Lectură, cititor, carte (4/8): Vasile Igna, Ioan Derșidan, Ion Buzași, Gheorghe Iova și Augustin Ioan

lectura 4

 

Vasile IGNA

 

Singurul cititor blamabil e cititorul indiferent

 

Dacă există o plăcere a lecturii, atunci există şi o seducţie a acesteia. Seducţia e, mai întotdeauna, generată ori însoţită de plăcere, aşa cum iubirea nu-şi găseşte un izvor mai limpede şi mai revigorator decât în bucurie şi în abandonul consimţit. Iubim deoarece ne dorim împliniţi, pentru că aspirăm la comuniune şi năzuim la refacerea unităţii primordiale. Citim spre a ne descoperi pe noi înşine şi pentru a ne regăsi, dacă nu integritatea fiinţei, măcar acele părţi din ea fără de care viaţa noastră n-ar putea continua. Pentru cititorul pătimaş (cunosc câţiva!), lectura e condiţia sine qua non a supravieţuirii. Seducţia provine din fascinaţie, iar fascinaţia, chiar atunci când pare fără obiect, nu e altceva decât un alt nume dat necesităţii şi… plăcerii.

Nu, lectura nu are capacitatea de a schimba lumea. Dacă ar fi aşa, profesorii prost plătiţi şi familiile sărace şi numeroase ar fi cei dintâi şi cei mai îndârjiţi susţinători ai campaniilor pentru lectură, instigatorii îndreptăţiţi şi benevoli ai singurei revoluţii din istorie care ar duce la propăşirea spiritului şi nu la rudimentara satisfacere a unor pofte în continuă înnoire. Iar televiziunile de ştiri, sociologii cauzelor pierdute şi analiştii omniştienţi, n-ar obosi să vorbească 20 de ore din 24 despre zorii unei noi lumi. Restul de… 4 ore fiind, desigur, dedicate publicităţii pe aceleaşi subiecte…! Într-o asemenea lume, scriitorii de pe primul raft ar deveni, în ordine strict alfabetică, umili şi hiperintrovertiţi preşedinţi de stat; cei de pe raftul al doilea, prim-miniştri sobri şi responsabili, ferindu-se ca de foc de glume răsuflate şi, vai, de plagiat, iar cei din raftul trei, ar ajunge, prin propriile merite, parlamentari asceţi, deplasându-se la Cameră cu lectica şi lucrând zi şi noapte pentru legi de care, în fapt, nici n-ar mai fi nevoie. O lume ca acesta n-ar avea decât un singur „defect”: n-ar mai oferi loc veleitarilor, impostorilor, hoţilor de har şi editorilor mercantili. În consecinţă, membrii uniunilor de scriitori s-ar reduce alarmant, deoarece până la inventarea celui de-al patrulea, al cincilea şi al şaselea raft valoric, ar trebui să treacă multă vreme şi, cine ştie, o altă revoluţie s-ar putea naşte din pricina suprapopulaţiei de cititori…

De altfel, mi se pare că bovarismul sau donquijotismul cititorului sunt, mai degrabă, nişte clişee culturale şi, în orice caz, ele nu fac parte din arsenalul comun al lectorului specializat. În cazul celui din urmă, cultura asumată şi luciditatea cvasi imanentă se asociază unei finalităţi asumate deliberat, ceea ce transformă lectura într-un inefabil, dar nu mai puţin concret, „obiect al muncii”, nici mai mult dar nici mai puţin decât strungul, plugul, ciocanul sau ordinatorul. Meseriaşii care fac ceva din plăcere sau din proiecţie bovarică sunt infinit mai rari decât cei care practică meseria ca pe cel mai la îndemână mijloc de supravieţuire.

În cazul literaturii (cel care ne interesează aici), descoperirea sau redescoperirea sinelui rămân singurele efecte certe ale lecturii, cele pentru care merită să faci orice efort şi să te supui oricărei privaţiuni.

Nu cred că există un cititor ideal. Douăzeci şi cinci de ani de citit „profesionist” (ca lector de manuscrise de literatură, într-o editură care-şi făcuse din respectarea valorii principala misiune) şi alţi vreo patruzeci de cititor „liber de contract” m-au învăţat că fiecare „tip” de lectură are un număr aproximativ egal şi constant de virtuţi şi servituţi. Mărturisit sau nu, fiecare cititor are un „scop”, iar acest scop (care include, în proporţii inegale, plăcerea şi „datoria”) îl împinge spre un anumit mod de abordare a lecturii. De aceea, fiecare cititor are exact acele calităţi pe care le are individul care-l încarnează. El poate avea toate acele calităţi pe care le enumeraţi (situaţie ideală!), dar poate avea şi unele în plus sau în minus. Singurul cititor blamabil este cititorul indiferent.

Criticul care, în principiu, nu este deloc un cititor indiferent, are nevoie, pe lângă o ereditate culturală suficient şi decent încărcată, şi de sensibilitate, discernământ, viziune, stil. Dar are nevoie, înainte de orice, de onestitate. Nu de obiectivitate, ci de onestitate. Fără onestitate, critica este un castel de cărţi prin care mişună fantomele autosuficienţei şi duhurile betege ale minciunii.

Da. Prima, cea mai importantă şi nedespărţită, este Biblia. Nu cred că e nevoie să dau prea multe explicaţii. În orice caz, nu doar uriaşul ei suflu epic şi, cu atât mai puţin, prozelitismul subiacent ce însoţeşte cele două Testamente, m-au făcut să fiu un cititor aproape zilnic de Biblie. Un cititor în egală măsură lucid şi visător, dar deloc fanatic. A contat, cu certitudine, şi faptul că a fost prima Carte pe care am ţinut-o în mână, înainte chiar de a cunoaşte literele, precum şi emoţia şi grija cu care i-am răsfoit foiţa subţire ca o aripă de libelulă. Alte şi alte motive s-au adăugat, cu vremea, după cum alte şi alte cărţi au încercat abolirea acestei ierarhii primordiale. Nu s-a ajuns niciodată la o detronare definitivă; au fost doar uzurpări temporare, de bună seamă nu fără urme şi urmări importante. Dar Regina domneşte şi azi, cu acelaşi amestec de trufie şi umilinţă, de haos şi ordine, de cruzime şi compasiune, de grotesc şi sublim, de resemnare şi nădejde.

Nu ştiu care e raportul „optim”. Ştiu doar că acest raport e indispensabil. Întâi, pentru că „orice carte e şi produsul altor cărţi” şi, apoi, pentru că lectura este, alături de respiraţie, singurul act care adaugă fiziologicului valoare şi sens, întreţinând nu doar focul vieţii, ci şi pe cel al „inspiraţiei”, al aşa-numitei nemulţumiri creatoare, al voinţei de autodepăşire. Ea e cea care dă aripi talentului nativ, retează orgoliile exagerate, separă grâul de neghină şi proiectează idealuri pe care, eventual, vocaţiile obişnuite le-ar putea atinge, dar, cu siguranţă, geniile le depăşesc.

Nu aş fi chiar atât de sigur că acum nu se citeşte. Eu cred că se citeşte şi azi destul de mult, dar, cu siguranţă, nu cât ar fi nevoie. Progresul în domeniul cunoaşterii este nu doar uriaş ci şi incredibil de rapid, iar provocările sunt atât de mari şi de diverse încât lectura – aşa cum o înţelege generaţia matură sau cea a părinţilor noştri – nu mai poate răspunde în mod adecvat. În cel mai bun caz, lectura rămâne un apanaj al unor grupuri, din păcate nu prea mari, de tineri studioşi (elevi şi studenţi) şi al celor care găsesc în ea nu doar refugiul bovaric pe care l-aţi evocat mai devreme, ci şi nevoia unei instrucţii de un tip diferit de cel pe care îl oferă computerul. Deşi, fie vorba între noi, ceea ce implică utilizarea computerului, tabletei, e-book-ului (pentru presă şi tot mai numeroasele „cărţi” disponibile!) tot un fel lectură se cheamă. Una ce substituie cartea, suportul, dar păstrează esenţa: scrisul! Cu un mic efort de imaginaţie, ne putem închipui că descărcând pagină după pagină pe ecranul monitorului, nu facem altceva decât să ne folosim mâinile nu pentru a răsfoi filele incunabulelor sau pentru a desfăşura sulul de papirus, ci pentru a întoarce (într-o reverie generată şi mediată de un alt fel de…obiect) filele unei „cărţi” absente. Mărturisind imensa mea iubire faţă de cartea „tradiţională”, nu încerc să justific dispariţia acesteia. Cred însă că o reîntoarcere în timp, cu luarea în considerare a progreselor tehnice, poate fi utilă dacă nu pentru îndepărtarea totală a spaimelor, măcar pentru atenuarea lor.

Aşadar, nu absenţa sau puţinătatea lecturii mă surprinde şi îngrijorează (oricum, ea nu poate fi măsurată cu obişnuitele instrumente statistice: număr de exemplare vândute, împrumutate etc.), ci proliferarea monstruoasă a prostului gust, a vulgarităţii şi, în ultimă analiză, a unei indiferenţe, în egală măsură frustrantă şi periculoasă, faţă de lucrările spiritului.

Există şi unii şi alţii, dar niciodată „vina” nu e de o singură parte.

Mi se pare că subtextul întrebării dvs. presupune o alternativă: drepturi vs. datorii; datorii vs. drepturi. În realitate, amândoi au şi puteri şi prerogative egale ca greutate. Dar fiecare din altă perspectivă. Dreptul scriitorului este de a scrie liber despre orice, dreptul cititorului este de a accepta sau de a respinge ceea ce scrie autorul. Prerogativele scriitorului? Cum ar putea avea el prerogative, altfel spus, privilegii? Mutatis mutandis, care ar putea fi privilegiul lui… Dumnezeu, creatorul presupus al lumii, faţă de oamenii obişnuiţi, cei care se folosesc de lumea creată de el, înţelegând-o, blestemând-o, iubind-o sau, pur şi simplu, ignorând-o? Nu este, oare, scriitorul autentic un demiurg care e conştient că dacă nu va reuşi să izvodească o altă religie, ar putea, totuşi, isca o scânteie care să ardă puţin din putregaiurile celei în care vieţuieşte? Şi nu cumva cititorul nu e altceva decât un moştenitor neinteresat de puterea pe care i-o dă scufundarea în apele adesea tulburi ale citirii cărţilor, cât de plusvaloarea pe care o creează singura „muncă” ce nu-şi arată roadele decât prin capacitatea lui de a visa, de a se autodepăşi şi, eventual, a deveni mai bun?

Nu ştiu. Ar trebui să avem posibilitatea de a măsura profunzimea răului produs până acum; să nu ne bizuim, adică, pe presupuneri şi evaluări arbitrare şi circumstanţiale. Dar cine să facă asta, când principala preocupare a analizelor sociologice are ca obiect evaluarea popularităţii politicienilor? Cred însă cu tărie că „întoarcerea” nu se poate produce fără implicarea – profundă, responsabilă… apostolică – a şcolii. A şcolii susţinute de familie; deoarece un viitor cititor trebuie nu doar ademenit, momit să citească, ci şi învăţat să o facă. Dacă aceasta se va întâmpla cu adevărat, să nu ne mirăm dacă lectura va lua forme, înfăţişări, veşminte pe care ne va fi greu să le acceptăm imediat… Şi să nu ne grăbim să le respingem înainte de a le înţelege, folosindu-ne doar de experienţă (produs, printre altele, şi a creierelor… leneşe), şi nu şi de imaginaţie.

Ca să fiu sincer, nu ştiu! Dacă îmi arătaţi pe cineva care ştie, şi reuşeşte să convingă şi pe alţii, fără să recurgă la clişee, prejudecăţi şi scenarii catastrofice, sunt cel dintâi care să-i dau dreptate. Cel mai firesc ar fi să ne păstrăm seninătatea şi să acceptăm că, pentru un timp nedeterminat, cele două modalităţi vor convieţui… paşnic. Că „protocolul” lecturii va fi altul, e inevitabil. Nici măcar în diplomaţie protocolul n-a rămas neschimbat de la, să spunem, Ludovic al XIV-lea la Francois Hollande… Din fericire pentru ultimul, vechii apostoli ai regulilor imuabile sunt morţi de mult, iar noilor majordomi nu le prea pasă de reguli. Omul nu e doar o fiinţă infinit disponibilă, ci şi infinit adaptabilă. Să credem în el: deocamdată semnele că îşi doreşte dispariţia sunt nesemnificative şi mutaţia lor, deşi imprevizibilă, nu e întrutotul de nedescifrat. De la Adam încoace, cu suişuri şi coborâşuri, adesea dramatice, sensul evoluţiei omului n-a putut fi grav deviat. Şi acesta a continuat să fie mereu ascendent.

Lectura e inocentă, deoarece atinge cele mai sensibile şi ingenue părţi ale fiinţei. Dar cititorul nu este o abstracţie, ci un om în carne şi oase. Iar dacă ne place să credem şi să afirmăm că scriitorul nu se identifică în totalitate cu personajele sale, dar le împărtăşeşte, măcar parţial, opiniile şi opţiunile, de ce n-am accepta şi cealaltă evidenţă: nici un cititor normal nu poate purta o altă carne, o altă piele, decât cele pe care le-a primit la naştere. Oricât de diferite ar fi veşmintele pe care le-ar îmbrăca, dacă nu se spală la timp, trupul lui va fi întotdeauna o vecinătate dezagreabilă. Câştigurile intelectuale sunt importante, dar nu hotărâtoare; apendicele „ideologice”, însă, pot ridica în faţa cititorului o grilă falsificatoare, ce încorsetează gândul şi striveşte mugurii sensului. În altă ordine de idei, postura de personaj al lecturii poate fi agreabilă, dar nu suficientă. Evoluţia cititorului e o chestiune de educaţie şi de progresie a gustului, pe când scrisul e un act de o asemenea gravitate şi responsabilitate, încât modificările de percepţie şi umorile cititorului nu au cum să-l influenţeze fundamental.

 Da, dintotdeauna, dar, mai ales în ultimul timp, recitesc mult. Relectura e asemenea unor largi şi profunde pauze de respiraţie, fără de care organismul nostru intelectual s-ar asfixia. De curând, de pildă, am recitit, în întregime, Sábato, Saramago, Hesse şi, destul de mult din Dostoievski, şi – să nu fie cu supărare! – am înţeles, o dată în plus, cât de îndrăgostiţi sunt de propria coadă o bună parte dintre prozatorii români de azi…

Lectură sau relectură, îmi place să mă plasez şi să mă regăsesc mereu în acea postúră pe care, în limita posibilităţilor, o practic de multă vreme. E ceea ce îmi place să numesc „zilele mele de fericire perfectă”, zilele în care citesc. Aşezat pe şezlongul umbrit din grădină, lăsând gândurile să se întreacă cu cântecul păsărilor şi cu drumul furnicilor. Sau: retras într-un colţ al camerei, mereu pe acelaşi fotoliu, înconjurat de cărţi. Mâncând biscuiţi făcuţi în casă şi citind, îngurgitând odată cu ei paginile cărţilor, destinele personajelor, naşterea, îmbătrânirea şi moartea ideilor. Mi-ar plăcea chiar să dorm cu cărţile în pat, acoperit cu un fel de plapumă imaginară din care să răsară, la nevoie, căldură sau răcoare. Şi să trebuiască să fiu mereu atent să nu le strivesc, să nu obturez cu trupul meu canalele inefabile prin care circulă întâmplările, viziunile sau gândurile personajelor. Şi să-mi închipui că somnul nu e decât prefigurarea imperfectă şi limitată a morţii, iluzionându-mă că ceea ce se petrece în teritoriul lui s-ar putea repeta şi după ce voi fi murit…

 

 ***

Ioan DERŞIDAN

 

Cărţile lui Don Quijote

 

Cele 12 (douăsprezece) întrebări ale dumneavoastră despre lectură, cărţi şi cititori acoperă (voit, probabil) lunile anului şi numeroase spaţii ale lectorului, un peregrin prin cărţi şi prin lume, măsurând adesea gradul de reprezentare şi de înţelegere a acestora de către scriitori şi personaje. Astăzi, ca altădată, lectura are pactele şi pariurile sale, concurate şi conturate în fel şi chip de vârsta şi preocupările cititorilor, ale celor tineri, mai ales, care mă stimulează şi entuziasmează. Cât de cât unitar, răspunsul meu cuprinde cinci secvenţe cu privire la cititor, carte, rolul şcolii, lectură şi semnificaţii ale acestora. Am în faţa ochilor Aventurile lui Pinocchio, de Carlo Collodi, cu ilustraţii de Roberto Innocenti şi traducere de Christian Ferencz Flatz (Bucureşti, Litera International, 2008), Charles Dickens, Poveste de Crăciun, ilustraţii de Roberto Innocenti, traducere de Justina Bandol (Litera International, 2010) şi E. T. A. Hoffmann, Spărgătorul de nuci şi regele şoarecilor, cu ilustraţii de Roberto Innocenti, traducere de Marcel Codrin (Litera International, 2012), fiind convins că întoarcerea câştigătoare a cititorului tânăr se poate face deopotrivă prin text (subiect) şi prin ilustraţii, prin restituirea/ şi informaţia documentată, în acord cu tema, epoca şi autorul, cu detaliile şi interferenţele artistice.

Cred totodată că atât circuitul cultural restrâns, cât şi cel lărgit ar putea valoriza în mai mare măsură cărţile importante, vechi şi noi, depăşind difuzarea deficitară a cărţii la noi, procurarea ei dificilă şi costurile uneori mari faţă de posibilităţile cititorilor. Lipsesc, încă, din păcate, colecţii specializate de cărţi valoroase şi ieftine pentru tineri. În multe oraşe lipsesc şi librăriile, care au devenit bănci, farmacii particulare şi dughene de pantofi, pentru… împrumutaţi/ clienţi, bolnavi şi încălţaţi „promoţional” (în ultimii ani, romanele lui Z. Stancu şi E. Barbu, de exemplu, se reeditează încet şi puţine).

Alături de lecturile obligatorii şi de cele suplimentare, ale claselor de elevi, asumate, m-au captivat, în timp, temele şi titlurile prin care literatura se apropie de religie, mit, muzică, pictură şi cinematografie. I. L. Caragiale (mai ales proza), A. P. Cehov (povestirile şi piesele într-un act) şi M. Sadoveanu (povestiri şi romane) sunt printre primele lecturi reluate şi rezumate/povestite în caietul de lecturi suplimentare de care-mi amintesc. Pe/prin cărţi şi autori, lecturile au un timp şi un spaţiu al lor, cu reuşitele, bucuriile şi bolile lor, fac parte din întâmplările vieţii noastre. Sunt multe coduri şi evocări de familie legate de diverse întâmplări cu cărţile (de genul): îţi aminteşti de răceala ce-am căpătat-o în camera proaspăt văruită, pe când citeam…; mai ţii minte când am ascuns, căci n-aveam suficienţi bani la mine, în librăria Eminescu, în spatele altor cărţi, volumul lui…; mai ştii cum începe romanul…; ţii minte dedicaţia de pe cartea…. Etc. Spaţiile libere din orar, sfârşiturile de săptămână şi de zi (când se învăluie ziua cu noaptea) şi vacanţele sunt pentru cei tineri şi pentru cei activi, din domenii diverse, asemenea refugii şi împliniri prin cărţi şi lectură.

Numeroşi profesori au preocupări constante de stimulare a lecturii elevilor, ca premisă a înţelegerii şi comentariului textului literar, a organizării activităţilor la nivelul şcolii şi al bibliotecii şi a dezvoltării creativităţii celor capabili de performanţe. Ea se constituie în timp ca un ,,eveniment al cunoaşterii”, cum s-a mai spus. Pentru aceşti cititori tineri sunt justificate tipăriturile multiple, diverse, apărute în ultimii ani, de la enciclopedii, până la colecţii specializate ale unor edituri cunoscute, de la traduceri şi reeditări, la capodopere şi cărţile de succes. Căci, în esenţă, elevii, curioşi şi inventivi, pot citi (aproape) orice, întrucât înţeleg (doar) ceea ce vârsta şi mintea le îngăduie: multe, enorme, oricum. Aceasta înseamnă mai ales că lectura lor poate fi/ şi trebuie îndrumată şi sprijinită, asistată şi valorificată. Cronica ilustrată a omenirii (Bucureşti, Editura Litera, 2011 – 16 volume), … isme. Să înţelegem arta/ stilurile arhitecturale/ religia … (Bucureşti, Editura Enciclopedia RAO, 2010 – din care au apărut mai multe volume decât cele amintite aici), Dicţionar vizual englez-român (Bucureşti, Litera Internaţional, 2006), Universul-Ghid vizual complet, traducere de Ana Maria Negrilă Chisega şi Liliana Stan (Bucureşti, Grupul Editorial RAO, 2008) şi numeroase colecţii ale unor edituri precum Polirom, Cartea Românească, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Univers Enciclopedic, Humanitas, Casa Cărţii de Ştiinţă, Saeculum I.O., Paralela 45, Herald şi multe altele contribuie, în felul lor, la reîntoarcerea la carte şi la document, ca proiect, mărturie şi prospeţime ale unui început. Cititorul, inocent sau nu, se apropie de aceste invitaţii la lectură, la citit, selectându-şi informaţiile şi cuprinzându-le în pregătirile sale pentru lecţii şi în documentarea în cadrul domeniului. S-a spus adesea că cine citeşte, îşi pierde, îşi câştigă şi îşi redobândeşte şi răscumpără de mai multe ori, aproape cu fiecare carte bună parcursă, inocenţa, încrezător în valorile cuprinse în cărţi, în biruinţele Fratelui, ale celui bun, şi în pedepsirea Nefratelui, a celui rău.

2.Cărţile îşi au soarta lor. Dar această soartă, când nu mai depinde de autor, depinde de cititori. În şcoală soarta cărţilor depinde de profesor şi elevi. Acasă, de copii şi părinţi, cititori şi ei, mulţi, întorşi în fel şi chip spre autor, personaje şi ideile din cărţi. Lecţia de citire se împlineşte în timp, la şcoală şi acasă, cu răbdare, în viaţă. Oricum, deprinderea de a citi se şcolarizează, pentru a depăşi anecdotica şi factologia şi a ajunge la semnificaţia profundă a mesajului cărţilor, la înţelegerea modului de producere a textului. Cred că şcoala este aici nucleul şi programele şi examenele elevilor ar putea să cuprindă, să valorifice şi să verifice în mai mare măsură cărţi şi lecturi, nu doar comunicare, cum se mai întâmplă (într-un sens larg, înglobând şi alte stiluri, parţial şi cel beletristic).

Întrucât statutul de cititor se formează în etape, paşii în lumea cărţilor sunt treptaţi, fiecare vârstă şcolară având înţelegerile şi acumulările sale, ca moduri de conturare a personalităţii elevilor. Majoritatea părerilor în domeniu conduce la concluzia că există şase etape de vârstă ale formării cititorului de literatură (până în clasa I, clasele II-IV, clasele V-VI, clasele VII -VIII, treapta I de liceu, clasele IX –X şi treapta II de liceu, clasele XI-XII) şi că stadiile acestea nu se sar cu uşurinţă. Dacă, în principiu, elevii pot citi orice, în fapt, la vârsta şcolară mică, nu înţeleg orice. Adăugăm totuşi faptul că o carte bună nu colonizează o singură vârstă, nu rămâne cantonată acesteia, dar lectura elevilor (mici) nu o putem începe cu, să zicem, o dramă existenţială sau cu un roman de analiză psihologică.

Până în clasa I copiilor li se citesc şi li se explică poveşti, povestiri, legende. Ei ascultă înregistrări, lucrează cu pliante şi cărţi de colorat, se uită la cărţi cu imagini multe şi texte scurte. Dialogul cu obiectele, imaginile şi jucăriile este viu, trăirile sunt puternice. În clasele II -IV se accentuează sensibilitatea pentru limbă, muzicalitate, ritm, rimă (poezii scurte), se menţine interesul pentru basm, naraţiune, povestire, legendă, se disociază între real şi poveste.

Curajul, îndrăzneala, călătoria, acţiunea, subiectele istorice sunt receptate cu interes în clasele V-VI. Gustul pentru poezie şi pentru roman se accentuează în clasele VII – VIII. Sunt acceptate drama, tensiunile, disonanţele, epica documentară, de atmosferă, ficţiunea, tehnica artistică.

În liceu, lectura se precizează şi stabilizează, creşte capacitatea de motivaţie şi independenţa elevilor. Romanul social, romanul de dragoste, romanele de analiză psihologică, comicul, fantasticul, psihologicul, memorialistica, drama de idei, cartea de artă sunt urmărite adesea cu minuţiozitate şi se caută argumente în planul artistic şi în cel real. Lectura devine valorizantă, iar convenţia literară este acceptată, respectată. De la asemenea elevi care citesc şi explică adultul poate învăţa enorm.

Lectura operelor literare ca mijloc de instrucţie şi educaţie are o importanţă deosebită în pregătirea tinerilor la intrarea în viaţă, în alegerea profesiunii, a modelului de urmat. Rolul său formativ este evidenţiat adesea, mediilor mari din cataloage corespunzându-le numeroase cărţi citite, consultate, văzute. După cum rezultă din unele chestionare aplicate elevilor din şcoli generale şi licee, cerinţele programei şcolare şi listele bibliografice trebuie cunoscute din timp de către aceştia şi familia lor. Motivaţia lecturii este diversă, specifică şi nespecifică, dar educabilă, iar lectura, să nu uităm, este concurată adesea de alte activităţi. Căci prostia şi platitudinea, vorba poetului, au aripă greoaie, înţepenită. Dar sunt şi alte perturbări şi neajunsuri, fără aripi: mediocritatea, lenea, minciuna, dezordinea, delăsarea, inconştienţa, pendularea între necunoaştere, confort şi efort, care trebuie combătute. Literatura, mai ales la vârsta şcolară mică, stă în relaţie, relevantă sau irelevantă, cu viaţa, cu factorii extraestetici. Receptarea fiind individuală, limbajul figurat şi expresivitatea nu se desfac identic, asemenea unui înveliş porţionat şi clar, iar mesajul, înţelesul, afectul, subiectul, tonul, memoria şi intenţia scrierilor şi ale autorilor diferă şi, adesea, sunt perturbate pe parcursul lecturii, judecăţile de apreciere alternând cu reacţii sentimentale, intuiţia cu raţiunea, comprehensiunea cu sugestia etc. Există de asemenea legături strânse între rezultatele elevilor la învăţătură, lectură, preocupări şi înclinaţii, între autocunoaşterea şi înţelegerea cerinţelor şi preferinţelor, aptitudinile, interesele, succesele, motivaţia şi munca/efortul intelectual şi fizic intercondiţionându-se.

Profesorii, părinţii şi cărţile bune conduc elevul pe tărâmul culturii, al artei şi literaturii, pentru ca acesta să înveţe să acorde timp, spaţiu şi preţ poeziilor lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Paul Verlaine, Paul Valéry, Alfred de Vigny, Ion Stratan, romanelor lui Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mateiu I. Caragiale, Miguel Cervantes, Mihai Bulgakov, Liviu Rebreanu şi Jehan Calvus, ale Florinei Ilis, teatrului lui Ion Luca Caragiale, William Shakespeare şi Eugen Ionescu, memorialisticii şi jurnalului lui Lev Tolstoi, Ernest Junger şi Mircea Zaciu şi apoi, ca adult, să revină, să redescopere, să cerceteze, cu criterii învăţate şi asumate, frumuseţea unică a faptelor artistice, care nu admit trunchieri şi cer întoarceri, adaptări, condiţii de citit, corecţii pe parcursul lecturii, întrebări şi comentarii, notiţe, aprecieri, mutaţii, pentru a păstra nealterată prospeţimea şi unitatea receptării şi specificul textelor. Cartea ordonează, sistematizează cunoştinţele.

Consultarea revistelor şi enciclopediilor, a bibliografiei, cititul sintezelor şi dicţionarelor, studiul cărţilor reprezintă forme concrete de împlinire a curiozităţii, plăcerii şi nevoii spirituale. Studiul cărţilor de către elevi impune organizarea, îndrumarea şi supravegherea de către profesori, întocmirea listelor bibliografice, controlul cititului, al lecturii, folosirea acesteia la mai multe discipline de învăţământ ş.a.m.d. Căci eşti şi devii ceea ce citeşti corect şi bine, cu înţeles şi cu miez. Aşa cum spuneţi, cititorul adevărat este/ devine, pe baza cărţilor, la intrarea în maturitate, „un erou al propriilor opţiuni intelectuale (şi) existenţiale”.

Opţiunea aceasta pentru citire şi carte este o dovadă a pasiunii pentru cuvânt, a dragostei pentru limba noastră, limbă care culege şi alege în timp şi prin noi, purtătorii şi apărătorii ei, ai formelor sale geografice şi istorice, populare şi culte, forme ale limbii naţionale. Alături de câştigul intelectual, moral şi afectiv, lectura unei opere literare reprezintă întotdeauna şi un câştig lingvistic. Limbajul precis, clar şi concentrat, frumos/îngrijit şi cu termenii proprii ceruţi de enunţ, învăţat prin lecţia repetată a citirii, în care toate cuvintele emise au acoperirea necesară în aurul gândirii, se delimitează pregnant de inflaţia demagogică şi minciună şi de sărăcirea simplificatoare prin ignoranţă, impostură şi lene.

Când greşesc la nivelul expresiei (ca mod de redare a unui conţinut), unii adulţi se bat cu mâna peste gură, iar televiziunile îşi aplică (uneori) buline. Copiii/elevii mileniului trei (globalizant) se obişnuiesc rapid cu cenuşa pe care şi-o pun adulţii „în cap”. Lectura, vocabularul şi comunicarea/ informarea sunt concomitent problemele şcolii şi ale familiei şi societăţii. Cărţile, dicţionarele limbii, mai ales cele explicative şi enciclopedice, stau la îndemâna tuturor, alături de informaţiile (de verificat) ale calculatorului/ internetului. Suntem asaltaţi/ asistaţi de regulamente, norme şi proceduri, de standarde de tot felul, care pot cauza instituţional, mental şi lingvistic. Alături de ele trebuie/ ar trebui să funcţioneze reflexul lecturii şi al cărţii, simţul limbii/ al limbilor şi bunul simţ, pentru a întemeia comunicarea pe adevăr şi a lega gândurile de cuvintele potrivite şi – dacă se poate – de un stil. Restul ar trebui să fie tăcere, dar, vai, cuvintele au luat-o/ o iau adesea mult înaintea realităţii şi, cu toate bulinele afişate, depăşesc adesea situaţia de comunicare. O minimă ordine în triedrul cunoaşterilor, în corpusul cunoştinţelor, (poate) introduce şcoala, bazându-se pe faptul că limbajul („dispersat”, „fărâmiţat”) a devenit/ este o „figură a istoriei” (Michel Foucault) şi poate impune un om viu, pentru care cuvintele sunt adevărate, înţeleg şi explică, mărturisesc.

  1. Din vechime, lectura este „procopsitoare” şi „desfătătoare”. Rememorând aceste începuturi de lectură şi comprehensiune, este intactă şi vie amintirea lecţiei de geografie din clasa a IV-a, în care doamna învăţătoare m-a făcut să deduc, trecându-mă, în uluirea mea că înţeleg, că eu eram acela care gândeam şi în deplină convingere şi prezenţă a dânsei faţă de acest moment şi mod al meu de luare la cunoştinţă, dintr-o cută a minţii într-alta, printre dibuiri şi pieriri ale cuvintelor şi glasului, printre tăceri ascultătoare, printre sudori, spaime şi reveniri, peste privirile mele speriate, care fotografiau pentru albumul de aur al familiei şi şcolii globul pământesc, ceasul de pe masă, ferestrele înalte şi ochiurile mici, fagure transparent, imens, geometrie curioasă, dureroasă şi deodată, invadatoare, să pricep cu surprindere, ca parte a acestor explicaţii, că „locul unde ni se pare că cerul se uneşte cu pământul se numeşte orizont sau zare” şi că „mişcarea aerului de la o regiune la alta se numeşte vânt”, iar eu dau seamă de toate acestea, căci se întâmplă prin mine.

 Îmi amintesc de bucuria copilărească a completării fişei de bibliotecă, de momentele de căutare a cărţilor, de unul singur, când, urcat pe un scaun sau ghemuit, la rădăcina raftului imens, tresăream la vibraţiile/trosnetele cărţilor, răspunzând în felul lor, editorial, dintre coperţi de tot felul, la lumină, căldură şi la mişcările aerului în imensa sală de clasă, mirosind a motorină şi a hârtie încălzită. Sunete care prelungeau, parcă, plesnetul florilor şi plantelor de afară, în aerul jilav, albastru, după ploaia de vară.

 În semnele cărţilor/scriitorilor intră idei, imagini, comportamente şi experienţe (istorie şi viaţă socială) – gânduri, speranţă, sentimente, vise. În cazul meu această înţelegere este treptată şi în copilărie ea este de nedespărţit de şcoală, de profesori şi părinţi şi de cele două imense săli de lectură ale bibliotecii, de fişa de bibliotecă şi de lectură pe care le completam conştiincios, cu plăcere, de rafturile înalte, la care ajungeam doar de pe bancă, de bucuria de a intra singur în tainicele săli, cuprinzând cărţile cu coperţi tari, ale clasicilor literaturii române şi universale, prevalând bucuria inocentă a elevului, gata de orice aventură a personajelor din romanele celebre citite febril, reluate şi reaşezate în cele mai neaşteptate locuri. Am descoperit treptat, adeseori cu surprindere, că locul unor cărţi din biblioteca mea şi din alte biblioteci frecventate nu corespunde cu locul acestora în mintea mea, intrigându-mă şi făcându-mă să reiau lectura/ cititul din mai multe locuri, deodată…Verificându-le paginile, ideile, imaginile şi personajele, mă reverificam adesea pe mine. Răscumpărător uneori, deficitul originar (apoi programat) al legăturilor mele cu autorii (contemporani) a devenit o cronologie, o istorie a lecturii cărţilor acestora şi a locurilor şi împrejurărilor în care ele s-au produs.

Imaginea care răsplăteşte şi împrospătează lectura, elogiind-o, îmi pare a fi cea a picturii lui A. Renoir (1841-1919), La lecture, în care cele două fetiţe, în alb şi roz, pe un fundal verde, au privirea aţintită asupra şirurilor de litere (cuvinte) ghicibile. Faţa şi mâinile indică atenţie, concentrare şi interes. Puritatea chipurilor şi dantelăria par să fie şi ale lecturii. Prin ochi şi prin mână, atingerea cărţii se prelungeşte pe buze şi în inimă. Natura însăşi pare dantelată după modelul lecturii (în îmbrăcăminte sunt vizibile broderiile) şi în această descifrare a codurilor magice ale fiinţei inocente înţelegi că veşnicia se poate deschide asupra omului datorită sufletului său şi lecturii…

  1. Don Quijote, personajul lui M. Cervantes (1547-1616), este şi un produs al lecturilor sale din cărţi „pântecoase” şi al imaginaţiei aprinse, nelimitate şi nobile. Dinamica europeană a personajului se datorează deopotrivă mediului (istoriei şi geografiei timpului său) şi instruirii, lecturilor. Perspectiva multiplă asupra inventarului de cărţi, stiluri şi mentalităţi surprinde şi astăzi la lectură. La rândul lor, preotul, bărbierul şi nepoata im/pun ordinea lor aleatorie în cărţile/ biblioteca iscusitului hidalgo, sortind focului, păstrării, poprelii şi folosirii diferite cărţi şi înscrisuri şi valorile pe care acestea le propun. Prin 1911 I.L. Caragiale era interesat de o „adaptare”/„repovestire” după Cervantes.

 Până să devină ficţiune, viziera cavalerului se ridică pentru frumuseţe, adevăr şi dreptate, iar cariera eroului înseamnă lectură (la origini), competiţie, reguli şi nobleţe. Sminteala eroului provine şi din aplicarea regulilor cavalereşti unei istorii anapoda, pe dos. Acolo unde vulgul măsoară grăbit cu bâta şi cu cotul, nobilul cavaler Don Quijote scrutează orizontul printr-o vizieră, semnalizând, alegându-şi ceremonios potrivnicii şi arma luptei, reamintind (sub această formă) de Făt-Frumos al basmelor formatoare.

Modernitatea romanului rezultă din felul în care istoria aventurii nobilului cavaler surprins în lupta cu morile de vânt ale timpului şi spaţiului său devine aventura istoriei celorlalţi, a Spaniei secolului al XVI-lea, pe care imaginarul eroului le cuprinde şi viziera le afişează. În ambiguitatea sa, romanul lui Cervantes propune căutarea originii şi a perspectivei şi impune istoria ca „mamă a adevărului” (J. L. Borges, 1899-1986). Tornada în care este cuprins ingeniosul hidalgo Don Quijote de la Mancha în tabloul lui S. Dali (1904-1989) pare cea mai aproape de fenomenologia personajului, de reveria sa sublimă, absurdă şi iluminată, livrată concomitent imensităţii, cavaleriei, cărţilor şi celuilalt. Iluzia încăpătoare şi sublimă a lui Don Quijote cuprinde treptat lumea – lume, lumea cărţii şi le străbate până la moarte. Scorul iluziei cavalereşti – şi perenitatea idealului – frapează şi astăzi tocmai prin compararea cu răbojul scutierului şi inventarul de cărţi „de ars” al nepoatei, al urmaşilor scotocitori. Autorul indică astfel (din pornire) şi gradul şi pericolele iluziei, orizontalele şi verticalele celor inteligenţi, păţiţi şi cuprinşi de idealitate.

Căci, asistent la asaltul asupra morilor de vânt, scutierul are propria depoziţie/ variantă/ înţelegere. Ceea ce corespunde unei „reprezentări” mai largi a lumii. Dar, atenţie, doar cavalerul citeşte şi acţionează, doar el se luptă. Pericolul semnalat de roman este că pe baza unei depoziţii pot fi arse alte cărţi/ idei (asociate cavalerului şi cavaleriei), uneori fără să fie citite. Tratamentul/ procedura privind lecturile şi biblioteca lui Don Quijote şi inventarul acestora constituie un capitol important de geneză literară (şi laborator artistic), dar şi de diferenţiere a personajelor şi a lumii şi merită reluat oricând, cu folos…

 

 ***

Ion BUZAŞI

                                     

Plăcerea de a înţelege mai bine

                                                

Întâmplarea (fericită coincidenţă!) a făcut ca în timp ce mă gândeam la ancheta revistei „Vatra” să iau din rafturile bibliotecii mele, două cărţi care au atingere cu subiectul propus spre dezbatere: Emile Faguet, Arta de a citi, în româneşte de Lidia Cucu-Sadoveanu, Editura Albatros, 1973 şi Antonio Spadaro, La ce foloseşte literatura?, în româneşte de Ioan Milea, Galaxia Gutenberg, 2006, aşa că unele opinii se vor resimţi poate de aceste lecturi.

Dezbaterile despre lectură, cititor, carte revin periodic, mai ales atunci când se consideră că este „o criză a cărţii”, o scădere semnificativă a numărului de cititori. Este o părere aproape generală că în aceşti ani se citeşte mai puţin decât, – şi să nu mergem mai departe – înainte de 1990. Şi s-a dat şi o explicaţie: nu existau atâtea mijloace de comunicare, o diversitate atât de mare a presei şi a cărţii, nu apăruse la noi cel puţin, internetul şi cartea sau revistele on-line. Sunt şi alte cauze ce ţin de ritmul trepidant al vieţii contemporane, nepotrivit cu lectura tihnită a marilor romane. S-a dus acea „umbratilis vita” (viaţa la umbră), de care se bucurau cei vechi, de lungi ceasuri de lectură şi visare. Dar se citeşte, se citeşte încă, chiar dacă tot mai îngust şi mai specializat. Pentru că o altă caracteristică a lecturii este evidenta ei specializare: cititorul se apleacă mai ales asupra acelor cărţi care-i vor folosi în specialitatea lui. Este lectura-studiu, care este mai puţin plăcută, pentru că incumbă un efort. Chiar şi cronicarului literar, când se gândeşte că trebuie să scrie despre cartea pe care o are în mână, că trebuie să reţină anumite idei, fragmente şi expresii şi eventual să facă însemnări marginale, plăcerea lecturii îi este diminuată, sau cum spuneţi Dvs., „dispare seducţia lecturii” şi nu sunt puţini critici literari, în fond nişte cititori profesionişti, care au nostalgia lecturilor din copilărie şi trăiau din plin acea „seducţie a lecturii”, despre care vorbeşte Titu Maiorescu în articolul despre Morala în artă arătând că „o operă de artă ne rupe, ne smulge din contingent şi ne înalţă în lumea ficţiunii ideale.” Poate nu este exagerat să spunem că lectura are capacitatea de a schimba lumea, pentru că mergând mai departe cu aserţiunile lui Titu Maiorescu, atâta vreme cât cititorul este stăpânit de emoţie artistică se întăreşte în el „partea bună a fiinţei umane”. Dar cred că pentru aceasta ar trebui o selecţie a lecturii, adică în timpul unei vieţi să citeşti cărţi fundamentale ale literaturii româneşti şi universale, cărţi formative. Există, cred, în viaţa oricărui cititor pasionat cărţi formative, mai ales în perioada adolescenţei când, vorba lui Călinescu, tânărul este curios de lumea în care trăieşte şi dornic să se orienteze în ea. Pentru mine formatoare au fost în primii ani de lectură cărţile accesibile şi cunoscute din literatura română. Deşi în copilăria mea se traducea mult din literatura sovietică, şi am şi citit câteva cărţi din acestea, nu am reţinut aproape nimic din ele, în schimb îmi amintesc cu ce plăcere am citit şi ce impresie puternică mi-au făcut o elegantă ediţie din colecţia lui Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Isprăvile lui Păcală de Petre Dulfu, Poveştile, Povestirile şi Amintirile lui Ion Creangă, Povestirile lui Ion Pop Reteganul, romanele lui Ion Agârbiceanu, prozele lui Pavel Dan şi altele.

O lectură mai dificilă este poezia. Vladimir Streinu, cred, spunea că un cititor de poezie este ca un fel de conductor de electricitate, poate fi aşadar un bun conductor de poezie sau un obstacol între poezie şi el. Emile Faguet în cartea pe care am amintit-o, vorbeşte şi de „arta” de a citi poezia, amintind câteva cerinţe: poezia se citeşte cu voce (nu cu voce tare, ci cu voce scăzută), să fim atenţi la punctuaţie – pentru că aceasta sugerează pauzele logice şi psihologice şi chiar nuanţarea tonalităţii lecturii, bogăţia de ritm şi armonia frazelor, în felul acesta lectura va deveni o bucurie, aşa cum bucurie este fredonarea unui cântec îndrăgit.

Lectura ne face să îndrăgim scriitorii; la primele lecturi aceştia mi se păreau oameni neobişnuiţi şi când i-am văzut la aşa – numitele „întâlniri cu scriitorii”, cu greu am crezut că aceştia sunt cei care au scris Arhanghelii sau Arta prozatorilor români sau Cântece de pierzanie sau Poemele luminii, sau Portrete şi amintiri ş.a. Vorbesc de scriitorii pe care am avut privilegiul să-i văd la asemenea întâlniri, ca elev sau student: Agârbiceanu, Tudor Vianu, Blaga, Beniuc, Victor Eftimiu. Există scriitori cu succes de public, un criteriu ce nu trebuie subestimat, dar nici absolutizat, pentru că nu este singurul care confirmă valoarea unui scriitor; în perspectiva timpului, sunt frecvente schimbări de receptare: scriitori foarte citiţi într-o vreme , devin „scriitori uitaţi”, iar alţii dimpotrivă sunt „redescoperiţi”. Alternanţele acestea sunt determinate nu numai de sensibilitatea epocii ci şi de contextul socio-cultural. Din acest punct de vedere relaţia scriitor-cititor este bivalentă – şi scriitorii pot fi nedreptăţiţi de cititori sau preţuiţi (uneori cu asupra de măsură) aşa cum şi cititorii pot fi satisfăcuţi sau dezamăgiţi de opera scriitorului.

Nu cred că există soluţii practice, eficiente pentru sporirea numărului de cititori, pentru „întoarcerea” lui în biblioteci. Cartea „clasică” este concurată tot mai mult şi tot mai evident de cartea în format electronic, de e-book. Totuşi nu cred că volumele de tip clasic, care înseamnă lectură propriu-zisă, vor dispărea, în orice caz, nu într-un viitor apropiat, aşa cum catastrofal proorocesc unii. Cartea, aşa cum o ştim, are virtuţile ei şi continuă să fie o atracţie nu numai pentru bibliofili ci şi pentru cititorii pentru care lectura înseamnă şi participarea afectivă şi dialog cu scriitorul, cu posibile şi utile note marginale, cu filiaţii literare posibile, şi mai ales, cu posibilitatea relecturii. Alexandru Paleologu spunea că: „de la o vreme mai ales recitesc”. E plăcut să citeşti – spune Emile Faguet, câteodată, e şi mai plăcut să reciteşti, şi criticul francez enumera trei motive pentru care e bine să practicăm relectura: reciteşti ca să înţelegi mai bine. („Nu există autor mai clar ca La Fontaine ori ca La Bruyére. Te asigur că recitindu-i pentru a douăzecea oară, găseşti pasaje pe care nu le-ai înţeles destul de bine şi pe care abia acum le înţelegi cum trebuie” – p.137); plăcerea de a înţelege mai bine aprinde în suflet un foc, o căldură care excită imaginaţia şi atunci „creezi şi tu puţin, urmărind autorul” (p.138). Aşa se nasc cele mai bune „pagini de critică”; reciteşti şi ca să guşti amănuntele sau să apreciezi stilul (p.138).

Când un cititor practică relectura a devenit aproape un cititor profesionist, un prieten statornic al cărţii.

 

***

Gheorghe IOVA

 

Texte cu care gândeşti

 

Există o seducţie a lecturii: scrisul – „seducţie a lecturii”. În „Cititorul” (scris pentru concursul V.R. şi menţionat, cu o diplomă şi un abonament, pe 1 an, la V.R. şi publicat, în V.R., aprilie 1985, Nr.4.), refer, la conexia don Quijote, cu „c’est moi”: „Lectura beletristicii a fost concepută şi practicată ca încetineală şi delicateţe, eventual în numele profunzimii, la rigoare. În ciuda gândului la îndemână, bazat pe ideea că predecesorii noştri, cu cât mai departe , pe scală, se mişcau mai încet decât noi, concepţia lecturii încete şi delicate, fenomen intim, este recentă: ea apare în epoca modernă. Familia burgheză are bărbatul activ şi femeia sedentară. Don Quijote este un cititor care trece la acţiune, nefiresc este că acţiunea lui derivă direct din lectură. Problema lecturii ca acţiune şi a tipurilor de acţiune cu care ea se conexează. Madame Bovary este şi ea o cititoare care trece la acţiune. După cum se vede, societăţile umane au fost în măsură, întotdeauna, să controleze regimul acţional al lecturii.” Pentru (scris tipărit &) citit, s’au făcut procese, s’au dat condamnări. Şi acum, dacă dai semne că ai citit Wittgenstein, una sau mai multe audienţe îţi sunt retrase. „A schimba lumea”, „s’a semnat actul istoric” întreţin că „a schimba lumea” e fenomen al înregistrărilor ce se concură ori se anulă înde ele, ca valutele. În afara acţiunii textuale, nu există „a schimba lumea”: „lumea” nu există decât scriptic. „Lumea e ceva ce nu pot întâlni.”, Iova, 1970. Pun da.

Cititorul, ca Isus, face reinvestirea, în acţional, a unui scris, anulează „litera moartă”: „scoală din morţi”. Plagiatorul e un delator, deleagă: releagă lectura, la comanditar ori şi competent cititor „real”; relevă deci că „Orice text e un stoc acţional.”, Iova, 1985. „Critica” e un nume al cenzurii, un text „însoţit”: bruiat, acoperit, de acte „critice”: „postfeţe”-feţe, „prefeţe”-feţe, „introduceri”, „CUVÂNT ÎNAINTE” de „a da cuvântul” cuvintelor de autor, şi „ecouri, în presă”, astea arată că ce se publică nu e de citit. Cititul lipseşte, de treizeci de ani, din exerciţiul literar local; publicarea, iar nu scrierea, se constitui în act literar, absenţa lecturii a dus scrisul “literatura”, la ce vedem (nu citim). „Critici” conving lumea că ceva a fost citit (ceva gata citit, nu prea stai să citeşti). „Criticul” ar fi „cititor profesionist”, dacă ar aduce servicii cerute de autori: literatura arogată la „românesc” nu are nicio audienţă (ca şi „afară”, înăuntru: barbar uz al zicerii „literatura străină”) şi tocmai cei, ce anulează audienţe se cartelează, cu „critica e un gen literar, e literatură” („critica criticii” pune, aici), să ocupe istorii, ale literaturii, cu câmp ocupat cu nume de critici şi citate din critici, cu „marile nume” sunt „critici”. „Marile nume” sunt opera „criticilor”. Cititorii sunt oameni activi, detectori de stocuri acţionale (nu se lasă îndrumaţi, „întru” „concurs pioneresc, de orientare turistică, cu puncte obligatorii de trecere”): „critica”, securitatea ori şi presa, delatorii nu pot repera un cititor, nici ce face el cu citit şi ce a citit. Orientativele („literatură”, „poezie”, „scriitor”, „seară literară”, „lectură publică”) s’au deturnat, sunt uzate de neaveniţi & parveniţi; scriitorii & cititorii reali au a se întâlni atipic, nedetectat. Scriitorii „literaturii” lucrează cu redactori, critici, jurii (echipele cinema au modelat echipe, în loc de autori, vezi „optzecism”), nu au noţiunea cititorului liber, activ de sine, partener al scrisului.

Texte, da, cărţi (cele mai multe sunt umpluturi) (Biblia nici că se citi), hm! Aici, la „texte, da”, pun „Tractatus logico-philosophicus”, „Patul lui Procust”, „Kama”, „Le plaisir du texte”, „Les jeux de l’échange”, „Persecution and the art of writing”. Cererea „cărţi” în intrebare, mă împiedică să dau nume. „nu dau nume” taie accesul, la valoare & uz, cuvintelor care nu’s nume.

Activ, unul ca altul, altul, să păstreze acces; să iasă, el şi scriitor, din scris, tot timpul oricând, la lume.

Se citesc semne de circulaţie, bordurile maşinilor şi ale calculatoarelor, uniforme şi epoleţi, promptere şi titrări. Ce se oferă, ca „literatură”, e de necitit. Eliberarea scrisului performant, de „literatură”, fu, o vreme tradiţia literaturii (spus, de Ion Vinea, în 1913, şi pentru aici, o! voi, cei ce luaţi şi „pentru acasă”); eu m-am desolidarizat, de „literatură” (loc căpuşat), să păstrez, în lumea închisă (până azi), scrisul ca tehnologie de navigaţie, cu viaţa proprie mie, atât. Scrisul, ca serviciile reale (ies din spitale, din cazărmi, din birouri), se pretează la purtător, ca banii, ca media (ce e). Depozite se pot constitui, direct, pe navigat. Lui Eminescu i s-au luat biblioteca (mare, unică) şi fişierele (nedeclarat, altora în uz, s-au dat: plasează, după ce ai cercetat). Arhivele, în zilele noastre: de 20 de ani, sunt inaccesibile, iar unii se dau drept „istorici”. Eu nu găsesc o tehnologie de păstrare, a bibliotecii mele, în spaţiul meu de locuit, convieţuit & scris, gândeşte. În bibliotecile „noastre”, cărţile emise de „regimuri”, în ţara închisă, în „limba literară” oficială: cenzurată, obiecte intoxicate, cu „sub îngrijirea”, „traducere” (mafia unui scris de necitit, fetişizat „străin”: „ieşire” ca acces „afară”).

„Cititori dezamăgiţi” dau, disloial, „scriitori nedreptăţiţi”. Însă de punem „dezamăgirea” cu „seducţia”, din deschiderea „Ancheta Vatra”, obţinem „crima pasională”, domeniu altui pronunţ (taci răspicat, pronunţ astă tăcere).

„Puterea cititorului”, când alfabetizarea nu se mai face, nu mai duce la „structurile puterii”; când descărcările Berevoieşti ori şi „WikiLeaks”, publicările nu mai presupun vreo lectură: republicări sunt satisfacţii în sine, nu se zice de nicio citire; citarea, ca şi copia, ocoleşte obligaţia de a citi ce intermediezi. „spaima de a fi citit” se rezolvă cu înscrierea pe canale garantate, în care cenacleiu’ şi lecturi la elevi analfabeţi ori şi la transpirate muncitoare la ieşirea din schimb („munca” e cuvânt nespus): cariera se bazează pe faptul că scrisul acesta controlat, e, garantat, necitit.

„Perogativele autorului”, când editorii sunt sponsorizaţi, în numele autorilor, cu devize aprobate deşi, la „drepturi de autor” (înlocuit, brutal, cu „copyright”: copia e pe locul „autor”) nu sunt trecute lucruri de înţeles.

Întoarcerea cititorului se va face când scrisul prezentat va fi uzaj făcut lumii, timp alocat, timp arogat, timp e bani; când cititorii de serviciu vor degaja locul. Când scrisul va fi loc al performanţelor, al performanţelor libere, al libertăţii întreţinute social; cât, fără libertate, „societăţi” nu sunt.

Separă, textul, de obiectul „carte”, ELIBEREAZĂ.

Localizează „cititorul” autoproclamat. Piaţa de „modernizări” a scos, lumea, din actual (la neguvernabil, cu pseudocetăţeni); din moda, modern, la „post-”: modern aftermath, l’après- coup (cu „veni-ţi-ar numele”, „star system”, autoritatea foştilor dă curs puterii).

„Relectura”, da. LIBRETTO, pentru gânduri, poate fi orice scris; poate fi şi un text, de Textbuch Heissenbüttel. Aici, însă, texte cu care gândeşti, pentru că sunt de autor.

 

***

Augustin IOAN

 

Biblioteci

 

De câtva timp, sunt preocupat de relatările colegilor mei de la facultăţile umaniste şi de ştiinţe socio-umane, cu privire la nivelul lamentabil de (in)cultură al studenţilor lor. Cum sunt, la rândul meu, profesor, dar la arhitectură, mă confrunt şi eu cu probleme, dar în niciun caz de magnitudinea celor semnalate de colegii mei. Evident, este vorba despre o selecţie diferită, pe de o parte şi, pe de altă parte, de bascularea paradigmei culturale la nivel molar, de la cea scrisă către cea vizuală (cu o semnificativă componentă digitală). Or, acest lucru, coroborat cu mobilitatea extraordinară de după 1989, îmi favorizează studenţii. O spun cu toată răspunderea, în comparaţie cu ce ştia generaţia mea la terminarea studiilor, în 1990, în medie studenţii care termină arhitectura douăzeci de ani mai târziu sunt semnificativ mai educaţi într-ale propriei viitoare profesii. Ei vor fi văzut la faţa locului, deja, un număr important dintre capodoperele despre care noi le vorbim şi au fost, sunt expuşi frecvent la reprezentările celorlalte.

Şi, cu toate acestea, mi-e dor de biblioteci. De bibliotecile în care m-am format, de la cea, minoră, a părinţilor mei (pe care am completat-o până în clipa de azi, când îmi aparţine şi, dimpreună cu aceea a soţiei, ocupă complet două camere ale locuinţei noastre, până la marile biblioteci universitare în care m-am format – după 1989.

Am lucrat, fascinat mai mult de arhitectura locului decât de caracterul său de tezaur al publicaţiilor în engleză din lumea întreagă, în Biblioteca Bodleyană de la Oxford. Mi-am petrecut acolo zilnic câteva ore, la o aceeaşi masă dinspre fereastra de unde se vedea şi St. Edmund Hall, colegiul „meu”. Treceam întâi prin complicatul, labirinticul sistem de curţi interioare. Apoi, nu uşor, de buldog – altfel un cetăţean respectabil – care ne verifica intrările şi ieşirile. Urcam etaj cu etaj într-un fel care imita parcă filogeneza, printre săli cu manuscrise din ce în ce mai puţin vechi, ieşind la „suprafaţa” textelor, ajustând aşadar timpul meu cu timpul lor. Erau colegi mai norocoşi, care studiau, de pildă, miniaturi şi legături de cărţi din cutare secol, oprindu-se, deci, pe drum. Sau, stranie, biblioteca de la colegiu, o fostă biserică donată acestuia. Drumul către intrare era făcut din pietrele de mormânt ale cimitirului. Înăuntru, înaintarea spre est însemna şi ordinea în care erau accesibile mesele de lectură: în pronaos – studenţii, în naos – masteranzii şi doctoranzii, iar în altar/ Empireu? – logic: profesorii.

În uriaşa bibliotecă Langsam a Universităţii din Cincinnati, OH, citeam mai degrabă pentru relaxare: era o maşinărie de citit şi distribuit cărţi, în care se putea de asemenea prânzi ori aţipi apoi – care pe unde apuca. Mai interesantă mi se pare acum biblioteca Colegiului de arhitectură, arte, design şi planning (DAAP), colegiu al cărui nou sediu a fost proiectat de Peter Eisenman. La plecare, în 1994, începea construcţia. În 1999, când m-am întors, printre fracturile de plan şi sticla transparentă, am descoperit un loc pitoresc, luminat zenital, cu rafturi care se pot strânge unul într-altul, carte lângă carte lângă carte. În 2004, petrecut-am aici tihnite zile de citire & scriere. Dar, neliniştitoare, biblioteca s-a schimbat din nou, devenind un mecanism al conectării virtuale, al accesului nelimitat la informaţie. Şi când spun „nelimitat”, nu mă refer doar la cantitate, ci răspund şi întrebării „unde?” Unde mă pot conecta la aceste – invizibile – (re)surse? Răspunsul este – pentru mine, încă – aiuritor: oriunde. Bibliotecile, cafeneaua, sălile de curs au devenit wireless, lăsând, precum şopârlele, îndărăt o piele anterioară, care, încă, pentru noi reprezintă un deziderat: posibilitatea de a te cupla prin cablu LAN la o reţea de acces www coborând până la ultimul loc al bibliotecilor. Aceasta a rămas deja obsoletă, cum ar spune un filosof român iubitor de neologisme. Dar, de fapt, o asemenea ubicuitate pune în criză o noţiune, vai, prea de tot dragă arhitecţilor: aceea de spaţiu asociat/ destinat unei anumite, precise, funcţiuni. Dacă accesul la informaţie, la cataloage, la cărţile însele, digitizate, se poate face de oriunde, trebuie să ne întrebăm ce mai înseamnă, de fapt, o bibliotecă şi ce program transmitem arhitectului. Posibile răspunsuri s-au materializat recent: cel al lui Rem Koolhas, la Seattle şi cel al bibliotecii naţionale din Quebec. Biblioteca publică de la Seattle conţine toate funcţiile „tradiţionale”, de la stocare la acces punctual, de felul biroului, la cartea-obiect; dar propune, de asemenea, şi un „supermarket” care înlocuieşte fostul loc de interacţiune cu bibliotecarul, alte funcţiuni publice asociate mai degrabă cu agora decât cu biblioteca şi, fireşte, negoţ de tot felul. Celălalt exemplu, quebecoaz, este mai interesant sub specie urbanistică şi arhitecturală (şi, mai mult, din perspectiva concursului ce l-a precedat) decât din perspectiva mecanismului-de-îngăduit-cititul. Acolo, metafora „naţională” pleacă de la „camerele de lemn” ale unei romanciere locale, spaţii ale introspecţiei şi regăsirii de sine, pe care le îmbracă în cupru, materialul predilect al regiunii frânce. Intricata combinare de spaţii publice şi „private” (zonele de lectură) a preocupat pe mai toţi concurenţii, aşa că o regăsim şi la Zaha Hadid (locul doi) şi la Christian Portzamparc.

Desigur, nu Quebec-ul ne oferă cel mai ilustru exemplu de bibliotecă „nefuncţională”, ci metropola-mamă, prin a sa bibliotecă naţională de la Bercy. Este interesant de discutat modul în care procedee de compoziţie textuală sabotează producerea spaţiilor în care este depozitat şi accesat textul însuşi. Nu o voi face aici, pentru că este o discuţie prea lungă. În fine, biblioteca de la Collegium Budapest, salonul fostei primării a Budei, mănăstire mai înainte încă. Mai degrabă improvizată decât sistematică, găzduia şi mese de lucru ale juniorilor. Mostre de frescă se decupau de sub zugrăveala albă: sfinţi cu aureolă, amintind destinaţia primă a locului.

În toate aceste spaţii mi-am petrecut întâlnirile cu litera scrisă. În plus, fireşte, de la bun început şi tot timpul dintre ele, acasă. Locuinţa şi biblioteca sunt consângene, ambele te cresc, cultivându-te (potrivit lui Heidegger, în chiar sensul originar, „agricol” al culturii). Pereţii casei mele sunt tapetaţi cu text, hypersuprafeţe: dacă aţi auzi-o pe menajeră cum le scutură de praf!… Are dreptate: mi-am donat biblioteca de specialitate deja de două ori la biblioteca facultăţii şi tot sunt prea multe cărţi. Am lepădat în urma mea încă două biblioteci (în apartamentul părinţilor mei şi în cel al socrilor, unde am locuit doi ani) şi am mai unit două, căsătorindu-mă. Aici, frustrare: a trebuit să renunţăm la dubluri, dar cine la care dintre ele să renunţe, căci nu e doar text, ci şi ataşament faţă de obiectul însuşi?

Dar nu mai e nimic de făcut: bibliotecile de acasă îndoiesc studiul cu intimitatea aflării în linişte, de jur împrejur, bucuros şi ferit. Nu am o mai mare bucurie decât aceea a lecturii tihnite, eu înde mine însumi. Spre disperarea familiei, citesc aproape oriunde şi oricând. Inclusiv în baie, în transportul în comun şi la şedinţele plictisitoare. Prin urmare, sunt cărţi peste tot, cu semne sau nu: care la citit, care la conspectat, care la recitire perpetuă. Am, de asemenea, un număr cotropitor de CDRom-uri – care cu text, care cu imagini – de care uşurez periodic computerul şi, prin intermediul lui, internetul. Mi-am luat şi un Kindle, unde am descărcat cu precădere tratate de arhitectură şi texte din Sfinţii Părinţi, carele-s gratis pe Amazon.

Mărturisesc, însă, faptul că nu pot citi cu aceeaşi sârguinţă pagina virtuală, de pe care ochii îmi alunecă, aşa că tezele de doctorat le cer pe hârtie, la 1,5 rânduri, pentru a putea face observaţii în scris.

Pentru că nu le pot disocia, scrisul de citit. Caietele mele de notiţe, fişele de lectură le revăd şi astăzi în căutare de sugestii, de piste pe care n-am mai pornit.

 

De la stilou la tastatură

Să scriu însă şi despre scrisul însuşi, dacă tot am dezvăluit, aici, cum e cu cititul. Aş reitera ceea ce pare să fie deja un fapt comun, dar pe care eu unul îl resimt acut: ceea ce semioticienii numesc influenţa canalului asupra mesajului. Chiar mediul – instrumentul şi suportul – scrierii determină ceea ce scrii. Textura cernelii pe coală şi consemnarea gesticii de către stilou dispar la trecerea la maşină, ca să nu mai spun de computer; hârtia nu mai consemnează direct oscilaţiile şi apăsarea variabilă a mâinii asupra hârtiei. Faptul că apeşi o succesiune de taste nu mai are acelaşi tip de relaţie oarecum directă, corporală, cu scriitura, dar încă mai putem vorbi despre manuscris, pentru că se păstrează cel puţin fermitatea apăsării pe tastă în carnea hârtiei. Or, ajunşi la computer, cu versatilitatea operaţiunilor de procesare de text, această „profunzime”, substanţialitatea fenomenologică a gestului de a scrie, a dispărut. Autocenzura şi rigoarea celui ce scrie pe hârtie dispar, devreme ce raderea textului „greşit” nu are consecinţe vizibile; dispar – dacă nu îţi propui cu oarecare masochism să împiedici această ştergere – variantele prin care trece un text şi care adeseori reprezintă startul, sau analogia necesară pentru un alt poem; în fine, instabilitatea textului, care se poate combina în varii chipuri prin redispunerea secvenţelor în câmp sau prin mutarea dintr-un poem în altul, este o stare prin care textele trec mult facil decât atunci când scriam direct pe hârtie, chiar dacă ea rămâne încă invizibilă în clipa imprimării. Există o serie de comenzi prin care se pot marca diferit variantele, sau prin care corecturile pot coexista cu ceea ce a fost „greşit”, dar nu cunosc încă nici un poet român care să fi folosit această stare derrideană a textului computerizat. Hyperlink-ul poate fi o nouă sursă de „profunzime” rizomatică pentru poezie şi în „museletter” am văzut vorbindu-se despre acest potenţial al scriiturii poetice.

În ce mă priveşte, apelez încă la o tehnică mixtă, câtă vreme, în ciuda faptului că am un notebook, am clipe de „inspiraţie” mai cu seamă atunci când, călătorind pe distanţe lungi, intru într-o stare de „stand-by” (contemplaţie? auto-hipnoză?) în care asocierile stranii, formulele paradoxale, alegoriile, în fine, figurile poetice se nasc mult mai uşor; aşa se face că bruioanele le scriu încă de mână, după care jocul trans-scrierii pe computer să dez-asambleze particulele de text spre a le recompune – într-un alt context, sau poate în cu totul alte texte. Păstrarea formelor brute, peste care se aştern straturi şi straturi de re-scrieri, îmi permite uneori să le revizitez cu falsa inocenţă pe care distanţa faţă de propriul text o aşează în timp. Rememor/invent/ez atunci circumstanţele scrierii, analogii pierdute, fracturi ale textului originar şi, poate, mai adaug la – sau modific un poem vechi. Eseurile le scriu însă exclusiv la calculator şi seriozitatea intrinsecă a acestui tip de text, mai cu seamă când el se referă la arhitectură – o artă eminamente sobră până mai ieri. Şi acolo colez, adaug, import sau export paragrafe, argumente, citate; dar, mai mult decât în cazul poeziei, salvez sufletele celor din edituri şi, mai nou, din redacţii, care nu mai au tăria de caracter (şi nici bugetul) pentru a dactilografia manuscrise. Practic, din 1993, de când mi-am cumpărat unul, nu am mai scris decât la computer, după ce încă din 1988 nu mai dădeam manuscrise spre publicare, ci doar dactilograme (oh, bietul meu Continental, atât de greu obţinut, pe care l-am vândut în 1990 lui Daniel Bănulescu! Mai am două maşini de scris, una din zestrea soţiei şi alta – cumpărată la Oxford spre a-mi redacta acolo lucrările săptămânale; tot la Oxford am făcut şi primul curs de WordPerfect 5.1, program pe care l-am folosit ani buni după aceea).

Am, apoi, aceste dosare cu şină şi aceste caiete chinezeşti cu legătură verde-mătăsos în care am tot scris de-a lungul anilor. S-au adăugat agende, caiete de dictando, precum şi caiete de schiţe. Din vreme în vreme, cum deja am spus, în conjuncţie şi cu fragmente care se iscă de la sine, le revizitez: sunt acolo începuturi şi piste abandonate, versiuni de care m-am lepădat ulterior – o întreagă hoardă de pre-poezii şi/sau de concepte arhitecturale în atmosfera cărora adeseori mă scufund, nu în ultimul rând spre a recupera ceva din inocenţa vârstei la care au fost scrise. Colajul adună împreună „subansamble” reciclate şi palimpsestul aşează strat peste strat: computerul le-a făcut să devină prea facile, în detrimentul unei anume „profunzimi” a textului. Faptul că poţi interşanja fragmente de text, decupându-le dintr-un loc şi adăugându-le altundeva, unde alăturarea creează insolitări involuntare, este un rezultat al procesorului de text. Deja Intro, din Partidul Poeţilor, era un astfel de text pre-fabricat, pentru ca Sora de noapte din Terapia prin scris să fie doar un colaj de fragmente mult mai vechi, aduse la zi”. Nu cred în inspiraţia care vine pe când o aştepţi nemişcat şi extatic ci, dimpotrivă, cred în logica imanentă a unei masse critice de text „poetic”, de magmă informă încă, dar care începe să îşi impună propria logică internă, sau care acceptă o astfel de coerenţă pe care tu i-o conferi de îndată ce intri în joc, în „vibraţia” ei.

Lauda scrisului

Atunci când vine vorba despre text academic şi, în genere, nepoetic, mă tem că formula inspirată – vai, atât de la vogă printre filosofii şi eseiştii indigeni – ţine loc de, suprimând în proces, travaliul explicaţiei. Talentul inventării de sintagme memorabile este aici o sublimare a şederii degeaba. În locul efortului de a explica, de a construi edificii de cuvinte, sustenabile – drapajul şi horbota impresionistă de, bine plasate, cuvinte. Din nefericire, în ciuda succesului pe care ele îl au, nu sunt de natură să construiască, doar ele, o cultură. Citabil, cuvântul preţios trebuie după aceea depliat prin interpretare, sprijinit pe citatul de prestigiu sau pe parafrază, adăugat altora la temelie. Altfel, el nu creează decât aura admiraţiei, la fel de efemeră ca şi gloria care derivă din acest joc al minimului efort – fizic! – pe care îl presupune, totuşi, cercetarea avansată. Nu sunt, să ne înţelegem, împotriva harului unuia sau al altuia de a emite asemenea inspirate formulări, care pot sintetiza mai bine decât o armată de fraze un gând. Sunt însă împotriva absolutizării acestei proceduri, mai cu seamă atunci când, de la asemenea inteligenţe remarcabile se aşteaptă de fapt operă, nu balet lingvistic.

Or, opera serioasă (şi nu doar cea de factură academică) nu aşteaptă doar inspiraţia; travaliul constant, indiferent la circumstanţe şi de umori, poate induce starea de receptacul al inspiraţiei; textul însuşi, din propria densitate (i.e. complexitate) şi, uneori, din propria masă, poate isca acele piscuri ale sale pe care alţii le aşteaptă cu mâna la falcă. Mi se pare dramatic ca astfel de formule, ale nehărniciei „inspirate” să fie propuse drept soluţie de carieră, mai cu seamă de către purtători de titluri didactice şi academice. Nu, ele nu sunt o soluţie decât pentru puţinii dăruiţi cu har; iar acesta din urmă nu este predabil. Or, discursul academic trebuie întemeiat pe muncă perseverentă, pe rigoare a metodei, pe disciplină a redactării şi abia în ultimă instanţă pe stări oraculare. Eu nu le pot propune studenţilor mei, cel puţin nu acelora care vor să devină cărturari (nu e cazul celor de la arhitectură, din nefericire), să fie puturoşi. Pot însă să le promit că, în destoinicia sihastră a muncii de cercetare, vor putea deveni cândva, împotriva vremurilor aproape sălbatice de azi, dacă nu savanţi şi academicieni, cel puţin acel humus din care să se nutrească o remarcabilă sinteză viitoare, sau o interpretare năpraznică – şi cu toatele capabile să împingă mai departe, măcar cu o câtime, cunoaşterea.

Nu e mult, dar este oricum mai profitabil – pentru ei – decât să le predau lenea ca strategie de carieră. Cei care au har, îl vor adăuga hărniciei. Cei care nu îl au, vor putea, totuşi, să fie de folos şi ca fundal. În definitiv, cultura are nevoie, spre a se zări vârfurile, de zone de platou, consistente, cele care oferă criteriile pentru comparaţii şi care amplifică strălucirea, adică recunoaşterea, celor din vârf. Reversul – a le spune să nu se bazeze decât pe har – nu este posibil de predat la scară amplă şi reprezintă o fundătură fiinţială. Uneori chiar pentru cei ce o propovăduiesc: atunci când vraja coregrafiei sociale celei mai remarcabile se va fi stins, când şi poveştile celor ce au stat în proximitatea oralităţii celei mai graţioase se vor fi dus acolo unde se duc toate poveştile când se duc – atunci rămâne, atâta câtă este, Opera. Şi nu discursurile de circumstanţă, nici micile metafore vor mai fi de vreun folos atunci. Nimic din câte vor fi fost admirate şi celebrate nu vor mai fi să reazeme un discurs incomplet, ars de zgura circumstanţelor sau a frivolităţii. În cele din urmă, este chiar sensul unei parabole biblice, a talantului. Înmulţirea lui prin efort constant, ritmic, este datoria celor înzestraţi, iar nu traiul din dobândă, oricâtă va fi fiind aceasta.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 134-145]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s