaria mea pentru lectură şi bibliotecă nu va evolua aici şi acum într-un eseu, ci în câteva poveşti celebre din secolul XX, înşirate ca mărgelele pe aţă, în sens iniţiatic. Cititorul să tragă concluzia necesară, eu mă retrag din această clipă şi las cărţile cu pricina să vorbească*.

1.

În secolul al şaptesprezecelea, Roberto de la Grive (personajul din Insula din ziua de ieri (traducere de Ştefania Mincu şi Marin Mincu, Editura Pontica, 1995) de Umberto Eco, eşuează pe o corabie pustie, unde delirează constructiv şi halucinează fabulatoriu. În copilărie şi adolescenţă, ca fiu de nobil, eroul s-a dovedit a fi un Don Quijote în faşă, cu predispoziţie pentru utopii şi fantasme, din pricina abuzului de lectură specializată pe romane şi poeme cavalereşti. Tot în copilărie, Roberto şi-a inventat un frate, Ferrante, proiectat ca malefic şi utilizat în situaţii dilematice ori negative.

Înţelegând că trebuie să găsească o compensaţie interioară, Roberto de la Grive descoperă pe corabia sa pustie ceva aparte, foarte pe gustul lui Eco şi al cititorului rafinat: teoria romanului. Întrucât doar teoria romanului îngăduie ca două lumi diferite să existe în paralel, pe de o parte lumea reală, pe de altă parte lumea inventată. El însuşi, Roberto, ar putea fi erou într-o Ţară a Romanelor, unde legea cheie este aceea a verosimilului (prin urmare, romanul ar putea formula şi nara viaţa lui Roberto, fără ca în mod obligatoriu viaţa personajului să fie cea reală, ci doar asemănător de reală). Colecţionând din marea tropicală un fagure de coral, Roberto îşi predă sieşi şi îi predă indirect cititorului teoria lumilor plurale şi poligonice: Ţara Romanelor este asemenea unui fagure alcătuit din poligoane în poligoane. Dar există un viciu de fond: arta romanului previne asupra faptului că totul este ficţiune, dar o ficţiune care poate să devină realitate sau să pară realitate până la a deveni aşa ceva. Drept care Roberto începe să scrie mai întâi romanul despre fratele său imaginar, Ferrante, dublul său întunecat, râvnind astfel ca el, Roberto să fie consacrat în ipostaza de fabulator perfect, de aici invenţionita sa desfăşurată în trombă (dacă este să o catalogăm patologic, ea este invenţionită; dacă este să o catalogăm estetic, ea este fantezie!). Cum principala avere a lui Roberto izolat pe corabie este fantezia, el construieşte romanul cu şi despre Ferrante, dar ca şi cum Ferrante ar fi chiar Roberto. În călătoria inventată, Ferrante-Roberto (căci fraţii sunt sudaţi acum) şi iubita lor Lilia întâlnesc zone ciudate, una în mod special, întrucât este o insulă narativă: insularii trăiesc şi au viaţă doar dacă sunt povestiţi, doar dacă cei din jur le spun povestea vieţii; atunci când nimeni nu mai povesteşte despre ei, se sting, mor. Fiecare insular, ca să trăiască, trebuie să fie povestit altfel şi diferit; dacă ar avea aceeaşi poveste de viaţă, ar pieri! Iată aici strecurat de Eco exact mecanismul ficţiunii: insularii vorbesc continuu, întrucât poveştile vieţilor lor trebuie rostite în şir nesfârşit – dacă poveştile ar înceta, cei nemaipovestiţi ar muri la rândul lor! Ceea ce atrage atenţia în această şaradă este moartea ca nepoveste: cine este nepovestit este implicit mort, iar cine este povestit este implicit viu.

Delirând despre identitate şi memorie, Roberto încearcă să ajungă la o formă de non-identitate şi astfel să renunţe la eu, dar nu înainte de a înţelege mecanismul prin care el ca autor trăise prin personajul Ferrante din Ţara Romanelor. În acest punct, Eco însuşi intervine ca o notă de subsol a personajului său, precizând pirandellian încă un lucru esenţial: de la un punct romanele se scriu singure şi nu mai depind nici chiar de autorii lor.

În romanul lui Dai Sijie – Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză (traducere de Daniela Boriceanu, Editura Polirom, 2003), doi adolescenţi sunt trimişi spre a fi reeducaţi într-un sat pierdut, numit Muntele Fenixului Ceresc, locuit de analfabeţi. Cei doi sunt nişte creiere tinere care au refuzat brainwashing-ul: nu izbutiseră să citească prea multe cărţi la viaţa lor, dar reuşiseră să nu îşi lase gândirea contaminată de comunişti şi să păstreze în ei aroma concretă a libertăţii.

Personajele au fiecare un har: unul (Luo) este un mag-povestitor, celălalt (naratorul) este un muzician, vioara fiind limba sa, efemeră, însă, întrucât ambii adolescenţi vor deveni Şeherezade improvizate ale satului retardat (şi ale unor sate învecinate), fiind trimişi inclusiv la oraş spre a viziona filme, pe care mai apoi să le relateze public, sub formă de spectacol narativ. Un singur aliat pe viaţă şi pe moarte îşi fac: se împrietenesc cu o croitoreasă rustică, empatică la statutul şi acţiunea lor, care deprinde gustul poveştilor. Ritualul narativ al personajelor depinde de descoperirea în geamantanul dosit al unui alt fiu de intelectual sortit reeducării (Ochelaristul) al unei mici biblioteci de literatură străină. Acesta este momentul în care Luo îşi aduce aminte că o mătuşă îi citise cândva dintr-o carte numită Don Quijote. Şi, de aici, microromanul lui Dai Sijie devine cu totul altceva. Nu este de mirare că primul autor menţionat (chiar dacă prin rememorare, şi nu prin lectură directă) este Cervantes: omagiul lui Dai Sijie este unul totemic – Don Quijote de la Mancha este primul roman „modern”, în care tema nebuniei (atât de frecventă în scrierile din secolul XX şi în istoria violentă a aceluiaşi secol) va fi scrisă până la capăt, prin intermediul unui traseu iniţiatic. Dar aceeaşi capodoperă conţine şi cel mai spectaculos reţetar de lectură smintitoare şi iluminatoare, în acelaşi timp, pentru avidul cititor care este Alonso Quijana şi avatarul său cavaleresc, Don Quijote. Treptat, cărţile din geamantanul ascuns descoperit de adolescenţii chinezi devin surse de supravieţuire (cu funcţie de pâine, apă, aer), iar cititorii lor clandestini, nişte devoratori: primul autor „mâncat” este Balzac. Unul dintre cititori copiază textul cărţii pe pielea cojocului său, celălalt o seduce pe croitoreasa rustică, povestindu-l pe Balzac în aşa fel încât să o determine şi pe ea să îl citească. Şi astfel o educă, o formează, o stilizează şi o aduce la stadiul de aproape perfecţiune.

Microromanul lui Dai Sijie ar trebui, poate, predat la liceu, ca mostră în faţa elevilor despre capacitatea de mântuire a cititului, atunci când bibliotecile şi cărţile sunt interzise (dar nu numai atunci). Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză este o carte stranie despre funcţia charismatică a cărţilor. După ce geamantanul cu opuri interzise este furat de personajele proaspăt posesoare şi fericite ale micii biblioteci, microromanul lui Sijie devine un manual de hermeneutică a lecturii, pe marginea lui Balzac, Flaubert, Romain Rolland şi alţi autori francezi, dar şi ruşi, englezi etc. Cărţile interzise sunt mângâiate şi iubite, nu doar citite: dar ceremoniile de lectură sunt depăşite de ceremoniile narative. Cea mai frumoasă scenă a romanului este aceea în care naratorul este provocat să îi istorisească unui croitor, vreme de nouă nopţi (!), deprinzând toate cutumele epice, Contele de Monte Cristo de Alexandre Dumas!

Mediatizat pentru poveştile lui încâlcite de iubire şi pasiune, romanul Pacientul englez de Michael Ondaatje (traducere de Monica Wolfe-Murray, ediţia a III-a, Editura Univers, 2006), este, însă, pentru mine mai ales un poem epic despre arta lecturii. Almásy (personajul principal), geograf pasionat, zodier, iscusit al marcajelor şi însemnelor, este un cititor predilect, rafinat. Chiar cu trupul ars, el nu îşi pierde calităţile de cititor aristocrat, dezvoltându-şi simţurile în sens sinestezic şi proustian (vede, miroase, aude, pipăie şi mai ales îşi aminteşte). Odinioară făcuse din Analele lui Herodot biblia sa de geograf şi istoric; ulterior, memoria sa de muribund cu arsuri este una livrescă şi gourmetă: Pico della Mirandola, Botticelli etc. Hana (infirmiera sa) îi citeşte din Herodot şi Tacit (pacientul fiind un connaisseur al celor doi), Stendhal şi Kipling, iar Almásy o învaţă arta rostirii. Hana este o cititoare în scop ataraxic, dar şi pentru a-şi igieniza sufletul infestat de moarte. Katherine (iubita fatală a lui Almásy), în inima deşertului, citeşte poezie de Stephen Crane şi John Milton, precum şi povestea regelui Candaules şi a reginei sale (scrisă de Herodot), cea din urmă devenind schema arhetipală pentru triunghiul erotic din roman. Madox, prietenul geograf al lui Almásy, este marcat de lectura romanului Anna Karenina. Toţi sunt cititori împătimiţi pe îndelete, desluşind şi descărnând cărţile până la os. Doar în felul acesta se pot mântui parţial de destrămare, pasiune, singurătate şi incompatibilitatea cu lumea obişnuită.

4.

Lawrence Norfolk a uimit cititorii britanici (şi români) printr-un roman de debut ambiţios şi bizar (şase sute de pagini cu alură istorică sofisticată): Dicţionarul lui Lemprière (traducere de Rodica Ştefan, Editura Nemira, 1997), un policier baroc, încâlcit, complex şi finalmente descâlcit pentru fericitul cititor. Pe fondul a tot soiul de rivalităţi şi complicităţi, crime şi ceremonii, cititorul este purtat de la Londra la Paris, La Rochelle ori pe mări exotice, pe parcursul a o sută cincizeci de ani, în care misterul, oculta şi un aer de gotic rarefiat bântuie captivant, pe fondul mitologiei greceşti şi latine rafinat propusă ca paravan şi în acelaşi timp ca instrument de lucru pentru trama romanului.

Cititorul este îmbiat să-şi închipuie un tânăr erudit (cu ochelari, fireşte; specializat în autori antici), John Lemprière, ale cărui viziuni mitologice violente se împlinesc, adaptate la realitatea secolului al optsprezecelea: istoria zeiţei Diana şi a sfârtecatului Acteon, a zeul Vertumnus, a lui Danae, a Circei, Ifigeniei, Andromedei, a lui Paris şi a merelor divine, a lui Tezeu, Perseu etc. Presupusa boală a lui Lemprière se numeşte „echopraxie palilexică proiectiv-obiectivă” (ea nu există în realitate, drept care inclusiv cititorul o poate denumi oricum pofteşte, inventivitatea sa fiind pusă astfel la încercare), cauza respectivei maladii fiind excesul de lectură. Acest exces ar trebui descărcat ori chiar exorcizat prin scrierea a ceva. Dar a ce? A unui almanah, breviar, enciclopedie, lexicon, manual, tratat etc.? Soluţia presupusei boli este scrierea unui dicţionar care ar exorciza intelectual excesul de lectură şi erudiţia: va fi vorba despre un dicţionar mitologic cu scop preventiv – se presupune că, dacă el va fi scris, faptele abominabile nu se vor mai întâmpla! În principiu, lucrurile aşa ar fi trebuit să se petreacă, dar dicţionarul cu pricina se preschimbă, treptat, într-o carte aproape monstruoasă, tehnic vorbind („cu noduli bizari şi lujeri”, precizează autorul), cu personaje care se încrucişează şi combină, adaptate la o pararealitate aiuritoare. Morala acestui roman: atunci când se doreşte o exorcizare a actului lecturii (nu orice fel de lectură, însă, ci exclusiv aceea drogadictă), dependenţa de biblioteci şi cărţi nu se împuţinează, ci, dimpotrivă, ajunge la paroxism!

5.

Desigur, lista unor cărţi care portretizează cititori înverşunaţi poate fi oricând (şi în mod binevenit) sporită…

(to be continued)

_______

*Acest text utilizează fragmente din cartea mea Biblioteca stranie (Editura Curtea Veche, 2010).

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 145-151]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s