Lectură, cititor, carte (8/8): Nicolae Coande, Mariana Gorczyca, Luminița Urs, Paul Aretzu și Simona-Grazia Dima

lectura 8

 

Nicolae COANDE

 

A citi e un act liber de credinţă

 

Musai să fie o seducţie a lecturii, altfel am cădea în plasa ei? Citim pentru că suntem transportaţi cu viteze supersonice în locuri unice, fără ca prin asta să ieşim din noi. Un fel de transă, însoţită de o telepatie care activează întreg ansamblul numit trup şi suflet uman, un unic supersalt în propria minte şi imaginaţie potenţate la puterea a o mie de sori. Cald, cald – şi totuşi atât de uman. Fiind ea feminină, lectura e poftită de toţi cei cu simţuri solare: promite briza răcoritoare şi calmul pe care doar miezul torid al furtunii îl poate da. Avem alchimia transmutaţională a plăcerii, care activează datoria de a fi în alterspaţiul nostru, în ceva ce este mai mult decât noi şi, totuşi, din noi emană. Suntem îndrăgostiţi de noi când citim, de mâna care răsfoieşte cartea, o femeie şi ea, şi de şansa de a ne dovedi… bărbaţi până la capăt. Nu vreau atingerea rece a arhivarului, ci blândeţea răspunsului pe care pagina de hârtie ajunsă la mine cu scris o răstoarnă cu delicateţe în simţurile mele. Căci suntem inundaţi de ceva care ne răcoreşte simţurile în alertă şi ne prilejuieşte desfătări pe care şi mintea vrea să le priceapă. Suntem răpuşi în duhul lecturii – şi nu protestăm: singurul arest care nu ne este ostil. Stranietatea şi neajunsul de a nu fi unici ne cheamă la prospectarea celuilalt, prin antenele scrisului său în care ghicim latenţe care ne pot scăpa. Nu încetăm să ne mărim rezervele de frumuseţe, pentru că cele de disperare sunt deja uriaşe. Dar, probabil, ştiţi asta.

Se schimbă numai ceea ce poate fi schimbat, adică modul de a vedea lumea. „Lumea-i cum este…şi ca dânsa suntem noi”. În esenţa ei, chiar după lectura Divinei Comedii, să zicem, lumea rămâne aceeaşi. Însă atomul care a citit-o se schimbă. Înţelege – cum? – că ea poate fi diferenţa fractalică dintre cele ce se sunt precum că sunt şi cele ce nu sunt precum că nu sunt. Iată glisarea care duce la o posibilă schimbare. Altminteri, şi lectura ziarului îţi poate da senzaţia de schimbare – stând pe loc cu mintea, încolonat realităţii cotidiene. Lectura aprinsă, ca rugul, e magie ce arde simpla pagină, treci dincolo de pânza vremelniciei. Iluzia e mare, însă lectura are capacitatea de a transfigura şi de a stabili raporturi noi între corpuri şi umbre. Umbra, iată ce mă interesează.

Cititorul ideal e criticul, devenit astfel după cea a ras toate etapele prezumate. Acest Don Juan îndrăgostit – astfel îl descrieţi – este cel care a ajuns la maturitatea gestului de a întoarce pagina: mâna sa nu e încărcată cu bijuterii, ci cu ştiinţa lecturii transferată din buricele degetelor în neocortexul creator. Însă, până atunci, el a fost pe rând cel care a posedat toate calităţile unui cititor înflăcărat. Foc rece poate deveni mintea lui în cele din urmă, dar să nu se stingă jarul. Sigur, criticul poate fi bigam, dar vorbim de Don Juan, un om pentru care categoria respectivă e chiar insuficientă. Criticul literar este prin horoscop posesorul unui harem unde cheamă nenumărate Şeherezade să-şi consulte trecutul, viitorul şi prezentul. A citi implicat este a conjura un glob de cristal – fie şi doar pentru nălucirea gestului sau pentru sfidarea bunului simţ. Sunt atâtea feţe ale interpretării. Un „trădător” profesionist şi manierat – iată criticul.

Probabil că au existat, ar trebui să caut în memoria copilăriei. Era o stare de poezie continuă, copilăria e astfel peste tot, o repetată ieşire din trupul piciului care se juca şi el ca toţi ceilalţi şi, în acelaşi timp, mergea la biblioteca sătească pentru lecturi socotite inavuabile. Am mai povestit, am citit Boccaccio într-a V-a, iar bibliotecara nu se mira, căci eram copilul ei model, o cucerisem deja. Întâi am cucerit biblioteca, apoi stăpâna sa. Se mândrea niţel cu mine, lucru care mă face azi să mă ruşinez puţin. Eram, de fapt, un băiat avid, dar nu un cititor bun, aşa încât multe lecturi de atunci îmi scapă, memoria nu le-a reţinut. A vrut să mă educe, prin tatăl ei, pentru vioară. Ţărănuşul din mine a refuzat. Mitologiile lumii antice m-au făcut să tresar în faţa numinosului incorporat în ele. O istorie veche a Romei (nu reţin autorul) găsită în podul casei, cu desene foarte expresive, m-a ţinut luni întregi pe frontul bătăliei de la Zama. Am suferit pentru Cartagina şi am înţeles, fără să ştiu, că Holocaustul e vechi pe lumea asta. Fraţii Gracchi erau prietenii mei, iar Spartacus mi-era mentor. Mai târziu, în adolescenţă, am citit Proust şi am fost captivul acestui mare ţesător de lumi invizibile. Fraza lui, chiar şi în traducerea lui Radu Cioculescu sau a Irinei Mavrodin, mi se părea perfectă. Era Poetul. Cu permisiunea dumneavoastră, voi relua un text mai vechi în care am scris despre ce vă interesează în mai multe părţi ale anchetei. Astfel, „ani de-a rândul am citit culcat. Uneori, abia stingeam lumina veiozei, căci îmi place să citesc seara adăpostit de cearcănul abajurului ei protector – deşi, cum a spus cândva un poet, chiar şi un bărbat poate fi veioza de noapte a unei cărţi – şi ochii mi se închideau atât de repede încât n-aveam când să-mi spun: adorm. Şi, după o jumătate de oră, mă trezea gândul că era timpul să încerc să adorm; voiam să pun la o parte volumul pe care credeam că-l am încă în mână şi să sting lumina; nu încetasem nici o clipă să fac reflecţii, în somn, asupra celor ce citisem, dar reflecţiile luaseră o întorsătură cam ciudată; mi se părea că eu însumi eram acela despre care vorbea cartea; o biserică, un cvartet, rivalitatea dintre Nichita Danilov şi Mircea Cărtărescu. Această credinţă supravieţuia câteva secunde deşteptării mele; nu-mi jignea raţiunea, dar mă apăsa ca nişte solzi pe ochi şi-i împiedica să-şi dea seama că veioza nu mai era aprinsă. Apoi ea începea să-mi devină de neînţeles, aşa cum după metempsihoză gândurile unei vieţi anterioare sunt ininteligibile; subiectul cărţii depindea de mine şi eram slobod să mă potrivesc sau să nu mă potrivesc lui; îmi recăpătăm îndată vederea şi eram foarte uimit găsind în jurul meu un întuneric plăcut şi odihnitor pentru ochi, dar poate şi mai mult pentru mintea mea, căreia îi apărea ca un lucru fără cauză, de neînţeles; ca un lucru cu adevărat obscur. Mă întrebam ce oră putea să fie; auzeam fluieratul trenurilor cum treceau foarte aproape pe lângă blocurile din cartier, intrând mai adânc în noapte pe linia ferată uzată pe care mă plimbasem în echilibru precar cu câteva zile mai înainte. Măceşul din apropiere dăduse în copt şi probabil dormea la ora aceea, nu şi călătorul care se zoreşte să ajungă la staţia apropiată; şi cărarea pe care el o apucă i se va întipări în amintire graţie imboldului datorat unor lucruri noi, unor fapte neobişnuite, convorbirii recente şi cuvintelor de despărţire rostite sub o veioză străină, care îl urmăresc încă în tăcerea nopţii, chiar în timp ce cred că dau pagina următoare pentru a-i urmări drumul însingurat la miezul nopţii. Îl urmăresc cu un deget, din ce în ce mai obosit, şi cine ştie dacă nu cumva a apucat deja pe un drum greşit, căci s-ar fi putut să sar, neatent, pagina sau, mai rău, să apuc să citesc deja altă carte în care nu este nici un drum, nici măcar o potecă. O fundătură – cum sunt de atâtea ori cititul şi scrisul, indiferent în ce poziţie le facem.”

S-a citit cândva prea mult sau destul în România? Să fim serioşi. Nu suntem o ţară a cărţii, a fost nevoie de reformele unor minţi luminate ca să avem Biblioteca pentru toţi, târziu, după ce apăruse statul naţional modern. Avem academii, şcoli şi institute destul de târziu înfiinţate. Cei mai capabili dintre români studiau în străinătate, ca să revină în ţara plină de analfabeţi. Oamenii ăia au fost eroi. Nu ştiu cum se citea în interbelic, când ţara se mai emancipase, dar, paradoxal, s-a citit în comunism, după ce alfabetizarea s-a făcut cu preţul tâmpirii populaţiei (citeai „Scânteia” şi erai deştept). Cititorul ideologic există. Cred că este o carenţă a sistemului românesc din toate timpurile, un soi de tragică nepăsare a dregătorilor: nu se doreşte ca oamenii să fie luminaţi. În schimb, s-au prins că odraslele lor trebuie să studieze în locuri ‘nalte. Nu e democraţie în ţara asta, nici azi, oricât ai citi rapoarte pozitive şi ai accesa MCV-uri. Şcoala ar trebui să încurajeze lectura, dar o face, oare? Nu am auzit pe niciunul dintre prietenii mei, profesori de română, să vină şi să-mi spună, la licee sau la universităţi, ce fel de lecturi recomandă elevilor lor, dincolo de curiculă, fireşte. Cărţile cumpărate de români într-un an se numără pe degetele unei mâini (aceeaşi care cheltuieşte avidă pe telefoane şi gadgeturi). Avem noi, oare, scriitori contemporani invitaţi în şcoli sau universităţi să susţină cursuri de scriere creativă sau de lectură aplicată? Mă tem că nu. Aşa, lectura devine rodul intuiţiei sau al inspiraţiei persoanei particulare (aşa se porneşte, dar continuarea trebuie sprijinită). Se citeşte puţin pentru că e sărăcie de spirit şi vreme de vânat avantaje materiale. Elita, câtă e, este e ca o pătură subţire de nori peste ţară, rarefiată, vorba lui Gottfried Benn (se referea la situaţia Germaniei naziste).

Există, dar fiecare are răspunsul pregătit pentru întrebarea asta. Pe scurt, e imposibil ca toţi să fie foarte buni, selecţia se face natural, dar şi în coterii care multiplică prestigiul şi tirajele. Apare şi impostura la vârf, fireşte. Scriitorul ar trebuie să fie preocupat de scrisul său, nu de cum este elogiat, deşi o recunoaştere publică e onorabilă. Totuşi, este sub demnitatea unui scriitor să se plângă de felul în care este receptat. Creează şi mori de foame este la fel de valabil şi azi, mai ales că nu interesează pe nimeni foamea ta. În schimb, nu dau doi bani pe scriitorii care vor onor de la patrie şi de la autorităţi. Îi înţeleg însă pe cei care vor să-şi vândă cărţile, să aibă bani să trăiască şi să călătorească. Scriitorul e un călător printre oameni, să fie liber, deci. Cititorul are dreptul să-şi cunoască scriitorul (dacă nu eşti Salinger, fireşte).

Citim şi devenim stăpânii scriitorului, după ce acesta ne-a supus. Raporturile de forţe se schimbă neîncetat. Nu există singurătate absolută, doar singularitate. O carte cheamă pe alta şi mintea comandă mereu altceva, o foame de nou şi vechi. Nu ar fi oare de crezut că un cititor poate naşte prin ebuliţia lecturii un scriitor la fel de dornic de a răzbate în celălalt, în felul în care el poate precomanda apariţia eroului de hârtie, ca o plăsmuire a propriei dorinţe? Ce altceva decât un mare Cititor este Don Quijote care scoate din umbră vechi figuri pentru a deveni el Strania figură a literaturii lumii? El rescrie Literatura şi o face sub ochii noştri – îl credem Personaj. El acţionează potrivit autoteliei sale, de fapt. El creează aşteptarea în cititor, deci funcţia cititului. Face viaţa posibilă – un cod de semne pus în pagină şi transferat sub ţeastă.

Să spună fiecare, după intuiţie şi interes. Dacă te iei după ce se poartă azi, la ce bun cărţile? Au ars atâtea şi încă mai rezistă, bibliotecile lumii sau cele personale sunt splendide efigii ale rezistenţei spiritului. Mi-a plăcut Alberto Manguel, cititorul fabulos din „Biblioteca nopţii”, cel care, copil, îi citea lui Borges. Manguel, care locuieşte din 2000 în Franţa, într-o localitate unde a cumpărat şi refăcut o clădire veche, şi-a construit o bibliotecă care numără peste 30.000 de volume şi este posesor al unei ştiinţe aproape inefabile în ceea ce priveşte biblioteca şi misterele sale. Căci a fi posesor de bibliotecă personală sau a naviga prin marile biblioteci publice sau particulare din lume necesită o abilitate situată dincolo de simţul practic comun: dragostea de cărţi şi de spiritul autorilor întrupate în ele. Descrierea „Bibliotecii nopţii”, a felului în care autorul rătăceşte prin labirintul rafturilor, precum şi a senzaţiilor încercate la „pocnetul şi foşnetul hârtiei” trimit cu gândul la proza proustiană: „Numai aşa pot să adorm”. Autorul pleacă de la o frază a lui Robert Burton, cel care îşi critica propriul fel de a citi şi se învinovăţea pentru multe defecte pe care le-ar fi avut: „am citit prea multe cărţi, dar fără prea mare folos, căci mi-a lipsit metoda; confuz, am dat peste mulţi autori în bibliotecile noastre, dar n-am profitat de pe urma lor, căci mi-au lipsit arta, ordinea, memoria, judecata.” Autoevaluare prea aspră, căci cine a citit „Anatomia melancoliei” înţelege ce spirit superior a fost eseistul englez, posesor al uneia dintre cele mai redutabile biblioteci din vremea sa (sec. XVII). Manguel ne povesteşte inclusiv despre metodele de clasificare ale cărţilor dintr-o bibliotecă, binecunoscute azi specialiştilor, dar care şi-au avut istoria lor. Callimachus, autor antic, poet,, bibliotecar la Alexandria, a fost cel care a propus actualul sistem, iar deasupra rafturilor („bibliothekai” tocmai asta înseamnă) el a pus o inscripţie care a dăinuit până azi: „Locul unde sufletele îşi vor găsi leacul”. Şi mai adaugă ceva esenţial pentru graba de azi: cititul necesită „lentoare, profunzime şi contextualizare”. E de ajuns pentru tot ce vrem să fim.

Cei care am ţinut vreodată cărţi în mână, pentru prima oară în viaţă, nu putem uita atingerea. Asta contează, aşa ceva nu se uită („tot ce iubeşti adânc e moştenirea ta adevărată”, aş putea risca amintind aici versul lui Pound). Nu pentru că ne-au băgat părinţii sau educatorii în cap că e bine să citim, ci pentru că lectura, cartea existau înaintea noastră cu mult. O viaţă fără cititori ce viaţă mai e (patetizez anume)? Nu contest noile tehnologii, deşi nu sunt un fan al lor. Îmi place internetul, conexiunea rapid oferită, faptul că poţi citi oriunde un mesaj, un text. Însă cartea se citeşte fără grabă, nu e un text, orice ar spune lectorii dedaţi la teorii savante. Adică, e mai mult decât atât: e felul în care ne odihnim de larma textului de afară, aducând lumea înăuntru. Citesc şi eu pe sticlă, cum să nu, texte de serviciu, reviste, mesaje, dar nu cărţi. Lectura cărţii invită la lene – iar scriitorul are nevoie pe lângă lenea sa, ca reazem în creaţie, de otiumul lecturii. Ştiu, asta înseamnă timp la dispoziţie, însă el trebuie cucerit, chiar în dauna ta, a „afacerilor” tale. Noi nu negociem cu sinele nostru autentic – el este cel care se impune. A citi e un act liber de credinţă, nu o dogmă. În acest sens, amintesc şi cuvintele prozatorului american Jonathan Franzen, spuse de curând şi criticate ca ipocrite de anumiţi critici ai săi. Mie îmi place „ipocritul” Franzen, cel care a spus că îşi sudează mufa la laptop atunci când scrie un roman (gestaţia ultimului a durat nouă ani): „Poate că nimănui nu îi va mai păsa de cărţi tipărite în 50 de ani, dar mie da. Când citesc o carte, mânuiesc un obiect specific, într-un timp şi spaţiu specific. Faptul că atunci când iau cartea de pe raft, ea spune acelaşi lucru, e reconfortant […] un ecran ne face tot timpul să ne simţim ca şi cum am putea şterge sau modifica totul. Aşa că pentru o persoană înnebunită de literatură ca mine, pur şi simplu nu e destul de permanent.” Nu pe autoritatea lui Franzen mă sprijin când spun toate astea, însă îmi place să văd că un scriitor american poate fugi de magia noii epocii tehnologice, în favoarea a ceva mai sărac, dar mai consistent: pagina de hârtie.

Are şi cititorul pactul său cu lectura, cu scriitura, cu propriul orizont de aşteptare. Totuşi, să nu uităm, sunt mai mulţi cititori decât scriitori. Numărul înseamnă adesea putere. Cu toate astea, are de unde alege, biblioteca nopţii este infinită, iar lumina de la ultimul etaj promite revelaţia. Cine vorbeşte despre soarta cărţilor necitite sau ale celor ascunse şi azi? S-a scris atât de mult şi s-au uitat multe. E important ce anume citeşti, dar uneori te aleg cărţile pe tine, nu tu pe ele. Eşti confiscat de propria ta aspiraţie, sedus, condus şi astfel alegi un drum în grădina cărţilor ce se bifurcă. Alegerea, pe lângă dovedirea unui gust estetic, implică şi ideologie. Nu suntem liberi tot timpul, avem şi noi „şcoala” de unde provenim. Rescriem cărţile care ne plac cu propria noastră minte (minari zeloşi, fără viitor) şi cu o mână mult mai nesigură, dar trufaşă. E felul nostru de a ne declara cuceriţi de scriitorul care ne-a atras în capcana fatală.

Revenim la cărţile care ne-au plăcut cu emoţia cu care ne revizităm amintirile din copilărie sau din tinereţe – vârsta edenică ne recheamă. O facem pentru a ne reîncărca spiritul şi inima (de-am avea geniul inimii, dar vai…), dar şi pentru că anumite relecturi ne pot fixa mai bine ceea ce era neclar, ceţos. Mă gândeam să merg cândva la biblioteca din Osica şi să caut fişele cu cărţile pe care le ceream atunci, în copilărie – cine eram eu? Însă, mai important pentru mine, este acum să revin asupra unor cărţi citite recent şi care mă atrag sau îmi dau de gândit. Sunt momente în care ţin în poală o carte şi câteva luni. Citesc fără să termin şi asta mi se pare cea mai bună atenţie acordată unui autor, îl ţin aproape de mine şi de gândul meu cel mai bun. Cum am spus cândva într-un vers, pe care cu voia dumneavoastră, îl reiau în finalul acestei anchete care m-a făcut să mă confesez atât de intim: „frumuseţea e să ţii un om de mînă mult timp/ după ce neatent, fără să vrei,/ l-ai pierdut.”. Iertaţi-mi orgoliul autocitării.

 

 ***

Mariana GORCZYCA

 

Cititorul şi interstiţiile textului

 

Despre oricare act de seducţie ar fi vorba, el nu se poate consuma dacă obiectul seducţiei nu ar fi în aşteptare. Seduci acolo unde câmpul spiritual e pregătit să se lase instrumentat. Aşa se întâmplă şi cu lectura. Ea va seduce doar acolo unde va întâlni deschiderea cititorului spre parcurgerea unei poveşti, a unei stări, a unor cuvinte care îţi aduc aproape o altă lume, la care, altminteri nu ai avea acces.

Nu cred în schimbările bruşte, în salturi, în răsturnări. Dar cred în paşii de gheişă ai lecturii care pot crea perspective diferite, nuanţări, tonuri şi semitonuri în abordarea cotidiană a problemelor.

Da, aşa este. Cititorul ideal ar trebui să aibă calităţile enumerate mai sus. Dar cum nu s-a încarnat vreodată acest cititor ideal, ne mulţumim şi cu cititori „cel puţin la fel de inteligenţi ca şi noi”, cei care livrăm substanţa lecturii.

Cărţile mele-călăuză, luate dintr-o listă mai scurtă care la rândul ei a fost luată dintr-o listă mai lungă sunt cărţile lui Vladimir Nabokov, Rege, damă, valet, respectiv Cursuri de literatură, apoi Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, cărţile lui Gabriel Liiceanu, mai ales Despre limită şi Despre seducţie.

Un raport optim ar fi cel de tovarăşi de drum. Scriitorul propune o rută iar cititorul îl însoţeşte o bucată de drum sau până la capăt.

Nu sunt de acord că nu se mai citeşte. Consider că, proporţional cu un număr fix de locuitori ai unui oraş, ţări, continent… cititorii acoperă cam acelaşi procent de epoci bune. Că putem întreprinde ceva pentru a spori numărul cititorilor este altă poveste. Este provocarea noastră, a tuturor adulţilor responsabili cu actul educativ, din familie, şcoală, mass media. Şi nu prin sloganuri. (Fumatul dăunează grav sănătăţii nu a dus la scăderea numărului de fumători). Ci prin puterea exemplului. Dacă în familie se citeşte o carte, se discută, copilul va creşte copiind modelul părinţilor. Dacă profesorul din şcoala generală sau chiar din liceu îi dă elevului numai o listă lungă de lecturi obligatorii sau suplimentare iar el nu este văzut niciodată citind o carte, avem o problemă.

Sunt scriitori pe care îi stimezi şi scriitori pe care îi iubeşti. Din prima categorie se selectează, în cele mai frecvente cazuri, laureaţii Premiului Nobel. Cei din cealaltă categorie scriu cărţi de genul acelora pe care ei înşişi şi-ar dori să le citească.

Autorii şi cititorii nu sunt în două tabere, ei îşi intercondiţionează actul creării şi al lecturii, deţinând democratic, alternativ, prerogativele puterii.

Contextul este cel care creează câmpurile de manifestare. În contextul începutului acestui mileniu, avem exact cititorul pe care trebuie să îl avem. Să se întoarcă la ce? Cum să stopăm bombardamentul de imagini? Cum să renunţăm la Internet?

Prinţul Charles a sedus turişti din lumea întreagă cu satul transilvănean Viscri, conservat într-un timp ante internet. Ne putem întoarce cu toţii într-un Viscri atemporal, rupt de acum-ul online-ului?

Dar putem face (acum mi-a venit ideea) tabăra de lectură de la Viscri. Fără laptopuri, tablete, telefoane la noi. Doar cu cărţi din hârtie, pe care să le răsfoim, să le dăm pagina, să le ţinem în braţe, acea tandreţe pe care virtualul este mult dificil să ţi-o procure. După cum la fel de adevărat este că un E-book nu va mirosi niciodată atât de frumos ca o carte din hârtie.

La o Conferinţă susţinută în urmă cu câţiva ani la Colegiul Naţional „Ion Creangă” din Bucureşti, afirmam cu tărie că, în dicţionare, în dreptul cuvântului carte, nu se va scrie niciodată arhaism. Mizam pe diversitatea suporturilor pe care mesajele cărţilor ne-au fost transmise de mii de ani încoace. Vechiul Testament transmis mai cu seamă oral, Coranul (adus din Cer pe Pământ de profetul Mahomed, în urma unei călătorii extatice de doar câteva secunde), tăbliţe din lut, pietre, papirusuri, mătase, hârtie, suport virtual sunt doar căi mijlocitoare ale tuturor acelor mesaje la care oamenii ar trebui să aibă acces. Fiindcă, nu-i aşa, creatorii nu ar trebui să se împăuneze cu nimic. Ei sunt doar cei aleşi să intermedieze conectarea oamenilor la acea dimensiune pe care se află – de când lumea sau poate chiar de dinaintea ei – totul.

La această întrebare ar trebui zăbovit… preţ de o carte. Am să răspund doar dezvăluind o mică parte din ceea ce mi se întâmplă mie atunci când scriu un roman. Îmi vine în minte tema majoră a cărţii (în locuri şi momente de cele mai multe ori inadecvate fixării lor pe hârtie sau în laptop). După câteva zile îmi fac un plan, cam care ar fi povestea, cum se vor mişca personajele. Abia după aceea încep scrierea propriu-zisă. Ei bine, de fiecare dată (am scris până acum trei romane), personajele mele mi-au impus un alt curs al evenimentelor, mişcându-se mânate de un determinism propriu. O combustie stranie le făcea să evolueze altfel decât în planul meu iniţial. Iar mie nu-mi rămânea decât rolul de scrib, de co-semnator al romanului pe coperta căruia, absolut cinstit, ar trebui să mai fie trecut cel puţin numele a doi sau trei protagonişti din carte. Astfel, dacă luăm cazul romanului apărut în acest an la Editura Eikon, Parcurs, Mariana Gorczyca ar trebui să apară alături de Abe Lucas, Oidsu Issac, Cassius Dio şi Ramona Man, personajele principale ale cărţii.

Conştientul, inconştientul, inocenţa, asumarea unui anume tip de cititor căruia i te adresezi se amestecă în coctailul scrierii unei cărţi.

Şi aşa cum personajele îşi creează povestea, la fel de adevărat este că fiecare cititor are propria lectură. El umple, odată cu actul lecturi, interstiţiile textului într-un chip diferit decât o face celălalt cititor. Abia atunci cartea este împlinită în forma ei definitivă, după ce lectorul ei a dus-o la bun sfârşit. Ca să concluzionez, deşi creez o oarecare redundanţă, cartea este produsul scriitorului, al personajelor şi al fiecărui cititor.

Îmi place să cred că nu e om care să nu fi recitit, măcar o dată, o carte. Fie din raţiuni de comprehensiune, de acces la substraturi mai adânci, fie pentru re-întâlnirea unor personaje, fie pentru exerciţiul de admiraţie şi bucuria personală în re-lectura unei scene care te-a marcat.

Incipitul romanului Rege, damă, valet este o scenă dintr-o gară atât de bine scrisă încât, ori de câte ori intru într-un oarecare impas în propriul meu act de creaţie, deschid această carte şi recitesc primul paragraf al romanului scris de Nabokov. Re-lectura are, în cazul meu, o motivaţie profesională dar sfârşeşte, de fiecare dată, prin consumarea unei plăceri intense a cititorului care sunt.

 

***

Luminiţa URS

 

O poveste fără sfârşit

 

Relaţia dintre cititor şi carte este pasională, relaţia adevărată; ca într-un joc sau schimb amoros în care seducţia lasă loc, arunci când subiectul e pasionant, unei relaţii mai profunde, autentice, „serioase”, am zice. Seducţia poate avea ceva inocent sau îndrăzneţ, în fine, dar ea înglobează spontan reuşită şi eşecul, o carte mare poate decepţiona la fel cum bine ştim, cartea unui autor „mărunt” poate stârni o reacţie incredibilă de entuziasm. Şi de aici o întreaga saga ce poate să dureze.

Ce ne convinge la autor? Literatura de azi s-a adaptat, este ambulantă: se citeşte în tren, pe stradă, între un sandviş şi o cafea, peste tot. Ceea ce nu e rău. Dar este o lectură la care aderăm din facilitate, din „lipsă de timp” adesea. Lectura sistematică, autentică, pierde teren. E suficient să constatăm numărul editurilor de pretutindeni care promovează cantitatea şi vizează anumite categorii de cititori. Se poate scrie, ceea ce este un „lux”, la comandă. Sunt genuri predestinate, desigur, acestui tip de lectură. Unii caută informaţia, alţii sfaturi practice sau de coaching existenţial, din ce în ce mai mulţi, o literatură uşor de îngurgitat, care se citeşte rapid şi „nu lasă urme”. În plus, coperţile sunt minunate, atractive, dar tot e bine pentru că se citeşte!

La ce bun, altfel? La ce bun să citeşti – deci să scrii – fără să speri să schimbi măcar într-o infimă măsura dacă nu… lumea, măcar existenţa cotidiană făcând-o mai acceptabilă, poate mai inteligibilă, cu un pic de nădejde, îmblânzind-o? Scriem cu „măsură”, cumpătat, greu, dar şi cu nebunie, cu inocenţă şi lejeritate adesea. Ironia şi, în unele cazuri, umorul fin, natural, mi se par nu doar indispensabile, dar ţinând firesc de actul literar care se construieşte, se clădeşte continuu. Ironia mişcă lucrurile, agită subiectul, forjează – şi expune totodată – personajele, provoacă ţinând vie, trează atenţia cititorului. Este poate cel mai bun ingredient pentru a testa vivacitatea unui text şi vigilenţa lectorului. Când nu mai sesizam ironia textuală, râdem şi atunci suntem altundeva, în alt registru, cum bine zice Bahtin.

Cărţile didactice, parabolele, fabulele, romanele de apprentissage au determinat în felul lor nu doar istoria literară, ci au fasonat în mod fundamental cititorul. O vedem atunci când evocăm marile cicluri literare, nevoia de a reveni sistematic la Învăţătura predecesorilor, la modelul estetic al Antichităţii, al Clasicismului, al modernităţii şi iarăşi… Ca şi cum cititorul ar avea nevoie nu doar ca lector, dar ca individ, ca om, de rapeluri constante la repere fundamentale, la baza unei gândiri profunde, solide, nedisimulată, care nu are nevoie de probe nici de certificate de autenticitate. Avem în permanenţă nevoie de Psalmi, de mituri, de înţelepciunea orientală ori de „revelaţiile” literaturii occidentale. Discutând ici şi colo, observând simplu, realizăm în ce măsură cititorul trăieşte din bucurii mici, din exemple pe care le înţelege spontan, sensibil şi afectiv, altfel cartea rămâne mereu la jumătate… neterminată adesea. În curs, reluăm aici uneori aceleaşi lecturi şi, curios fără să ne repetăm, în era diversităţii – şi a diversiunii!!! – informaţionale! Reacţia este mereu altă, în funcţie de grup, natural, şi totuşi atât de diferită! Pentru unii, poezia lui Char este un electroşoc, pentru alţii „e loc de mai bine”… sau de „la ce bun poezia?” Invers, pentru unii romanul de aventură, thriller-ul sau fantasy este indispensabil, în timp ce pentru alţii, revenirea la clasici este vitală pentru a înţelege lumea „modernă” cu toate avatarurile şi complexitatea ei. Relaţia text-imagine îşi are şi ea rostul ei, deloc neglijabil. De câte ori nu suntem în situaţia de a „explica” altfel textul, de a-l face inteligibil folosind imaginea sau biblioteca sonoră! Cititorul mai… tânăr curios intelectual, viu îşi are desigur propriile criterii de selecţie, pe lângă literatura „impusă”, pe lângă textele canonice. Dar nu este rar să constatăm felul în care scena a ajuns din nou, precum în Evul Mediu, să secundeze – poate să înlocuiască uneori – textul citit, brut. Cititul e din ce în ce mai puţin, pare-se, un act de lectură solitar, el devine flexibil, sincretic articulându-se din ce în ce mai frecvent cu corpul, prin reprezentarea scenică, prin dans, cântec, teatru.

Mi se întâmplă uneori să urmăresc prin librării reacţia celor care se „luminează” la vederea unei cărţi căutate cu impacienţă şi încăpăţânare, ultima, dacă e posibil, a autorului cutare. Şi decepţia de a nu o găsi imediat în raft, pentru că librarul n-a prevăzut succesul şi a comandat prea puţine exemplare. Un cititor fidel? Ce nădejde imensă pentru orice autor de pe lumea aceasta! Mai cu seamă în zilele noastre. Căci totuşi, există, subzistă o „sectă” a fidelilor de pretutindeni, cititori ai lui M sau C ai lui F sau Y. Barthes vorbea despre plăcerea de a citi. Mulţi am făcut studii de filologie tocmai pentru că descoperiserăm, în „anii sumbri”, bucuria lecturii. Una dintre puţinele de altfel. Am asociat-o şi o fac şi azi cu libertatea lecturii, a alegerii şi posibilităţii de a spune da sau nu unui autor, un privilegiu pe care trebuie să-l ştim preţui. Cum să uit anii de studenţie în care căutam cu disperare şi frenezie un autor „rar” al cărui titlu publicat în română – şi mai rar dacă era în altă limbă, în franceză, de pildă – era vândut sau împrumutat „pe sub mână”, confidenţial. Nu exista poate decât un singur exemplar, ne înscriam la biblioteca oraşului sau universitară cu săptămâni înainte, sperând să punem mâna pe el înainte de vreun examen, dar nu numai. Nu exista xerox, nici calculator. Îmi amintesc mereu de Proust pe care l-am cumpărat din bursa de studentă, în primele anticariate din „lumea liberă” de după ’89… O vreme am scrutat volumele ca şi cum nu erau cu totul ale mele, cu emoţie şi frustrare, trebuia să „am grijă” de… Am avut dreptul şi la un Malraux, apoi la un Rilke, în fine, la cărţi de estetică sau teorie literară pentru care ne „bătuserăm”, între colegi, căci nu exista în biblioteca Facultăţii de Filologie mai mult de un exemplar şi acela subliniat de multele generaţii de cititori! şi cu pagini obosite. Privilegiul lecturii m-a făcut deci să preţuiesc nu doar obiectul carte dar şi timpul lecturii, un fel de timp sacru, în afară de timp, cel în care te „uiţi”, te abstragi complet realului şi te dedici lumii imaginate, de dincolo. Fidelitatea cititorului este aceea care face probabil astfel că ne găsim întotdeauna timpul să răsfoim o carte, să citim măcar o pagină-două atunci când textul ne „prinde” ad litteram. Aşa am descoperit poezia optzecistă într-o bibliotecă aproape nocturnă din Cluj, sinistră şi rece. Am ieşit de acolo, înainte de ora închiderii, cu o carte de poezie sub braţ, încredinţată că descoperisem lucruri, dacă nu vitale, majore. A fost un fel dillumination, un scurtcircuit apoi o bucurie imensă pe care o regăsesc încă azi recintindu-i pe autorii „tineri” de atunci, unii dintre ei devenindu-mi mai târziu, prieteni, graţie revistei Echinox şi întâlnirilor literare care au urmat. Tot într-o bibliotecă cu cititori de seară am descoperit lucrând, mai târziu, la o teză de doctorat, la Sorbona, poezia Beat Generation. Am citit în linişte Kerouac, Ginsberg şi Sylvia Plath, texte despre care auzisem, la care „visam”. Altă vibraţie, altă contrarietate. Mă obseda şi încă e valabilă întrebarea următoare: de ce nu putuserăm citi toată această literatură înainte? Nimic nu mi-a fost de folos multă vreme, nici o explicaţie logică pe cât de raţională pe atât de injustă. În privinţa criticului, el este cititorul profesionist care trebuie să asimileze în timp real sau cât mai urgent un număr incalculabil de informaţii, să discearnă şi să „decreteze” dacă o carte e bună sau nu! Vorbesc despre cărţi nu despre autori. Dat fiind că se discută mult, vai, despre autori, pe când fundamentul gândirii critice trebuie să-l reprezinte, obiectiv, textul. Adesea, criticul a fost sau este şi autor. Probabil că acest statut permite o relativizare utilă, un simţ „critic” just faţă de autorii de care pomeneam mai sus, care pot scrie uneori excelent, alteori – ba. Cum detectează un critic avizat, „de meserie”, textul bun de unul mai puţin bun dacă nu asociind, la sfârşit, „bagajului” său cultural, mecanisme simple, umane: sensibilitate, deschidere, pasiune, inteligenţă?

Cărţi modelatoare sunt, în sensul strict al cuvântului, cărţile pe care inconştient le caut în jur, instinctiv, ori de câte ori am un „dubiu”, am nevoie de o explicaţie sau mi se pare că logica imediată s-a destrămat într-atât încât am nevoie de câteva rânduri care m-au „salvat” nu o dată. Una dintre ele, printre multe altele, este Muntele vrăjit. Este incredibil să poţi scrie atât despre cei fascinaţi de boala şi moarte, care aşteaptă undeva, în afară de timp, o licărire, o rază de soare, alungiţi pe un şezlong, între nădejdea tămăduirii şi ingratitudinea şi ignoranţa lumii care detestă, cauzând-o, suferinţa. Dintre autorii pe care îi recitesc adesea: Cortázar, Baudelaire, Flaubert, Kundera, Rilke, Dostoievski. Multă vreme am „trăit” în minte cu romanticii germani şi cu poezia „mare” sau, din contră, aproape anonimă a lumii. Îi recitesc frecvent pe Neruda şi Seferis, pe Borges şi pe poeţii americani ai secolului trecut, câte un haiku, Gibran, Emily Dickinson şi Cendrars. Citesc la întâmplare. Îmi place ideea că putem alege şi combina la infinit, că un autor ne poate trimite, citindu-l atent, spre alte referinţe sau orizonturi nu doar strict literare dar culturale, în sens amplu. De aceea, intrarea în bibliotecă ştiu că poate însemna o întreagă aventură. Nu există vreun criteriu de lectură, totul a fost întotdeauna, cred, feeling, fler, în ce mă priveşte, un fel de inspiraţie pe care mă bizui încă azi. Cred că cea mai teribilă decepţie ar fi aceea de a-mi pierde entuziasmul, voinţa (stranie?) de a reveni sistematic la autorii sau la „cărţile vieţii” spontan, fără calcul, nici „program” estetic, cele care mă întristează şi mă fac să surâd deopotrivă, care mă fac să mă opresc o clipă sau să continuu să întorc paginile iar şi iar, fără vreun scop precis, ca şi cum le-aş deschide pentru întâia oară. Mi se întâmplă de altfel să-i invidiez pe cei care descoperă o carte pe care eu încerc să o am dacă nu în minte, măcar în… geantă ori la căpătâi.

Empatic, deşi nu e întotdeauna uşor… Cândva, lecturile impuse mă lăsau să cred că un autor n-are nimic de spus dacă trebuie să iau ceea ce scrie ca pe un raport de forţă. Empatie şi simpatie. Ca cititor însă, îmi place să „scormonesc” şi să detectez intenţiile autorului pe măsură ce lectura avansează. Sau dimpotrivă. Căci, atunci când lăsăm din mână o carte pentru alta, ce semn e? Citind jurnalele şi mărturisirile unor scriitori din veacuri trecute, am încercat să surprind „slăbiciunea” unui text, un semn nu întotdeauna al neputinţei de a crea, de a scrie, pur şi simplu, a autorului, dar şi să mă bucur, să jubilez imaginându-mi satisfacţia scriitorului dinaintea unui personaj, a unei scene „reuşite”… Evocând, în Jurnal, „fericită întreprindere” Spre far, Virginia Woolf vorbeşte aproape medical despre scris ca despre un „proces natural prelungit, mai degrabă dureros dar nu mai puţin captivant, pe care doreşti nespus de mult să-l vezi terminat odată: Ah, uşurarea ce o simţi trezindu-te şi gândind: «Am terminat». Uşurare, dar cred că şi dezamăgire.” Sunt atât de puţini scriitorii care scriu cu uşurinţă, mulţumiţi de ceea ce fac; e greu pentru cei mai mulţi, „adevăraţii”, să păstreze ceea ce curent numim echilibru.

Este o întrebare curioasă şi interesantă. Legată cumva de cea care subînţelege că era informatică – e-bookul şi celelalte – minează cititul la modul clasic, aplecat pe o carte, eventual cu un creion în mână şi cu fişe de lectură, în cel mai bun caz. Biblioteca s-a mutat în stradă, în spaţiul public, pe pereţii urbei unde citim taguri asociate cu imagini hilare sau dezabuzate, provocatoare până la „ilizibil” pentru. neiniţiaţi. Cei în afara jargonului urban, a culturii şi media strict contemporane. Da, citim, în mod involuntar, citim aproape peste tot, aproape tot timpul, dar altfel. Atunci când deschidem calculatorul avem în faţă text, pe afişele publicitare citim mesaje, pe etichetele din ce în ce mai complicate şi internaţionalizate, citim. Citim poate chiar mai mult decât ne dăm seama. Într-un fel neprogramat, spontan, ceea ce contează fiind mesajul, urgenţă de a fi pătrunşi de… Citim aşa cum comunicăm, lapidar, juxtapus, prescurtat. Noii „autori” aceştia sunt şi aşa funcţionează, făcându-ne şi pe noi să ne „adaptăm”, să funcţionăm implicit, la fel. O societate speed, fugace, care se slujeşte mai mult de oral, de oralul sintetic, autentic în felul lui pe care-l secundează, şi mai eficient, imaginea. Citim benzi desenate, manga, reviste, biografii scrise în două zile, la comandă. O literatură în doi timpi, dar îngăduitoare, „gentilă” cumva, pentru că trebuie să genereze efectul de plăcere imediat şi cu cât mai puţin efort. Sau din contră, o literatură agresivă, intruzivă care invadează spaţiul individual, personal pentru că realitatea o impune. Trăim într-o lume conectată, deci o lume a lecturii involuntare, obligatorii, permanente. Citim fără să realizăm că practic o facem şi ceea ce citim astfel risca să devină repetitiv. Iată tristeţea, pentru că o lectură impusă de succes, de nevoia de a vinde cu orice preţ, literatura la comandă riscă să-şi alunge, cu vremea, cititorii.

Mă repet poate, dar relectura mi se pare cel mai înalt act de fidelitate. Atunci când revii cu plăcere, chiar cu pasiune la un autor, înseamnă că partida e câştigată. Citim toţi cărţi recomandate, impuse de modă. Dar ce bucurie să o reiei, cu şi mai mult entuziasm, dar în linişte, pe cea la care nu ai renunţat, poate, niciodată. În realitate, o poveste fără sfârşit.

 

 ***

Paul ARETZU

 

În mijlocul limbajelor

 

O seducţie a lecturii există, cu siguranţă, altfel nu am citi, unii cu mare pasiune. Ţine, cumva, de fiinţa noastră literară, de psihologia adâncă, de culturalitate (ca modalităţi de extindere), dar este cuprinsă şi în natura lecturii care este legată indisolubil de scris. Suntem cititori dintotdeauna, iar lectura este unul dintre numeroasele moduri de a ne integra. Ne aflăm permanent în mijlocul limbajelor, chiar dacă suntem apatici, chiar dacă ne pretindem analfabeţi. Citim pentru că realitatea este insuficientă, cu spiritualitate abstrusă. Arta, însă, te obligă să revii, să înţelegi, să interpretezi. Deşi inefabilă, ea pare mai inteligibilă decât realitatea, care este concretă (cel puţin, aşa se spune). Citesc orice fel de carte. Îmi plac mai mult cele dificile. Sunt cărţi pe care doresc să le recitesc imediat, dar timpul este nemilos. Revizităm locuri pe care mitologia personală le reîncarcă sentimental. Recitim cărţi pe care trecerea timpului le aureolează. Recitirea ţine de rafinamentul propriu şi de nostalgia lecturii. Recitim pentru că întotdeauna ne scapă ceva, pe care experienţa timpului îl relevă (nebulos). Pe urmă, lecturile se întreţes, formează o intertextualitate. Asemenea tehnicii fotografice, scrisul şi cititul funcţionează ca o relaţie de preschimbare continuă între imaginea reală şi negativ, ca un joc de şah în care piesele se mută în funcţie de jocul celuilalt. Când citeşti un scriitor, îi reciteşti pe toţi cei pe care i-ai citit altădată. Cititul este, astfel, o formă de recunoaştere, o lectură plurală inclusă. Astfel, citeşti ce ai mai citit, într-un fel nou. Şi în ştiinţele pozitive, descoperirea (care este prefigurată) se află la capătul unui traseu umblat. Şi scrisul şi cititul te fură. Şi scriitorul şi cititorul devin captivi. Amândouă situaţiile se (re)încep, se (re)înfiinţează, în sensul în care sunt (i)repetabile. Este paradoxul conţinut de orice formă de creaţie. Se ia materialul de creaţie, care este în afară, şi se imprimă în el chipul creatorului. Şi în scris, şi în citit, există chipul subiectului. Pe de altă parte, şi scrisul şi cititul se bazează pe tehnici ale uitării. Dacă ar exista o memorie prodigioasă, literatura ar deveni una de computer. Cititorul se depersonalizează acceptând discursul scriitorului, dar nu poate depăşi propria competenţă de lectură. Când citim, scriem propria-ne operă. Există, realmente, o operă nescrisă a cititorului. Scriitor – cititor este o relaţie între creator şi creaţie, entităţi care ţin de aceeaşi semantică. Amândoi se hrănesc din placenta limbii. Interesant este cazul scriitorului care citeşte. Lamentabilă este situaţia necititorului.

Este pretenţios spus că lectura poate schimba lumea; cel mult, individul. Nici pe acesta nu-l poate schimba, oricând. Influenţa lecturii este sesizabilă în perioada tinereţii. Mai târziu, lectura este importantă, devine savuroasă, aproape vicioasă, dar nu mai schimbă mare lucru. Biblia, însă, poate schimba, oricând, şi omul şi lumea. Lectura de maturitate se face deja în cunoştinţă de cauză, se recunosc mărci, figuri, semnalmente, se face anamneza cărţilor anterioare.

Cititorul ideal ar fi unul care să semene cunoscutei reprezentări a lui Arcimboldo. Cititorului îi trebuie rafinament, bun gust, cultură, discernământ. Criticul, adică cititorul profesionist, trebuie să aibă, în plus, inteligenţă, rigoare, obiectivitate, informaţie, flexibilitate, respect şi tandreţe faţă de scriitori.

Toate cărţile fundamentale ale omenirii, câteva zeci în fiecare etapă istorică, sunt formatoare. Lista lor ar fi prea lungă, începe cu Homer, cu presocraticii, cu Platon, cu tragicii greci etc. Cine nu a citit cărţile fundamentale este ezitant, are carenţe, este lipsit de adâncime. Fără Dante, fără Rabelais, fără Shakespeare, fără Goethe…, dar şi fără Biblie, părinţii bisericii, marii teologi, fără marii scriitori români, fără scriitorii mai mici, dar foarte expresivi, fără filosofii proeminenţi, fără cunoaşterea evenimentelor culturale, fără teorie (care înseamnă viziune sau contemplare), omul pierde experienţele de bază ale umanului. Omul este (devine), de când învaţă alfabetul, fiinţă livrescă. Nu pot fi ignoraţi marii scriitori moderni, care sunt mulţi. Filologiile Antichităţii, Patericul egiptean, aforistica, unele jurnale au fascinaţia lor. Recitesc, din plăcere, anumite cărţi. Motivul este, adesea, asemănător madlenei lui Proust. Un alt text, un alt scriitor îmi provoacă anamneze, trezindu-mi stări vechi.

S-ar putea spune, cum se obişnuieşte în alte domenii, că suntem ceea ce scriem, sau că suntem ceea ce citim. Relaţia dintre scriitor şi cititor este una felurită, de la individ la individ, pentru că, aşa cum nu pot semăna doi autori, nu pot semăna nici doi cititori. Totuşi, are loc o rezonanţă reciprocă, scriitorul fiind receptiv la semnalele cititorului, iar acesta încercând o acomodare cu regulile operei. Are loc, astfel, un proces simbiotic. Se face şi o selecţie, în funcţie de afinităţi. Scriitura, adică stilul, provoacă desfătare în special rafinaţilor. Pentru alţii, trece neobservată.

Există, azi, o părere melancolică, privind lipsa interesului pentru citit. Dimpotrivă, cred că se citeşte mai mult decât altădată. Prin mijloacele de informare rapidă, interesul s-a mutat din domeniul contemplativ şi virtual, în cel existenţial, real. Omul s-a transformat din fiinţă culturală (înconjurat de nobleţea cărţii), în individ satisfăcut de impresia că este la curent cu ceea ce se întâmplă în lume. Din paseist şi visător, a devenit pragmatic, un trăitor nemijlocit, absorbit continuu de viitor. Şi-a pierdut romantismul, dar nu pentru totdeauna. Realitatea din cărţi este de altă natură decât cea din viaţă şi ea va fi redescoperită, pentru că se află grefată în formula umană. În momentul actual, are loc o mică schizofrenie, o fisurare, o sete de real, o anorexie faţă de livresc.

Există şi scriitori nedreptăţiţi de cititori şi cititori dezamăgiţi de scriitori. În primul caz, scriitorii pot fi ultragiaţi de nepăsarea, de ignoranţa, de vulgaritatea cititorilor, chiar de lipsa de comprehensiune. În cea de-a doua situaţie, cititorul, care investeşte şi moral în scriitor, poate fi dezamăgit de comportamentul reprobabil al acestuia. Alteori, însă, cauza (falsă) poate fi egoismul, prezumţiozitatea.

În privinţa relaţiilor de putere, un scriitor este afectat de lipsa de receptivitate publică, sesizată mai ales în dezinteresul criticii. Puterea autorului este una iluzorie: el poate satiriza, ironiza, poate impune (relativ) o sensibilitate, o viziune (să ne amintim de mitul Nichita Stănescu, de actuala publicitate făcută unor Cărtărescu, Pleşu, Patapievici), poate beneficia din plin de libertatea imaginaţiei – una deosebit de onorabilă, poate schimba, în cazul unor geniali, o cultură, o mentalitate (Borges, Marquez). Fără cititor, însă, autorul nu există. O putere specială (dar relativă, ca toate) o are cititorul profesionist, criticul şi istoricul literar.

Tradiţia (atât de blamată) învinge (absoarbe) întotdeauna moda (care este sezonieră). Cititul este mai mult decât un instinct. Este o formă de cunoaştere, iar omul este o fiinţă curioasă şi comunicativă. Citind, îl citim pe celălalt. Cititul intră în categoria stringentă a alterităţii. Este motivul pentru care ne interesează nu numai opera, dar şi viaţa personalităţilor. Indiscreţia, nu întotdeauna stimabilă, va fi salvatoare. Există, azi, un moment în care oamenii sunt interesaţi mai mult de imagine. Filmul, televizorul oferă fără efort această formă de hedonism. Ficţionalitatea, uneori artificiul, limitarea, sunt, însă, mai vizibile în acest caz. Vor duce, cu siguranţă, la saturaţie. Industria cărţii se adaptează din mers, oferta ei este surprinzătoare. Ea trebuie susţinută financiar de instituţii de stat.

Cartea pe suport de hârtie îşi are istoria ei prosperă. Înaintea ei a fost o perioadă a cărţii pe tăbliţe de lut, pe papirus, pe pergament. S-a scris pe piatră şi pe metale. Acum a venit vremea cărţii în format electronic (care este, de fapt, o imagine a cărţii). Există o cultură şi un exerciţiu format al cărţii clasice. Nu se va renunţa uşor la ele. Cartea din hârtie are avantajele ei, fiind un obiect cultural în sine. Domeniul electronic este însă mai eficient, funcţionând ca o bibliotecă universală, oferind informaţii diverse instantaneu, carte fără sfârşit, precum Tora, sau cum au visat-o Mallarmé, Jorge Luis Borges, Umberto Eco. Cartea nu va dispărea; se va adapta, va lua forme din ce în ce mai perfecţionate.

Cititorul poate fi un personaj al lecturii, adică un coautor, recreând opera (oricum, el face parte din joc). Aceasta se află întotdeauna într-un stadiu tranzitoriu, niciodată încheiat. Participaţia cititorului este în funcţie de competenţele lui, de datele intelectuale, existenţiale, ideologice, de capacitatea de procesare, toate aflate în situaţie relativă, în conexiune cu datele operei. Scrisul şi cititul sunt, în fond, ca o îmbrăţişare (iubire), dusă până la contopire, fiecare dintre actanţi oferind sentiment, gândire, imaginaţie. Ingenuitatea lecturii este foarte rară, presupunând o inconştienţă a actului. Cei mai mulţi cititori percep diferenţa dintre ficţiune şi realitate, câţiva sunt avizaţi.

Recitirea are, pe lângă motivaţia sentimentală, nostalgică, şi una detectivistică, de întoarcere la locul faptei, de fineţe aperceptivă, cât şi un substrat psihanalitic. Ne amintim, în final (cu eclipsele de rigoare, fiind vorba de o lectură foarte veche), gestul elocvent al lui Sylvestre Bonnard (personajul lui Anatole France) care, după ce făcuse cadou de nuntă nepoatei sale cel mai important bun al său, biblioteca, observând că gestul o lasă indiferentă, îşi fură treptat, carte cu carte, darul înapoi.

 

 ***

Simona-Grazia DIMA

 

 Lectura (ca şi lipsa ei!) este o bombă cu ceas

 

  1. Seducţie ar putea fi însuşi numele lecturii. Nu se poate preciza cu exactitate din ce este alcătuită ea, căci cocktailul ar fi unul infinit, rezultat din caracteristicile omeneşti ale tuturor cititorilor actualizaţi ori latenţi. Nu există o reţetă unică. Ingredientele ţin de fiecare lector în parte, care-şi regăseşte fantasmele şi bucuriile cele mai intime într-o carte, de la aspiraţia metafizică la juisarea pur senzorială, la oniricul care-l bântuie sau la amintirile dragi, ale copilăriei ori ale iubirii, ale memoriei umane în genere. Citind, fiecare se caută, conştient ori inconştient, pe el însuşi, văzând uneori altceva decât scrie în paginile volumelor citite. El adaugă ori eludează, după caz. Să ne amintim ce lecţiune a dat Luther Bibliei, una care era a propriului mod de a gândi. A modificat sensul prezent în original şi a scos fără vreo reţinere câteva compartimente din Noul Testament, fiindcă nu dorea să le traducă. El nu l-a citit acolo pe Iisus, ci s-a citit pe sine, performând totodată o lectură formatoare de civilizaţie – nu contează că una bună sau rea, ci doar faptul că a schimbat cu adevărat lumea, mentalul oamenilor din epoca sa şi din aceea care a urmat, prin lectură, mai precis, prin seducţia unei propuneri de lectură, dacă evaluăm numărul imens de cititori ai Bibliei traduse de el.

  2. Lectura, după cum sună o întrebare mai târzie, nu este, prin definiţie, inocentă. Nu aş îndrăzni să-i atribui epitetul bovarică, ori să vorbesc cu naivitate de un donquijotism pe care l-ar genera. Dimpotrivă, lectura este una dintre cele mai avangardiste, periculoase şi vizionare activităţi, un concentrat de acţiune, gândire şi atitudine umană, una care poate schimba din temelii lumea. Să ne gândim la cărţile sfinte ale mai multor religii, la ţăranii noştri de demult, care citeau Biblia în familie, în fiecare seară, la evreii care au supravieţuit prin Carte, la musulmanii care îşi citesc Coranul neîncetat, la revoluţionarii (buni ori malefici) care s-au călăuzit după cărţi inspiratoare. Sau la drumurile unor munţi şi platouri înalte, pe care flutură poetic steguleţe ale budiştilor tibetani, convinşi că dorinţele şi aspiraţiile de bun augur inscripţionate pe ele vor fi răspândite în vânt şi astfel aduse la cunoştinţa unor spirite benefice, apoi citite de divinitate, care le va împlini! Şcoala Ardeleană a fost, să nu uităm, în primul rând o şcoală a bunei lecturi la Roma şi în biblioteci care conservau chintesenţa unui neam. Iluminaţii hinduşi vorbesc despre mahavakya, chiar şi în cazul proceselor de dincolo de gândire. Acestea din urmă sunt declanşate (in-formate) de aceste mari cuvinte (mahavakyas), reamintitoare ale identităţii esenţiale, metafizice, a omului. Societatea Vestului arată aşa cum o ştim din pricina diverselor lecturi – şi bune şi rele. Etica protestantă a născut, se apreciază în sociologie, capitalismul. S-au dat anumite interpretări eronate unor versete biblice, ca, de pildă, aceluia cu talantul: s-a dedus de acolo că Dumnezeu aşteaptă să acorde mântuire omului pentru munca sa, eroare de interpretare a unui sens figurat, gândit de Iisus. Un fals doctrinar născut printr-o lectură greşită a schimbat lumea. Şi mai sunt atâtea lecţiuni greşite care au acţionat similar! Lumea e plină de greşeli de lectură care au adus-o în situaţia de astăzi (termenul e neutru), nici mai bună, nici mai rea. Oamenii contemporani au uitat ceea ce societăţile tradiţionale ştiau prea bine: că gândul preexistă acţiunea. Cuvântul ce desemnează lumina şi lumea, în vechile limbi, sanscrita, dar şi latina, provin din aceeaşi rădăcină, semn al faptului că lumea se naşte din lumină, este creaţia ei, şi poate fi descifrată doar prin lumină, asociată gândirii şi cuvântului, logosului. Pot afirma că, neîndoielnic, nu există nimic mai subversiv decât cititul: lectura (ca şi lipsa ei, de altfel!) este o bombă cu ceas.

  3. Nu cred că există cititor ideal decât în cazuri foarte rare, nu poate exista vreunul, din cauza trăsăturilor omeneşti (uneori, patimilor) dezvoltate prin ramificaţii infinite, infinitezimale (a se vedea teoria lui Culianu a hărţilor gândirii, bazată pe cercetările vechi ale lui Raymond Lull, preluate de Giordano Bruno ori Leibnitz). Nu putem decât să ne mulţumim cu cititorii pe care îi avem. Cei statornici au în mod sigur calităţi precum: inteligenţă, sensibilitate, tandreţe, pasiune, fidelitate, fiindcă altminteri nu ar persevera. Putem releva, fără îndoială, un eroism al lecturii, căreia nu-i rezistă decât cei împătimiţi, deoarece aspectele vieţii deturnează foarte uşor de la citit. E nevoie de o apreciabilă forţă interioară pentru a urma lectura în condiţiile vieţii noastre accelerate, aflată, aşa cum o spunea şi René Guénon, în urmă cu destul de mult timp, dar perfect actual, într-un stadiu coborâtor din punctul de vedere spiritual. Cel mai important fapt privitor la lectură mi se pare a fi fundamentarea ei pe reflexivitate, pe temporizare. Omul primitiv (în sensul de neevoluat spiritualiceşte) este cel care nu mizează decât pe timpul prezent, pe epidermic, pe aici şi acum. În lectură este inclus timpul integral, trecut, prezent, viitor, de unde farmecul ei atemporal, timpul circular, am putea spune. Am vrut mereu (şi sper s-o fac într-o zi) să aduc un omagiu criticului. Da, el este cititorul prin excelenţă. Are şi el preferinţe şi idiosincrazii proprii, omeneşti. Ca să fie lector perfect, ar trebui să fie suprauman. Dar Dumnezeu face oricum dreptate fiecărei cărţi, fiecărui timp de lectură, fiindcă numai el e infinit, cuprinzând totul în sine. Iar creaţia, precum şi cititul, provin din El.

  4. Sunt convinsă că fiecare scriitor a avut cărţi formatoare, modelatoare ale personalităţii sale şi ale modului său de a scrie. În cazul meu, primele dintre acestea au fost diverse romane englezeşti, precum şi cărţile pentru copii, binecunoscutele capodopere ale genului, dar şi romane clasice (Jane Austen – Mândrie şi prejudecată, o lectură senzaţională, perfectă) sau poliţiste (Arthur Conan Doyle, Agatha Christie, Raymond Chandler). Au urmat multe alte lecturi, esenţiale în diversele etape ale vieţii. Cele ale copilăriei însă au fost cele mai încântătoare.

  5. Raportul optim dintre scriitor şi cititor, dintre lectură şi scriitură este acela derivat dintr-o bună aşezare culturală. Amatorismul câştigă teren, atât în scriere, cât şi în receptare. Chiar şi destui tineri scriitori nu-i citesc pe predecesori (îşi fac chiar o glorie din asta, nedorind să devină „contaminaţi” – cu un plutoniu nevăzut), iar scrisul lor mizează pe spiritul timpului, adică pe non-cultură. Iar publicul nu are, în integralitatea sa, o cultură umanistă sistematică, temeinică – ale cărei baze se pun în liceu, unde lectura ar trebui să fie indispensabilă. Incultura este azi un fenomen de masă, agresiv şi de o totală falsitate gnoseologică. Argumentele pe care le aduce sunt false şi nu dovedesc decât primitivism. Se proclamă de către unii atotputernicia computerului, a Internetului, când, de fapt, tot ce se află pe Internet este derivat din cărţi. Lectura nu este decât reîntoarcere la sursă. Cultura a ajuns azi un semn de snobism pentru unii care exaltă, în realitate, prin însăşi viaţa lor, doar senzorialul, socialul, vizibilul. Un fel de apendice. Dar scriitorul adevărat scrie pentru conştiinţa umană în general, nu pentru un timp anume. Publicul acesta, cel de faţă, contemporan cu noi, nu e unicul. În plus, am crezut întotdeauna, şi încă mai cred, că literatura alcătuieşte o tapiserie continuă, a cărei „autorizare” nu are o importanţă deosebită. A te situa în el este o bucurie, nu o coerciţie.

  6. De ce nu se mai citeşte, acum? De ce ar trebui să se citească mai mult? Cum am putea să-i readucem pe cititori în biblioteci? E simplu. Se citeşte foarte puţin fiindcă li s-a inculcat tinerilor o scală de valori greşită – materialistă, primitivă, cinică. Nu se poate face însă nimic cu de-a sila, aşa că nu avem cum să obligăm pe nimeni să citească. Dacă oamenii s-ar convinge ei înşişi de beneficiile aduse în viaţă de lectură, dacă ar avea modele, atunci ar reîncepe, firesc, să citească, nici nu ar mai trebui să-i forţeze, moralizeze, direcţioneze cineva. Aşa că reclama cea mai bună pentru carte şi citit este imaginea unui om care citeşte, care şi-a construit viaţa prin lectură şi, eventual, prin scris, care are ce arăta, frumuseţi pogorâte asupra lui prin aceste îndeletniciri. Ar fi o imagine paradisiacă fotografia unui politician în faptul serii, zăbovind cu privirea pe paginile unei cărţi, în timp ce savurează un ceai aromat. E clar că ar trebui să se citească mai mult pentru binele propriu al fiecăruia, pentru bucuria lecturii în sine. Dacă se cultivă satisfacţii grosiere, se obţine incultură. De aceea, repet, nu putem face nimic altceva decât să propagăm dragostea pentru citit, cultură, carte, prestigiul scriitorului. Asta ar fi soluţia reală. O educaţie permanentă, dar discretă, neostentativă. Să educăm mereu, necurmat, cu orice ocazie. Să amintim, să reamintim, să arătăm care a fost rolul cărţii în istoria noastră şi a omenirii. Fiecăruia trebuie să-i lăsăm libertatea de a decide. Poate va sosi un timp al reîntoarcerii de bunăvoie la lectura majoră.

  7. Desigur, există, în primul rând, scriitori nedreptăţiţi de cititori, pentru că lectura este foarte personală, specializată, am putea spune. Există un soi de cluburi neoficiale ale lecturii, anumite categorii de persoane cu lecturi precise, cu idiosincrazii sau preferinţe apăsate, clar definite. În mod firesc, deci, există şi cititori dezamăgiţi de scriitori. Cu toate acestea, nu e vorba decât de fenomene fireşti, fiindcă literatura este o manifestare a creativităţii umane şi nu poate fi (de)limitată. În asta constă şi farmecul lecturii. Dacă literatura e bună, ea va avea cititori. Nu numărul, ci calitatea lor va conta.

  8. S-a afirmat de multă vreme că oricare cititor este partener în actul lecturii, aşadar importanţa sa este majoră. El actualizează opera citită, o recreează, are puterea de a valida ori de a deforma. Cartea este o plastilină pentru el, în care poate vedea ce aşteaptă, ce doreşte şi pe care o poate utiliza pentru planurile sale, pentru viitorul său. Cartea este deci nu numai prezent (prin savoarea lecturii), ci şi trecut şi viitor, prin urmele lăsate, poteci din care vor ieşi drumuri, şosele, autostrăzi ale acţiunii. Este timp integral sau netimp, prin faptul că focarul ei rezidă în sâmburele universal al extazului creator, aflat în stare activă în cazul autorului şi în stare receptivă în cazul cititorului.

  9. În condiţiile schimbării spiritului timpului – o noţiune aparent destul de vagă. Un spirit al timpului înnoit ar presupune o scală de valori mai dreaptă. Nu se poate prevedea o dată anume, dar ea va fi consecutivă momentului de conştientizare a valorii subordonate a tehnologiei în faţa spiritului, a culturii. Atunci când acest lucru va fi clar, tehnologia va ajuta un om matur, evoluat, iar nu va servi drept armă unor făpturi puerile, neputincioase.

  10. Cred în coexistenţa mai multor suporturi ale lecturii, aşadar în remanenţa cărţii. Fiecare suport are utilitatea sa, niciunul nu se substituie totalmente celorlalte. La urma urmei, suportul e o chestiune secundară.

  11. Cititorul este, negreşit, un personaj al lecturii, al operei pe cale de a fi recreată prin citire-recitire, poate este chiar personajul principal, fiindcă opera ia culoarea viziunii sale. El plăsmuieşte, din materialul pus la dispoziţie de autor, o propunere a unui tip de operă, o variantă mentală a acesteia, în calitate tocmai de erou (actant) al propriilor opţiuni intelectuale, existenţiale, ideologice. Lectura nu are cum fi inocentă, nici cititorul. Sunt variante de lecturi care se nasc şi pier odată cu fiecare om care citeşte.

  12. Practic relectura, desigur, iar cărţile par a se modifica uşor odată cu ea, pe măsura timpului schimbat al personalităţii mele.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 171-179]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s