Lectură, cititor, carte (6/8): Gheorghe Glodeanu, Leo Butnaru, Dora Pavel, Călin Vlasie și Marian Victor Buciu

lectura 6

Gheorghe GLODEANU

 

Despre magia lecturii

 

Dacă există o seducţie a lecturii? Bineînţeles. În absenţa acestui miraj, cine ar fi în stare să devore biblioteci întregi, întorcându-se la lumea miraculoasă a cărţilor toată viaţa? Fascinaţia lecturii se explică prin nevoia existenţială a omului de imaginar, de poveşti, de a asculta mereu noi şi noi istorii. Pentru cititorul adevărat, cartea reprezintă o promisiune supremă, posibilitatea de a descoperi noi lumi în sfera imaginarului. În plus, pentru cititorul adevărat, lectura echivalează cu un amplu proces de delectare şi nu înseamnă niciodată o corvoadă. Din această perspectivă, putem vorbi de bovarismul cititorului, nemulţumit mereu de propria sa condiţie şi care aspiră mereu la altceva. Asemenea lui Don Quijote, cititorul este un cavaler rătăcitor, care îşi caută propriul drum în labirintul bibliotecii, visând să îşi concretizeze marile aspiraţii. Cazul ideal este acela când lectura ca delectare se suprapune cu lectura văzută ca profesie. Când cititorul de profesie nu simte munca pe care o desfăşoară ca o corvoadă, ci ca o infinită desfătare. De aceea se şi întoarce mereu la universul miraculos al cărţilor.

Este capabilă lectura să schimbe lumea? Depinde care este orizontul nostru de aşteptare. Fără îndoială, lectura reuşeşte să îmbogăţească în mod decisiv universul nostru interior şi, schimbându-ne în interior, ea influenţează şi faptele noastre. Există numeroase cazuri celebre ce vorbesc de funcţia soteriologică a artei. Avem cazul Şeherezadei, care reuşeşte să supravieţuiască prin harul ei de a povesti. Tinerii din Decameronul lui Boccaccio încearcă să supravieţuiască ciumei tot prin recursul la povestire. De funcţia salvatoare a artei vorbeşte şi Mircea Eliade în naraţiuni precum Adio!, Uniforme de general sau Incognito la Buchenwald. Iar lecţia spectacolului este aceea că putem supravieţui „terorii istoriei” prin intermediul refugiului în lumea artei. Este vorba însă doar de refugii, chiar dacă extrem de importante pentru individ. Cu toate acestea, arta nu a reuşit să împiedice marile cataclisme ale istoriei. Ca urmare, lectura ne îmbogăţeşte, ne poate face mai buni, dar poate cerem prea mult de la ea dacă avem pretenţia să schimbe în mod radical lumea.

Cititorul ideal este cititorul pentru care literatura a devenit o modalitate de existenţă. Inteligenţa, sensibilitatea, pasiunea, fidelitatea reprezintă trăsături fireşti ale acestuia. Ca cititor profesionist, criticul literar se apropie cel mai mult de postura lectorului desăvârşit. În cazul lui, pasiunea pentru lectură trebuie să se îmbine în mod armonios cu munca.

Toţi cititorii împătimiţi au avut lecturi formatoare. În funcţie de vârstă şi de experienţa de lectură a fiecăruia. Pentru că fiecare vârstă îşi are lecturile ei profitabile. Dacă privesc în urmă, mă pot defini drept un devorator de cărţi încă din momentul în care am învăţat să desluşesc literele. Şi această teribilă foame de carte nu m-a părăsit niciodată. M-am născut şi am crescut într-un orăşel de provincie, unde lectura era considerată un moft, oamenii optând, de regulă, pentru activităţi mult mai practice. În plus, în epocă, erau la mare căutare inginerii, nu filologii. De fapt, mergând împotriva curentului şi sfidând tabieturile celor din jur, pentru mine, lectura a constituit o necesitate existenţială încă din copilărie. Am beneficiat şi de o bibliotecă meritorie, adunată în bună parte de către mama mea, care iubea mult cartea, dar care, din păcate, nu avea timp să citească. Această mitologie a lecturii s-a amplificat odată cu trecerea anilor. Deja în primii ani de şcoală îmi cheltuiam puţinii bani de buzunar cumpărând cărţi de poveşti, tipărite în colecţiile de popularizare din anii 60. Pe lângă celebra serie de Poveşti nemuritoare, păstrez în bibliotecă o ediţie frumoasă din basmele fraţilor Grimm. Impozantă prin grafică şi dimensiuni, cartea avea câteva sute de pagini şi îmi aduc aminte cât de trist am fost după ce am parcurs-o pe nerăsuflate! Nu mai aveam ce citi…

După cărţile copilăriei, au urmat cele ale adolescenţei, devorate cu aceeaşi sete în curtea casei părinteşti. În perioadele de vacanţă, „norma” zilnică era de câteva sute de pagini. Iar când dădeam semne de oboseală, lectura era substituită cu audiţiile muzicale. Revenind la cărţile copilăriei şi ale adolescenţei, îmi aduc aminte că, prin anii 60 şi 70, a fost tradus, în condiţii grafice de excepţie, Alexandre Dumas, Am cunoscut istoria Franţei citind cele vreo 30 de volume din opera prolificului scriitor. Păstrez şi acum un raft întreg cu romanele de capă şi spadă de odinioară. Eugène Sue, Paul Féval, Karl May, Jules Verne sunt alţi autori semnificativi care mi-au încântat adolescenţa. Desigur, lista este mult mai bogată. „Aventura”, „Delfin”, „Cutezătorii”, „Enigma” reprezentau colecţii ce se adresau, cu predilecţie, tinerilor. Romanele poliţiste, cele de acţiune (multe inspirate din evenimentele celui de-al doilea război mondial), dar şi romanele SF (Isaac Asimov, Stanislaw Lem şi aţii se bucurau de un real prestigiu) erau devorate de tânărul însetat de cunoaştere, dar şi dornic de divertisment. La vârsta copilăriei am constatat pentru prima oară ce înseamnă să citeşti la momentul potrivit o carte. Îmi plăceau miturile şi am parcurs pe nerăsuflate cartea lui Al. Mitru, Din marile legende ale lumii. Am recitit cartea după doi-trei ani, dar nu mi s-a părut la fel de bine scrisă. Lecturile mele au devenit între timp mai exigente, chiar dacă fascinaţia miturilor nu a dispărut nici azi.

Anii de liceu au însemnat o sistematizare a lecturilor şi parcurgerea unei bibliografii obligatorii. Termenul „obligatoriu” nu m-a deranjat deoarece, cu excepţia unor texte din literatura contemporană ce ilustrau ideologia epocii totalitare, selecţia din manuale asculta de criteriul valoric. Pentru prima oară în liceu am simţit ce bine ar fi dacă ar exista cineva care să îmi îndrume lecturile şi să îmi recomande cărţile majore. Tot în liceu, parcurgând operele majore ale literaturii universale, am conştientizat cât de periculos poate fi să citeşti o carte fără să fii pregătit cu adevărat pentru receptarea ei. Acum am descoperit proza fantastică prin opera lui Mihai Eminescu şi am rămas toată viaţa cititorul fidel al acestor texte. O fidelitate concretizată într-o carte dedicată avatarurilor prozei eminesciene. Marele eveniment ce m-a marcat a fost însă descoperirea operei lui Mircea Eliade, cel care avea să devină, prin cărţile sale, adevăratul meu mentor spiritual. Interzis mai bine de două decenii, reputatul scriitor era prezent în biblioteca orăşenească din Carei, oraşul meu natal, doar cu un volum reunind două romane: Maitreyi şi Nuntă în cer, editate de către Dumitru Micu. Celelalte texte ale scriitorului le-am citit abia în anii studenţiei. Întâmplarea a făcut ca, încă din liceu, să am nişte profesori foarte buni la literatura română şi le sunt sincer recunoscător. Ei mi-au deschis noi orizonturi în sfera culturii, iar cei care cochetau cu scrisul, ulterior, m-au ajutat să îmi public textele. În mod treptat, noi colecţii au luat locul cărţilor juvenile: „Clasicii literaturii universale”, „Romanul secolului XX”, „Globus”, dar şi „Biblioteca pentru toţi”. Şi cum eram un cititor incorigibil, a fost firesc să mă gândesc să îmi continui studiile la Facultatea de Filologie. Lectura mi-a condus paşii, dar nu m-am gândit nici un moment că voi deveni dascăl. Cum eram un mare timid, un individ puternic introvertit, îmi venea greu să ies în faţa clasei şi să îmi expun ideile.

Studenţia a însemnat o perioadă de acumulări substanţiale. A fost vârsta asimilării marilor valori. Ca student la română-franceză, citeam enorm din ambele literaturi. Şi nu numai. Era voga romanului latino-american. Am rămas însă fidel prozei fantastice, la care mă întorceam periodic. Citeam mult Eliade, opera acestuia devenind şi subiectul unei incitante lucrări de licenţă. Apoi Eminescu, Caragiale, Blecher, Mateiu Caragiale, Voiculescu, D.R. Popescu, Borges, Dino Buzzati, Marquez, Asturias, Cortázar, Hoffmann, Balzac, Prosper Mérimée, Villiers de l`Isle Adam, Maupassant, Edgar Poe, Jan Potocki etc. Deosebit de instructivă s-a dovedit întâlnirea cu principalii teoreticieni ai fantasticului, tot atâtea escapade fascinante în sfera imaginarului: Roger Caillois, Tzvetan Todorov, Jurgis Baltrusaitis, Gilbert Durand, René de Solier, Gustav René Hocke, Marcel Brion, P.-G. Castex, Louis Vax, Marcel Schneider, Ion Biberi, Adrian Marino, Sergiu Pavel Dan, Matei Călinescu, Ioan Vultur şi mulţi, mulţi alţii. O carte foarte greu de găsit azi, celebra Antologie a nuvelei fantastice realizată de către Roger Caillois, a devenit pentru mine o lucrare de căpătâi.

Şi dacă vorbim despre etapele formării mele spirituale, trebuie neapărat să menţionez anii studiilor doctorale. Doctoratul este o experienţă ce te schimbă radical, care îţi conferă multă rigoare, obişnuindu-te cu meticulozitatea cercetării ştiinţifice. Numai cei care au trecut prin această „şcoală” conştientizează care este diferenţa. Iar subiectul abordat – poetica romanului interbelic – m-a familiarizat cu studiile marilor teoreticieni ai prozei.

  1. E greu de spus care este raportul optim dintre scriitor şi cititor, dintre lectură şi scriitură. Cred că acest raport diferă de la individ la individ şi de la un domeniu artistic la altul. Lectura constituie însă primul pas spre actul scrierii. Mai ales în cazul criticului literar, lecturile reprezintă o perioadă de acumulări esenţiale, ce pregătesc apariţia prezumtivului scriitor. Cărţile criticului sunt nişte cărţi de citire elevate sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Lecturile se dovedesc importante şi în cazul poeţilor, prozatorilor şi dramaturgilor, deoarece oferă o serie de modele la care poate fi raportată propria operă.

  2. Dacă în perioada totalitară lectura a constituit un veritabil refugiu din faţa agresiunii politicului, lucrurile s-au schimbat în mod radical după 1989. Lectura a început să fie concurată tot mai puternic de audio-vizual. Nevoia de poveşti a omului contemporan nu mai e satisfăcută doar prin intermediul lecturii, ci prin intermediul imaginilor, a filmului. Din păcate, aplicaţiile multimedia, pe lângă beneficiile lor indiscutabile, au distrus maniera de a scrie a omului contemporan. Corespondenţa ca gen a dispărut, locul ei fiind preluat de mesajele electronice. Sms-urile şi e-mail-urile au dus însă, prin conciziunea lor, la compromiterea comunicării tradiţionale, substituită printr-o exprimare eliptică, unde regulile gramaticale contează foarte puţin. Iată de ce ar trebui să se citească mai mult. Cum am putea să-i readucem pe cititori în biblioteci? Dezvăluindu-le frumuseţea cărţilor. Lecturile publice, întâlnirile cu scriitorii importanţi ai prezentului ar putea fi câteva metode de redescoperire a bibliotecii. Omul contemporan trebuie să reînveţe să citească. Dar lectura a devenit tot mai mult o profesie. Nu cititorul este cel care dispare, ci lectura ca delectare, ca fenomen de masă. În ultimul timp, inclusiv parcurgerea operelor de ficţiune a fost lăsată, cu predilecţie, pe seama specialiştilor, a filologilor, a profesorilor de limba română, a cercetătorilor.

7-8-9. Desigur, există scriitori nedreptăţiţi de către cititori. Până la urmă, cititorii sunt cei care decid destinul unei cărţi. În aceasta constă puterea demiurgică a lectorului. Există lucrări care nu se impun în timpul vieţii autorului, ci abia după dispariţia acestuia. Desigur, orizontul de aşteptare al cititorului poate fi contrazis de noua carte a unui scriitor important, care nu se ridică la nivelul aşteptărilor. Dar poate să dezamăgească nu numai întâlnirea cu opera, ci şi cea cu omul aflat în spatele ei. După cum întâlnirea cu un creator autentic poate stimula, dând un nou impuls lecturii, redescoperirii bibliotecii.

  1. Pe parcursul istoriei, lectura s-a metamorfozat în mod radical, pe măsura evoluţiei tehnico-ştiinţifice. Apariţia tiparului a constituit o adevărată revoluţie, dar tot o revoluţie s-a dovedit a fi şi apariţia calculatorului. În mod paradoxal, într-o primă etapă, procesul informatizării a uşurat enorm tipărirea cărţii de hârtie. Dar tot informatizarea a dus la apariţia cărţii electronice. Aceasta din urmă părea la început un moft, o curiozitate, o variantă mai puţin viabilă. Până la apariţia acestui instrument de lectură şi de stocare a cărţii electronice care este e-book-ul. Dacă ne gândim la facilităţile extraordinare pe care le oferă cartea electronică, devine clar că ne îndreptăm în această direcţie. Cartea de hârtie ridică uriaşe probleme de stocare, în timp ce o bibliotecă virtuală încape pe un suport electronic de câţiva centimetri. Pentru a nu mai vorbi de câţi copaci se pot salva renunţându-se la hârtie! Desigur, pentru cei care s-au obişnuit cu foşnetul paginii răsfoite, e greu să renunţe la contactul direct cu cartea-obiect. Un timp, vor exista ambele versiuni dar, pe termen lung, balanţa înclină clar în favoarea cărţii electronice. Dar nu cred că trebuie să facem din acest lucru o dramă. E mersul firesc al lucrurilor.

11-12. Cum lumea virtuală există doar în măsura în care ea este recreată de către cititor, putem considera că acesta se transformă într-un autentic personaj al operei. Mai ales că lectura este ghidată întotdeauna de nişte interese personale, de propriile opţiuni. Din această perspectivă, nu există un cititor inocent. Ci unul care participă activ la lumea în care pătrunde şi de care se lasă sedus. În ceea ce priveşte relectura, ea este îndeosebi atributul profesioniştilor. Desigur, poţi să revii asupra unei cărţi care ţi-a plăcut, dar relectura nu este o simplă delectare în cazul criticului şi a istoricului literar, ci o obligaţie. Aceasta deoarece o carte valoroasă ne dezvăluie mereu noi semnificaţii, în funcţie de vârstă, de pregătirea noastră teoretică şi de experienţa de lectură pe care o avem. De multe ori, revenind asupra unei cărţi, rămânem surprinşi de înţelesurile inedite pe care le descoperim în paginile ei, înţelesuri care ne-au scăpat la lectura anterioară.

Paradoxal e că, într-o lume dominată de vizual, de civilizaţia imaginii, care se îndepărtează tot mai mult de lumea mirifică a cărţii, mai există foarte mulţi cititori împătimiţi. Pentru care lectura rămâne o necesitate existenţială. Numeroasele târguri de carte asaltate de lume dovedesc din plin viabilitatea cărţii şi a literaturii. Aşa că putem afişa un oarecare optimism, fie şi unul moderat, în ceea ce priveşte viitorul lecturii.

 

***

Leo BUTNARU

 

Lectura formatoare

 

Bineînţeles că există o fascinaţie a lecturii, deoarece cunoaşterea prin lectură are seducţia ei. Plăcerea lecturii ca divertisment sau amuzament este şi ea nelipsită de seducţie. Unii cititori pasionaţi (pasiunea e rudă cu seducţia) simt necesitatea lecturii ca pe o dorinţă irezistibilă. Da, lectura atrage, captează, ca să dau două dintre sinonimele, „mai pe înţeles”, ale seducţiei.

Dar scrisul poate schimba lumea? Dacă admitem că da, apoi scrisul poate face această modificare doar dacă ajunge… lectură; dacă e cunoscut şi „aplicat practic”, ca idee, ca „proiect”, de mai multă lume. Se spune că unele revoluţii au fost declanşate de diferite tratate socio-politice, de declaraţii, adresări, ba, poate, şi de poezie, de melodii, cum ar fi „Marseilléza”. Dar şi de „Capitalul” lui Marx. Ei bine, pentru ca toate astea să fi putut ajunge să impulsioneze mişcări sociale, ele trebuiau să devină mai întâi lectură şi după – apăsare pe trăgaciul armei, nu? Dar parcă operele anticilor, tratatele lor de filosofie nu au schimbat mentalităţile, iar acestea – lumea? Apoi, nu în ultimul rând, să ne gândim la „Biblie” ca lectură… A schimbat multe în lume…

Lectura intră sine qua non în procesul de educaţie a omului, a lumii, deci şi de schimbarea a unităţii, dar şi a colectivităţii (lumii).

Ce ne împiedică să credem că lectura, ca studiu, dar şi ca „plăcută zăbavă”, nu face parte intrinsecă din condiţiile unei vieţi normale, civilizate, plenare, dacă vreţi, a omului şi societăţii? Nu cred că azi poate fi luată în seamă o societate, un stat, o ţară în care interesul pentru lectură ar cădea sub cota minimă de atenţie.

Lectura formează inteligenţa, cultura, civilizaţia, în acelaşi timp fiind parte componentă importantă, poate că chiar de bază, a acestei trinităţi. Lectura ne formează sentimentul frumuseţii vieţii, sentimentul estetic. Dar şi simţul responsabilităţii, în genere a bunei ţinute cetăţeneşti, a bunei conduite umane.

Lectura ţine de tonusul vital (în amplitudinea om – lume), de buna şi nobila calitate a acestuia. Ea este fluidul care circulă între şi leagă absolut toate, cred, componentele vieţii umane, sociale, la nivel global, interstatal.

Lectura este un mijloc, dar şi un instrument de reglare a unor obiective ale vieţii omului, profesionale, culturale; deci şi a vieţii lumii. Ea înseamnă calea spre competenţă.

Lectura ţine de fluxurile comunicative, implicite sau directe, nu doar dintre cititor şi scriitor, ci dintre mai mulţi oameni, contribuind la comuniunea spirituală a acestora.

Apoi lectura permanentă, ca o ştafetă predată între generaţii, duce la modificarea canoanelor, a gustului elevat, educat, mereu evolutiv spre un mai mare rafinament.

Pentru un om obişnuit, lectura trebuie să intre în esenţa existenţei sale. Ceea ce e sub nivelul obişnuitului (aici cu sensul de normal) e deplorabil, plicticos şi agresiv.

 E de presupus că deloc puţini cititori obişnuiţi au în mintea lor modelul cititorului ideal, care ar vrea să ajungă, în parte, şi ei, cititorii obişnuiţi. Fiecare îşi imaginează în felul său ce calităţi trebuie să posede acest confrate ideal, însă unul dintre criterii ar fi ca şi comun în năzuinţele obişnuiţilor: cititorul ideal ar fi acela, care reuşeşte să ia, să extragă folosul maxim posibil din lectură. În genere, cititorul obişnuit e unul empiric, iar cititorul ideal mai că ar ţine de conceptual. Cititorul ideal ar fi parcă un analog al autorului; un analog multiplicat al autorilor din stirpea celor mari, necesari, „eficienţi”, pe care îi citeşte, fiind, ca şi aceştia, purtătorul concepţiilor, esenţelor nemuritoarelor, binefăcătoarelor, „idealelor” lor opere. Ar fi un interlocutor al autorilor, discutând cu aceştia de la egal la egal. Cititorul ideal e, s-ar spune, coautorul cărţilor importante, prin înţelegerea, „descifrarea” şi popularizarea lor.

Ca simbol al eficienţei cu care se poate alege omul în urma lecturilor, cititorul ideal ar fi un obiect de studiu al sociologiei, culturologiei şi antropologiei culturii. El este coautorul operelor altora, dar şi autorul propriei edificări, creatorul unor concepţii unice care îl ajută să extragă mult mai mult din ceea ce confratele său obişnuit se alege cu ce dă Dumnezeu.

Dar nu cred că cititorul ideal e cel care, în socialism, era conceput ca identificare perfectă cu eroii ideali din cărţi; ba chiar dorind să substituie unul sau alt personaj literar „ideal”, pentru a transforma însăşi viaţa în literatură. Pur şi simplu, cititorul bun, foarte bun (unul ideal probabil nici nu există) e cel care ştie „să includă” literatura/ lectura în propria viaţă, modelând-o în conformitate cu idealuri mai speciale decât cele ale omului comun, „fără însuşiri”, cum ar fi zis Robert Musil. Spun astea, pentru a nu cădea pradă ispitei de a rezuma eseul lui Umberto Eco „Lector in fabula” care, din câte îmi amintesc, abordează, implicit, şi problema cititorului ideal. Sau să mergem ceva îndărăt, spre o altă carte a acestui autor, din care aflăm că „opera deschisă” nu presupune decât o realizare (finalizare) intermediară, de unde şi rolul principal care i se acordă cititorului; în cazul „operei deschise” acesta, cititorul, fiind chiar unul exemplar/”ideal”, care poate depista întreaga diversitate a posibilelor moduri de lectură a operei respective, ne dă de înţeles Eco, citând un fragment din „Veghea lui Finnegan” a lui Joyce despre „imaginar-idealul cititor, care suferă din cauza unei ideal-imaginare insomnii”. Probabil, insomnia fiind provocată şi de dorinţa de a găsi o formulare cât de cât convingătoare despre… cititorul ideal pe care încercau să şi-l imagineze, să-l portretizeze în felul lor şi marii teoreticieni ca Jap Lintvelt („cititorul abstract”), Wolfgang Iser („cititorul implicit”), Antoine Compagnon („cititorul conceptual, fenomenologic”) şi, precum am spus, Umberto Eco. Între toate aceste căutări de definiţii bântuie un ecou al neliniştii ca cercetare, ca dorinţă de elucidare în estetica receptivităţii, care studiază viaţa textului în timp, modul receptării lui în diverse perioade (epoci), dependenţa elucidării lui în dependenţă de situaţiile socio-culturale; estetica dialogului dintre text (autor) şi cititor.

  Nu putem şti cu precizie cum ne influenţează/ ne formează o carte sau alta, dar adevărul, în subconştient sau conştient, ne face să presupunem că unele opere scrise au avut o contribuţie mai mare sau mai mică la constituirea noastră ca persoană sau personalitate. Înaintea tuturor acestor cărţi bineînţeles că stă, cum a şi stat, Abecedarul. În diverse epoci de şcolarizare, oricum ar fi fost el întocmit, pentru omuleţii intraţi pentru prima oară intr-o clasă de şcoală Abecedarul rămâne drept documentul (şi poate… monumentul!) identităţii lor de oameni sadea de peste ani, ajunşi instruiţi. Pentru că Abecedarul, prin consecinţe directe sau implicite, – în pofida erorilor pe care le-ar fi conţinut, – are d(h)arul să rămână un bun curent, la zi: scrisul, cititul!

Probabil, în copilărie au lucrat în firea mea, întru modelarea predilecţiilor ei de viitor (poezie, literatură), celebrele naraţiuni „Căpitan la 15 ani” şi „Copiii căpitanului Grant” de Jules Verne, dar, mai ales, cartea care mă ţinuse intr-o maximă tensiune sufletească – romanul (ca şi cum… detectivist) „Prinţ şi cerşetor” al lui Mark Twain.

De la sine înţeles că primelor mele lecturi li se adăugau obligatoriu folclorul şi lecţiile de limba romană pe care mi le „preda” anonimul filolog al neamului, comuna Negureni şi negurenenii mei care, dacă mă gândesc mai bine, nu au fost nici pe o clipă… anonimi! Dar, fireşte, mai adecvat ar fi să spun că acele prime lecturi veneau în continuarea vorovitului nostru în familie, pe uliţă, lecţiilor de limbă, folclorului etc., toate lucrătoare în taina conştiinţei omului în creştere, în devenire.

Apoi aş îndrăzni să cred că stilul tinereţilor mele s-a orien­tat, cvasiconştient, spre poezia spaniolului Juan Ramon Jimenes şi spre cea a lui Paul Celan. Nu i-aş exclude din prim-planul preferinţelor nici pe Robert Desnos, César Vallejo ori B. Fundo­ianu. Iar o anumită „mutaţie” sau, poate, completare a pledoa­riilor mi s-a întâmplat după ce am cunoscut modernismul rus, în special pe avangardistul Velimir Hlebnikov din care, peste ani, am şi tradus, şi studiile lui Victor Şklovski. Apoi Opera deschisă a lui Umberto Eco, apărută la Bucureşti în 1969 şi pro­curată, încă la librăria „Meridiane” din Chişinău, cu, mă rog, 55 de copeici. Menţionez cu acribie aceste detalii, pentru că la sfârşitul anului ’69 în capitala Republicii Sovietice Socialiste Mol­doveneşti a fost interzise desfacerea cărţii româneşti şi abonarea la presa din dreapta Prutului. În acea „foarte democratică” URSS, basarabenii fuseseră închişi într-un fel de rezervaţie, precum indienii din preriile americane. Oricum, aiurea, în Ţara Sovietelor, puteai achiziţiona cartea şi presa românească, în RSSM – ba! Despre unele aspecte ale acelor vremi am depus mărturii în jurnalul intitulat Student pe timpul rinocerilor.

 Nu e vorbă în vânt sau de dragul vorbei spusa că literatura ar fi o creaţie comună, a autorilor şi cititorilor. Scriitorii care susţin că ei nu scriu decât pentru ei înşişi sunt cu un picior dincolo de hatul adevărului. Da, contribuţia unuia şi a celuilalt, a scriitorului şi a cititorului, la viaţa (activă) a operei sunt diferite ca aport, dar mai important e că fără cititor opera respectivă ca şi cum nu ar exista. Deci, lectura este, concomitent, creaţie şi punere în circulaţie; creaţie tocmai ca raport şi colaborare autor propriu-zis – coautor, (măria sa) cititorul.

Aşadar, problema scriitor–cititor este una de referenţialitate versus funcţionalitate. Aici referenţialitatea o iau în sensul în care o înţelegeau scriitorii de romane în foileton, pentru a asigura consecutivităţii publicării fragmentelor naraţiunii interesul cititorilor. Adică, autorul ţinea cont de necesitatea/ dorinţa cititorului de a recunoaşte în cele povestite referinţe la viaţa societăţii şi în experienţele sale de viaţă ca membru al acestei societăţi. Deci, referenţialitatea e printre procedeele poetologice ale scrisului, care contribuie la determinarea specificului relaţiilor mutuale dintre autor şi cititor, care „se includ” în textura romanului. De unde, încă din antichitate, dar şi astăzi, aşa-numitele adresări către cititori, invocarea acestora, parcă dialogul naratorului cu ei etc., semn că cititorul este luat drept constructor al obiectului estetic. Formulele de genul „prietene cititor”, „dragă cititorule” ţin de procesul intimizării relaţiilor scriitorului cu cititorii, predispun autorul să creeze chipul „cititorului cunoscut”, „cititorului înţelegător şi confident”, „cititorului ironic” sau „sensibil”, chiar sentimental etc., în dependenţă de suflul naraţiunii.

Astăzi se vorbeşte şi despre pragmatică (parte a semioticii ce studiază modul în care omul înţelege şi foloseşte semnele), pentru a se putea cât de cât înţelege şi explica ce se întâmplă între text şi receptor, în directă legătură cu cele trei domenii din teoria artei: psihologia creaţiei, compoziţia operei de artă şi – domeniu mai puţin cercetat – ce primeşte de la opera de artă cel care intră în contact cu ea, precum s-a discutat mult în estetica receptivităţii la hotarul anilor 60-70 ai secolului trecut, în special în Germania. Estetica receptivităţii porneşte de la premisa că opera nu ar fi „un monument literar”, ci o partitură, care se modifică mereu în rezultatul „întâlnirii” dintre cititor şi autor. Iar fiecare partitură-text, proză sau poem, nu poate să aibă o singură citire/ înţelegere ideală, unică în corectitudinea ei, precum nu poate avea o interpretare ideală nici o partitură muzicală. Iar fondatorii esteticii receptivităţii au inversat parcă locurile, pe primul din ele situând cititorul, pe al doilea – autorul, rocadă sugerată (impusă?) de creşterea interactivităţii în comunicările de masă la hotarele de secole XX–XXI.

În lectura unei opere literare adepţii esteticii receptivităţii nu s-au oprit la ceea ce s-ar numi interpretarea mai mult sau mai puţin convingătoare a intenţiilor auctoriale, ci au depistat în ea un proces de mai multe nivele, care se modifică de la epocă la epocă pe durata vieţii cititorului şi chiar în decursul câtorva ore, în care este citită o carte sau alta. În elucidarea acestei situaţii, unii exegeţi pornesc de la o comparaţie a literaturii cu legităţile economice: dacă în economie scopul nostru e de a aboli principiul socialist al „dictaturii producătorului”, în literatură – abolirea principiului „dictaturii autorului”; dacă în economie cumpărătorul este „cel care are mereu dreptate”, în literatură trebuie să funcţioneze principiul „cititorul e cel care are totdeauna dreptate”. Deja relaţiile autor-cititor nu mai sunt privite drept unele dintre magistru şi ucenic, precum se înţelegea în filologia clasică, în acelaşi timp ne mai fiind doar relaţii dintre producător şi consumator: într-un anumit sens, producător e şi însuşi cititorul, deoarece, după unii exegeţi, el construieşte opera, ordonând-o într-o formă accesibilă înţelegerii sale. Pentru că opera are o formă pe care i-o oferă autorul, dar care nu totdeauna poate coincide cu forma pe care i-o oferă cititorul în procesul lecturii şi perceperii ei. Cititorul poate construi arhitectura unei lucrări literare în dependenţă de gradul său de emoţionalitate, de pregătire estetică. În dependenţă de „orizontul său de aşteptare”, noţiune propusă de Hans Robert Jauss, unul din fondatorii esteticii receptivităţii, pentru determinarea relaţiilor dintre autor şi cititor. Orizontul de aşteptare presupune „un complex de reprezentaţii estetice, socio-politice, psihologice şi altele, care determină… raportul cititorului faţă de operă, manifestat prin caracterul acţiunii operei asupra societăţii şi receptării ei de către aceasta”. Însă nu are un orizont de aşteptare (pe ce se contează în cazul operei abordate) doar cititorul, orizontul său de aşteptare avându-l şi autorul care în creaţia sa „include” şi chipul cititorului implicit, străduindu-se să intre cu el în interacţiune. Important e ca cititorul şi autorul să nu fie indiferenţi unul faţă de celălalt, comunicarea dintre ei ducând şi la apropierea orizonturilor lor de aşteptare. Tocmai apropierea cât mai mare dintre orizonturile de aşteptare în cauză ar şi duce la raportul optim dintre scriitor şi cititor, dintre lectură şi scriitură

Ar trebui să facem o concretizare de termeni: de ce nu se mai citeşte în mod clasic? Pentru că, sigur, azi, acum, se citeşte mult mai mult decât cândva/ ieri, până la apariţia internetului. Da, aşa e, cărţile apar în tiraje mici şi foarte mici, dar vedeţi câte adrese cu poezie, proză, filosofie etc., etc., există pe internet. Şi nu doar există, ci chiar demonstrează, prin evidenţă, electronică şi ea, că sunt accesate, adică – deschise şi – de ce nu am crede? – chiar citite. Pe timpuri, formularele de cititori în bibliotecile tradiţionale nu ar fi demonstrat un astfel de interes pentru lectură. Da, repet, lectura oarecum „netradiţională”, în faţa ecranului, nu a cărţii de hârtie.

Simplu: da. Şi una şi cealaltă. Din fericire, însă, în relaţiile globale şi trans-seculare scriitor-cititor nu domină dezamăgirile, ci bucuriile întâlnirilor, dialogului, însuşirii de carte bună.

Aici nu există un raport de putere, ca „antagonism”, ci doar de asociere autor-cititor, confirmând justeţea versului din „Hora Unirii” a lui Alecsandri: „Unde-s doi puterea creşte…” E un raport de colaborare şi intercomunicare virtuală întru binele tuturor, al scriitorilor şi cititorilor.

Realitatea confirmă una şi bună (sau: una şi… rea?): cititorul „migrează” masiv spre textul afişat pe ecranul computerului sau cel care se aude din boxele elegante ale acestuia. Posibila întoarcere a cititorului (numeros, bineînţeles) e pur şi simplu imposibilă. Bibliotecile se vor reorganiza şi ele, în mare fiind de asemenea digitale, mult mai eficiente în deservirea cititorilor care, la rândul lor, vor fi alţii în modul de a recepta operele de orice fel: altele îi for fi şi altfel i se vor mobiliza energiile psiho-intelectuale în relaţiile cu cartea tot mai puţin de… hârtie. Astea întâmplându-se în linia constatării că, dacă secolul trecut a fost, după o expresie a lui Adrian Marino, unul al abuzului hermeneutic, secolul în care am intrat se prefigurează a fi unul al abuzului de comunicare. Posibil, în detrimentul lecturii…

Deja au fost scrise şi, bineînţeles, se vor scrie de aici încolo studii despre cum influenţează internetul situaţia cărţii în format clasic, dar, legat de aceasta, şi despre cum se modifică raportul dintre scriitor, cititor, critic în procesul literar contemporan. Lanţul noţional e destul de logic, deoarece cartea, de hârtie sau în format electronic, îi are de plăsmuitori, dar şi de adresanţi tocmai pe aceştia: scriitorul, cititorul, criticul (exegetul). Iar problema nu poate fi abordată fără a se ţine cont de realităţile aproape… ireale ale virtualităţii digitale, ale modificărilor radicale în structura entropiei universale, datorate creşterii vertiginoase a circulaţiei informaţiilor, a noilor modalităţi de mediatizare a lor. Încă acum două decenii, comunicarea dintre cititor şi scriitor se făcea în cel mai „tradiţional” mod: cartea de hârtie, revistele, ziarele. În timpurile noastre, însă, performanţele în domeniul tehnicii comunicării au activizat un impresionant număr de cititori care caută să se includă în procesul de intercomunicare cu autorii de literatură. În această ipostază, cititorul îşi modifică statutul, situaţia, ca şi cum ieşind din anonimat şi singurătate, într-o anumită măsură devenind şi… critic (literar), având posibilitatea de a a-şi plasa în subsolul cărţii citite pe internet impresiile, doleanţele, dezacordurile. Ba mai mult: stimulaţi de noua virtu-realitate, anumiţi cititori încearcă (unii chiar cu succes) să treacă de la rolul de cititor la cel de autor, scriindu-şi propriile texte, unele din care pot fi chiar opere în toată lege, şi propunându-le unui mare număr de adresanţi virtuali, care chiar i-ar putea asigura un anumit grad de popularitate. Cum s-ar spune, în internet scriitura e una totală, intercomunicarea fiind şi ea modificată, pornind de la realitatea că, la rândul lor, scriitorul şi criticul ajung şi dânşii în rolul de cititori ai textelor altora, concomitent, graţie posibilităţilor oferite de internet, cititorul şi scriitorul se pot manifesta în rol de critic. (Nicolae Manolescu scria că „wikipedia înseamnă moartea criticii” profesioniste.) Unde mai punem că operele/ textele de valoare provoacă multe reacţii care apar, practic, în timp real, ceea ce creează efectul comunicării pe viu. Forumurile web se transformă în conferinţele prin corespondenţă ale cititorilor. Şi astfel de manifestări au un anume rol în popularizarea unor opere literare.

E adevărat că lectura internautică are şi minusul ei, fiind una mai puţin concentrată, profundă, meditată. Însă nu s-ar putea spune că cititorul internaut e mai puţin competent, ci doar e ceva mai grăbit în a-şi exprima opiniile.

Să ne amintim de ideea „morţii autorului”, lansată de Roland Barthes pe când încă nu exista internetul. Însă în timpurile cyber-raturii (în anul 1997, în internetul rusesc a apărut noţiunea sete-ratura, ceea ce ar fi tocmai cyber-ratura la noi) ideea morţii autorului a devenit destul de populară, accentuată de părerea că textele publicate în internet sunt oarecum depersonalizate, de parcă „în spatele lor” nu s-ar vedea omul, plus că aceste texte sunt atât de multe – noian, noiane! – , încât este imposibil să depistezi şi să memorezi fiece autor valoros.

Dacă e să ne reamintim de tehnicile tipografice, de construcţiile de caligrame sau de poezia vizuală ale avangardiştilor de acum o sută de ani, putem lega de ele, implicit şi imprevizibil, textele din internet care, într-o anumită măsură, se contopesc parcă într-un adevărat potop de litere şi simboluri şterse, din care e greu să înţelegi ce ţine de rezultatul eforturilor intelectuale-creatoare ale omului şi ce-i revine, ca merit, maşinii. De aici şi ideea că cyber-(lite)ratura ar atesta scăderea nivelului profesionismului. Sau, profesionismul e în imediata vecinătate a amatorismului, inclusiv în cazul când critica literară trebuie să-şi împartă teritoriul şi influenţa de-a valma cu opiniile cititorilor, nu de puţine ori acestea din urmă predominând.

Însă, de pe alt versant, se ivesc unele raze de optimism, ce vor să ne convingă că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, cum cred unii. A trecut perioada de incertitudini şi nelinişti pe care le-a adus odată cu el internetul, încât literatura contemporană a supravieţuit, deconstrucţia (moartea) personalităţii autorului fiind stopată. Pentru că, de fapt, internetul nu depersonalizează, ci pur şi simplu face ca selecţia să fie mai severă tocmai din cauza că numărul participanţilor la procesul literar a crescut considerabil. Astfel că s-a atenuat, iar unii chiar susţin că deja a dispărut noţiunea de cyber-atură. Iar cei mai optimişti sunt de părerea că internetul se înscrie armonios în procesul literar, devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar că publicaţiile apărute eminamente, ca proces, în reţeaua internautică nu ar fi decât unele facultative, autorii (serioşi…) preferând acestora plasarea în spaţiu virtual a operelor lor care, iniţial, au fost editate (pe hârtie). Cum s-ar spune, internetul ar ţine de informaţie, iar opera tipărită în format clasic, apoi plasată în cyber-spaţiu – ţine de creaţie (propriu-zisă).

Pe de altă parte, scriitorii (puri…) internautici azi caută posibilitatea să-şi publice pe hârtie textele, ceea ce, la prima etapă, a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel, internetul este treapta/ trambulina spre cărţile de hârtie. Multe din acestea deja au şi apărut, ba chiar au fost şi premiate.

În final, o întrebare la întrebarea la care răspund: Cartea trăieşte în bibliotecă? Da. Iar internetul e şi el un mediu de existenţă a cărţii, a literaturii. Da, e un altfel de mediu. Adică, încă unul. Şi nu cred că e în plus. Nu trebuie să deplângem destinul cărţii de hârtie că, chipurile, va dispărea, parţial sau total, ci să-i oferim şansa să cunoască o viaţă deplină şi în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea de hârtie valoroasă poate să devină o audio-carte, care înlesneşte lectura, dar mai ales recitirile marilor opere. (O spun din proprie experienţă.) Şi cine poate exclude faptul că internetul ca formă de editare şi lectură a cărţii nu se va… clasiciza, nu se va… academiza şi el, devenind, pe bune, parte componentă a preocupărilor (artistice) serioase, valabile, valoroase ale lumii? Că doar fotografia nu a anihilat pictura, filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se prorocea/ cobea destul de naiv şi neinspirat. Totul intră în procesele generale de diversificare şi îmbogăţire a entropiei globale, dar şi a modalităţilor operaţionale de accesare (!), receptare şi aplicare (inclusiv creativă) a ceea ce te interesează pe tine personal din imensitatea entropiei. În cazul nostru, ceea ce ţine de carte, în toate formele sale, ca obiect sau ca virtualitate, ca prezent şi viitor.

  Acum mai mulţi ani, eu am scris o „Odă Marelui Cititor”. Posibil ca şi din acest fragment de poem să se poată deduce, implicit, un răspuns la această întrebare:

O, cititorule, meriţi şi tu o odă! Prin

forţa lucrurilor şi a lecturilor

eşti complicele autorului înduioşat la gândul

de a trăi prin poemul său un transplant

din sine în altul – acestuia

oferindu-i dezinteresat ocazia de a fi

şi el (tu) CINEVA.

 O, cititor talentat

ce mai! Cititor atât de bun încât

n-ar fi păcat ca numele tău să fie tipărit pe carte alături de cel

al autorului; în egală măsură

voi daţi valoare literaturii – presupun, pentru că

în poezie nici un prepus nu e de neglijat

el, prepusul, armonizând perfect cu incertitudinea

atotdevoratoarei conştiinţe a lumii şi scriptorului

ce-ţi închină, o, cititorule, oda în care

se află cu o idee mai mult decât

sentimentele pe care le emană; ideea cu

Heraclit ce te poate învăţa a străbate drumul de la

un nimeni-anonimeni la un erou, – o

talentatule, priceputule cititor despre care

n-au aflat doar analfabeţii,

 de parcă

întreaga-ţi viaţă tu ai trăit în interiorul poemului care

trebuie obligatoriu citit, deoarece

Marele Cititor nu se poate percepe la auz

după ureche…

Recitesc statornic. Azi, cu un avans de… confort, să zic, dat fiind că există foarte multe cărţi importante în variantă audio, pe care, nu o singură dată, ţi le citesc actori destul de talentaţi în acest gen de artă. Am recitit/ ascultat mult Cehov, Dostoievski, Kobo Abe, „Iliada”, „Odiseea”, multe capitole din „Biblie”, poezie în lectura autorilor (români, francezi, ruşi, italieni…). Cum aş defini şi caracteriza această procedură lectorială? – Una superioară faţă de lectura iniţială, deoarece, după ani, uneori destul de mulţi, revii la aceleaşi opere cu un alt nivel de pregătire nu doar pentru înţelegerea lor, ci şi pentru o eventuală reflecţie teoretică, eseistică despre ele. Ştiu asta mai ales scriitorii-cititori care ţin un jurnal.

 

***

Dora PAVEL

 

Lectura pasională nu e pentru toată lumea

 

Înainte să scriu roman, vedeam lucrurile altfel. Înainte să scriu roman, mă grăbeam să condamn neglijarea sau neplăcerea sau sfidarea sau refuzul total al lecturii din partea unora. Înainte să scriu roman credeam că toată lumea trebuie să citească, iar cei care n-o fac sunt amărâţi, proşti, infirmi, nefericiţi, stigmatizaţi pe veci, fără şanse de supravieţuire, cu o pseudoexistenţă, o viaţă ternă, fără sens.

Acum nu mai cred asta. Acum cred că lectura nu e pentru toată lumea. Nu e. Şi mă refer la cea susţinută, reflexă, nu la cea accidentală. Acum iau aminte altfel la zicala din popor, nu mai citi atâta, că te strici de cap. Acum cred că lectura adevărată e un act intim, şi dificil, şi diferit, şi asumat, cam cum e şi credinţa. Şi că nu trebuie blamaţi cei care nu citesc, pentru simplul fapt că lectura nu trebuie să fie o corvoadă pentru nimeni, iar dacă cuiva nu-i e la inimă, acela să fie lăsat altor plăceri, mai accesibile lui.

Mi-am amintit titlul unei povestiri a Ritei Malú: Călătoreşte, dar nu scrie despre.

Citeşte, dar nu-i obliga şi pe alţii, spun şi eu acum. Îndeamnă-i, dar nu-i obliga. Lectura nu trebuie şi nu poate fi pentru oricine ceea ce este ea pentru mine (şi pentru cei ca mine): un act igienic zilnic, o perversitate, aproape o boală.

Înainte să scriu roman, recunosc, mă deranja şi calitatea lecturii multora, chiar dintre cei „inocenţi”. Ce eroare. Am tras ponoasele. Mi s-a-ntâmplat să recomand cărţi unor cunoscuţi, iar ei au fost nemulţumiţi. Mi-au mărturisit că au sărit, excedaţi, peste unele fragmente. M-a şocat să văd că săriseră exact peste pasajele pe care le savurasem eu. Sau mi s-au plâns că nu le-a plăcut finalul. Poate nici mie nu mi-a plăcut, le-am spus, dar ce importanţă are? E finalul lui, le-am spus scandalizată, e dreptul autorului să decidă, el a ajuns până acolo, sus, el face ce vrea din cupola propriei construcţii, nu e finalul tău! Cum ar spune un amic al lui Enrique Vila-Matas: cum îndrăzneşti să-mi dai sfaturi?

Aşadar, citeşte, dar nu judeca lecturile altora. Mai ales că nu lecturile proaste sunt cel mai mare pericol, ci cărţile proaste. Cu o singură excepţie, care trebuie totuşi amendată: lectura unor critici literari, nu a tuturor, doar a celor mediocri, adică a celor care se cred profesionişti, dar nu sunt. Dacă lectura infidelă a cititorilor obişnuiţi e inofensivă, cea incompletă şi neatentă şi nereluată a criticilor poate fi nocivă. Nu te-apuca de citit şi mai ales de comentat roman dacă nu eşti un lector experimentat şi onest sau un lector de cursă lungă. Citeşte orice altceva, citeşte versuri, schiţe, proză scurtă şi foarte scurtă, cel mult povestiri. Citeşte publicistică, ştiri de pe net sau, şi mai sănătos, uită-te la filme. Nu te-apuca de citit Pastorala americană, de exemplu, dacă eşti puturos, nechemat, dacă crezi că nu vei rezista pe cele circa două sute de pagini de detalii care survin pe la jumătatea romanului, privitoare la întreg procesul confecţionării mănuşilor, la toate dedesubturile industriei tăbăcăriilor. Un respiro atât de necesar unui text dens şi tensionat. Niciun romancier pursânge, ca să nu mai vorbim de Roth, nu furnizează informaţii gratuite. Niciun autor veritabil nu va pune măcar o frază în text, dacă nu urmăreşte cu ea ceva, o ruptură, un suspans, un contrapunct, o asimetrie, o anticipare sau un decalaj ideatic, temporal, psihologic etc.

Citeşte, dar nu judeca lecturile altora. De când scriu roman, nu mai cred că lectura omului de rând trebuie să fie şi fidelă neapărat. În fond, e dreptul lui să ia această activitate ca pe ceva relaxant, mai ales că e o activitate artistică. E dreptul lui să citească detaşat, poate cu gândurile aiurea. Atât de detaşat încât pe-alocuri să mai şi aţipească citind, la fel cum se abandonează ascultând muzică. E dreptul lui să citească aşa cum şi ascultă, comod, nu constrâns. Să mai şi uite ce face în timpul lecturii, da, când cartea îi cade pe piept, cum ne cade tuturor, şi i se-nchide, cum ni se-nchide tuturor, iar el tresare, uită unde-a rămas, sărind pasaje, chiar treaz din nou fiind. În definitiv, el ia din text doar ceea ce-i convine, doar ceea ce i se oferă ca inefabil, dacă i se oferă, ceva care să-l preia cu totul, şi aici e sincopa, aici e miracolul, poate tocmai o anume frază, o anume sugestie a ei, dintr-un anumit moment, vor fi cele care-l vor face să se desprindă, iar când în sfârşit ajunge să se dezmeticească brusc din derapajul ăsta surdinizat, îndepărtat, omul constată că deja a trecut orbeşte peste multe pagini şi s-a pomenit dincolo de ele, totuşi deloc panicat, simţindu-se mai câştigat pe alt plan…

Cu toţii păţim asta citind. Doar că unii dintre noi, cei mai lacomi, şi mai strângători, şi mai dependenţi, şi mai unşi cu toate alifiile lecturii, după ce băgăm de seamă sindromul, apucăm să ne mai şi întoarcem la textul ignorat o vreme. Să-l recitim. Să-l recuperăm. Nu dintr-o conştiinciozitate păguboasă, ci dintr-o, spuneam, perversitate a lecturii, din care nu vrem să ne scape nici un bob.

Nu. Lectura pasională, lectura până la capăt nu e pentru toată lumea. Aşa cum nu sunt pentru toată lumea concertele simfonice. Sau opera. Sau concertele rock. Sau scrisul. Pentru că există cu siguranţă şi o vocaţie a lecturii, aşa cum există una a scrisului. Sau a oricărei alte arte. Sau a ascultării. Sau a privitului sau a vizionării. Iar vocaţia asta, a cititului, şi pe ea, ca şi pe celelalte, o ai sau n-o ai.

 

***

Călin VLASIE

 

Abecedarul mi se pare cartea cea mai dificilă

 

Femeie fiind Lectură, ne poate seduce, mai ales cu dedesubturile greu vizibile.

Fiind, ba femeie vizibil bovarică, ba bărbat invizibil donquijotesc, Lectura/ Lectorul sunt singurii care pot schimba ceva, fie lumea, fie Lumea.

Ce a scris cândva Tudor Vianu despre cititor mi se pare esenţial şi imposibil de revizuit. Restul de aplicaţii sunt baliverne de tocat subiectul, deşi, nu de puţine ori, un cititor prost ca şi un critic prost stimulează mult mai mult.

Abecedarul mi se pare cartea cea mai dificilă, dacă o învăţăm bine, cu restul merge uşor. Trebuie doar să perseverezi.

Raportul optim dintre scriitor şi cititor, dintre lectură şi scriitură e cam acelaşi raport stabilit ştiinţific dintre cantitatea de ploaie şi gradul de udare a celui care stă în ploaie – optim e să fie suficientă ploaie ca să fii suficient de ud, nici prea uscat, dar nici ud leoarcă.

Cum tocmai am păşit în secolul XXI din mult-aşteptatul mileniu III, precizia feminină a bibliotecii pare să se estompeze în comparaţie cu ambiguitatea masculină a leptop-ului. Noroc că în ambele situaţii zona virtuală nu dispare. Oricum Biblioteca începe să nu mai devină un simbol al lecturii. De aici şi impresia că nu se mai citeşte. În realitate se citeşte pe ruptelea, dar nu neapărat ce ar dori scriitorii romani să se citească. Trebuie cât mai repede să înţelegem că nu mai trăim de mult în epoca statului la coada tiparului. Profesorii preunivi şi univi ar trebui să-şi reelaboreze studiile didactice referitoare la lectură.

Există scriitori nedreptăţiţi de cititori? Există cititori dezamăgiţi de scriitori? De când lumea! şi cât va fi lumea.

În ce constă puterea cititorului, în raport cu prerogativele autorului? Se poate întreba şi invers, nu? Dar nu găsesc nimic relevant, sau poate dacă autorul/cititorul ar avea prerogative de prefect, ministru, şef de garnizoană sau chiar şi preşedinte.

În ce condiţii s-ar putea produce o întoarcere a cititorului? Întoarcere de unde? De la o literatură de proastă calitate la una de calitate bună? De la coada desuetelor ştiri cotidiene la fruntea încinsă a textelor profunde? Etc?

Tocmai acesta-i destinul, să putem comunica la fel de protocolar şi cu o fizionomie adecvată şi prin gesturi şi dactileme – ca muţii, şi împingând tone de pagini de hârtie de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga – ca salahorii, şi apăsând cu ochii pe ecrane cu texte – ca schizoizii. Depinde doar ce ai înţeles din ce ţi se transmite. Discuţiile astea erau un deliciu în State acum vreo 20 de ani…

E cititorul un personaj al lecturii, al operei pe cale de a fi recreată prin citire/ recitire? Uneori da, alteori nu – depinde de interactivitatea pe care o creează autorul. Totuşi, oricât am specula, autorul creează opera, chiar dacă, prin anumite tehnici, ne da iluzia co-operei. În literatura totul este posibil, ca şi în politică.

Cine vorbeşte – şi revorbeşte, cine citeşte – şi reciteşte. Depinde de ce tip de cititor vrei să fii, conform analizei lui Vianu de care vorbeam la începutul acestui şir de întrebări. Recitirea e tot o lectură. Ceea ce înseamnă că lectura e un act fatalmente incomplet. Facem deosebirea între un idiot care reciteşte o carte doar pentru că i-a plăcut scena balconului, să zicem, şi un cititor superior care speră să găsească resurse ideatice noi într-un text.

 

***

Marian Victor BUCIU

 

Cum mai stăm în (de)mersul cu cititul?

 

Parcurg (citesc) chestionarul şi descopăr că formulaţi 12 întrebări despre lectură; sau despre citire/citit? Îi adaug numaidecât alta, inconturnabilă probabil nu numai în limba română: lectură şi citire/citit, aşadar, cât (nu) coincid cuvintele? Într-o bună măsură, cel dintâi este preţiosul iar al doilea, în pereche, popularul. Preţios, mai cu seamă, este recunoscut verbul: a lectura… Deşi nu ştim dacă în timp el nu s-ar putea impune, pe o cale lungă şi largă, de la specialist la snob şi chiar barbarul care, involuntar, şi el, mai „snobează” (ce verb admit şi eu!) uneori. De când există cititul în limba română? Dar lectura? Nu doar de când există cuvintele, dar de când sunt vorbele citit-citire sau lectură. Citim în gând şi textul făcut, „scris”, în/pe gând. Fără limbaj nu există gândire, mai mult, nici inconştient, de mult se ştie ce constată J. Lacan. Suntem fiinţe în/de limbaj. Limba este casa fiinţei, zice Heidegger şi cu el zic acompaniatorii, locuim o limbă, nu o unitate geografică. Manualul de şcoală primar e Citirea. „Manualul” de Lectură nu mai aparţine însă şcolii instituţionalizate. Spunem că citim imatur, superficial, dar facem lecturi pe cât posibil mature, aprofundate. Iar lectura obligatorie şi cea suplimentară ori particulară există din ciclul elementar. În clasa a patra, deja, ar învăţa lectorul în lege, matur. A învăţa sau a studia se produc evident prin citit, prin lectură. Cititorul sau lectorul ideal ar fi studiosul, învăţatul. Recent, N. Manolescu repetă obsesia sa – îndeosebi „terminologică” –, anume că există o artă şi nu o ştiinţă a lecturii literare: „lectura literară nu este o ştiinţă exactă, dar este o artă precisă” (Cum citim, în România literară, nr. 47, 2013). Cu adevărat: câte limbaje, atâtea modalităţi de lectură, fiecare cu exigenţa adecvării, în fapt absolut de neatins. Exactitatea ştiinţifică şi precizia artistică sunt trepte sau limite de etapă istorică recunoscute de individualităţi şi preluate de colectivităţi. Dar să nu ne temem de ştiinţa artei şi arta ştiinţei, dacă nu substituim ştiinţa şi arta. A le învrăjbi, în chip de diferenţiere à outrance, este tot atât de nefericit. Ştiinţa şi arta pot exemplifica şi ele principiul vaselor comunicante. E-n natura lor comună.

Revin la cestiune şi cestionar şi constat că scrieţi (re)lectură, dar nu (re)lector, însă cititor. Folosiţi determinativul lectorial. Scrieţi citire o singură dată, chestionându-i aspectul cantitativ. Lectura survine în patru aspecte, ca seducţie, (ne)schimbare a lumii, relaţia ei cu scriitura şi e-book-ul. Cititorul ia şi el patru chipuri: ideal ori profesionist, în relaţia „optimă” sau eşuată – pentru unul sau celălalt, dar poate fi şi comună… – cu scriitorul, dacă el poate domina cumva în relaţia cu autorul, în „întoarcerea cititorului” (o nouă explozie metodologică?), cititorul ca personaj (auctorial) al lecturii. Cărţile apar în două situaţii: formatoare şi ca e-book.

Cititorul de contor de gaze sau electric, de analize medicale, de sau din palmă, de carduri, nu e lector. Dar cititorul de literatură este lector, ca şi invers. Se admite lectura audio, precum şi lectura de sau după imagini. Lectura este citire, dar mai restrânsă, specializată, dincolo de alfabetizare. Lectura este anume citire. Dar citire nu înseamnă acţiune suficientă în ea însăşi, contează mai mult ca lectură. Sală de lectură, spectacol-lectură, iată restrângerea de loc şi activare. Zăbava cetitorului, cu vorba cronicarului Miron Costin, atât de plăcută lui, ca seducţie supremă, nu ajunge simplă odihnă, decât în sensul în care George Enescu se odihnea de muncă prin muncă. Te poţi odihni prin lectura însăşi, schimbând-o, reducându-i complexitatea. Cititul nu este întotdeauna actul extensiv iar lectura cel intensiv. A da citire înseamnă a citi altora, pentru alţii, însă există şi lecturi publice, uneori, prin unele locuri, chiar plătite. Cititul ajunge departe, dacă eşti astrolog poţi citi şi în stele. Cititul printre rânduri sau pe dedesubt pare a fi la mintea multora. Citirea începe de la rostire şi ajunge până la descifrare sau interpretare. Şi năvăleşte peste lectură. (Ne)citeţ se referă doar la literă, (i)lizibil are în vedere spiritul scrisului. Citit înseamnă instruit. Bătrâna care îl întreabă, mirată, „Tot mai citeşti, maică?”, pe G. Călinescu, leagă actul de şcoală, cum fac cei mai mulţi, pe treapta lor, dintre cei alfabetizaţi.

Lectura, ca seducţie, fascinaţie, vrajă, magie, iluzie, atracţie bună sau rea, curiozitate (in)conştientă, are origine mentală. Se exercită intim, familial, social, profesional. Seducţia lecturii mi se pare în modul cel mai apropiat (auto)persuasiune. Forţa de seducţie a lecturii este un proces de asediere subtilă, aş risca să spun feminină, deşi marii critici sunt încă bărbaţi. Poate prin (o)presiune istorică. Seducţia în discuţie se explică drept (al)chimie a relaţiei cititor (citire)-autor(scris).

Lectura schimbă lumea? O neînţelegere a unui mesaj diplomatic la vârf poate fi catastrofală. O lectură adecvată ne ameliorează viaţa.

Relaţia lecturii cu scriitura o întrevăd ca fortificare şi nu distrugere mutuală a părţilor.

În privinţa lecturii prin e-book cred că tehnicile de lectură trebuie să ne atragă, nu aspectul tehnic al dispunerii scrisului.

Consider relectura ca lectură de forţă maximă, aceea care, precum în iubire, nu admite dezlegarea, căderea din comuniunea scris-citit, scriitor-cititor.

Scăderea cititului contează mai mult în privinţa calităţii, dar să avem în vedere că aceasta poate fi determinată şi cantitativ. Să nu considerăm, însă, cititul ca fiind cea mai mare fascinaţie omenească sau, şi mai grav, singura. Altfel spus, să dăm atenţie citirii lucide, fascinaţiei lucidităţii cititoare sau, dacă vreţi, lectoriale.

Cititorul ideal este acela interesat de mutaţia propriilor limite mentale, expuse autorevizuirii, în sensul lui E. Lovinescu, iar cititorul profesionist se comportă doar în cunoştinţă de cauză, evident şi de scop.

Relaţia „optimă” sau eşuată, pentru unul sau celălalt, dar, cum spuneam, ea poate fi şi comună, a cititorului cu scriitorul, aceasta este reflectată de absenţa sau slăbiciunile de cunoaştere şi luciditate, de divorţul sau infidelitatea care se vor sinceră şi totală iubire. Amor intelectualis.

Dacă cititorul poate domina cumva în relaţia cu autorul: da, e posibil, ca şi cazul opus, autorul să fie cel tare, însă de dorit este echilibrul critic, selectiv sau afin, comunicarea-comuniunea cititor-autor.

Ajung la „întoarcerea cititorului”, pe care o citesc ca o nouă explozie metodologică. Reflectez: tot colectivă sau colectivistă, prin vraja uneia sau alteia dintre metodele (căile) adânc şi larg impuse? E un fapt firesc. O extraordinară impunere aduce o comună expunere. Schimbarea individuală este mai naturală decât cea colectivă. O poţi recunoaşte şi admira, dar coexişti cu şi nu doar exişti prin ea. În acest sens, cititorul se va întoarce: dacă se vor naşte acei noi, cu adevărat, cititori, care să transforme, repare, îmbunătăţească, nesfârşitele drumuri prin texte.

Cititorul ca personaj (auctorial) al lecturii: altul decât cititorul existent în text, dezvăluit de poetica lecturii lui U. Eco (Lector in fabula)? Cititorul comun sau profesionist vine mereu spre text, el nu iese din text şi nu-l revizuieşte concret, în literă, în felul lui Mihail Dragomirescu.

Cărţile formatoare există pentru întreaga istorie a scrisului, sunt acele capete de operă care întrupează scriptural ascendenţa conceptualizată a paradigmelor teoretice, fie ele explicite, fie doar implicite. Sunt multe. Legarea lor trainică îmi (a)pare mult mai profitabilă decât opţiunile exclusive, mai mult sau mai puţin (in)actuale.

E-book-ul şi lectura: schimbările de suport ale scrisului nu schimbă natura şi procesele lecturii: interesul, înţelegerea, expresia acestora.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 151-160]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s