Lectură, cititor, carte (7/8): Vasile Baghiu, Adrian G. Romila, Emanuela Ilie, Marius Miheț și Andrei Moldovan

lectura 7

 

Vasile BAGHIU

 

Cititorul implicat

 

Odată prins în plasa plăcerii de a citi, omul nu mai are scăpare, pentru că lectura este ca un drog. Şi este foarte bine aşa. Important este momentul declanşator, care trebuie să se întâmple în copilărie de preferat, dar e bine şi mai târziu. E important ca părinţii să încerce să-şi influenţeze copiii în acest sens, fără să-i oblige, totuşi, nici să citească în general, nici să citească anumite cărţi. E important să facă în aşa fel încât să existe cărţi bune prin preajma lor, dar să nu forţeze în nici un fel nota. Copiii trebuie să ajungă să descopere singuri şi în mod firesc această plăcere a cititului, care este una dintre cele mai acaparatoare. Dacă unui copil nu-i place o anumită carte, atunci să sperăm că îi va plăcea alta. Este nevoie de un fel de artă a influenţei, care înseamnă, pentru părinţi, să obişnuiască să citească în casă mai întâi ei înşişi în fiecare zi cărţi, în aşa fel încât să fie văzuţi de copii, pentru că – se ştie – copiii îi imită pe adulţi. De asemenea, cumpăratul cărţilor şi îmbogăţirea bibliotecii casei poate fi de mare folos în acest sens. Apoi ar mai trebui ca părinţii să comunice cu copiii, să le vorbească despre cărţi, despre valori, despre idei, dar nu foarte serios, ci mai mult aşa, ca în glumă. Uneori şi serios, fireşte, dar cu mare grijă, oricum, pentru naturaleţea şi firescul dialogului. Lectura este asociată cu confortul, care este unul din ingredientele prin care ne seduce, dar ea urmează şi firul unei motivaţii interioare puternice, al unei dorinţe adevărate de cunoaştere şi de dezvoltare personală. În fine, evaziune, evadare din lumea proprie, atenuarea sentimentului de singurătate, încredere, cunoaştere, plăcerea simplă de a intra în mintea şi gândirea altcuiva, ale autorului, iată alte câteva ingrediente.

Impactul pe care obiceiul cititului îl are asupra lumii în general este nesemnificativ, se pare, pentru că – se vede – lumea a rămas aceeaşi, cu războaie şi alte lucruri urâte, în pofida cărţilor care au fost scrise şi citite de-a lungul secolelor. La nivel individual însă situaţia se schimbă. Aici efectul cititului este foarte puternic, pentru că pur şi simplu lectura poate schimba viaţa omului. Cititul cărţilor este de natură să-i modeleze personalitatea unui copil sau adolescent în aşa fel încât să-l schimbe cu totul, să-l transforme dintr-o fiinţă obişnuită, oarecare într-o persoană cu opinie, prezentă, vie, adevărată, cu disponibilitate pentru comunicare. Este un adevărat miracol ce poate face lectura sistematică, zilnică dintr-un om. Iar dacă oamenii se schimbă individual, atunci şi climatul în anumite grupuri şi comunităţi se poate schimba, ameliora. Ceea ce nu înseamnă neapărat că lumea se schimbă, ci doar că există o şansă a ameliorării ei. Ceea ce nu e puţin.

Cititorul ideal? Frumoasă expresie… Orice cititor care nu abandonează o carte care îi place se dovedeşte – chiar în momentul lecturii sale perseverente – inteligent, sensibil, tandru, pasionat, fidel. Cititorul obişnuit (şi ideal) devine în momentul lecturii tot una cu autorul, empatizează cu autorul, preia gândurile şi ideile autorului, se transpune în situaţiile din carte, devine cu adevărat un om la înălţimea cărţii, împrumută substanţa ei sufletească. Trebuie, în aceste condiţii, un pic de atenţie la selectarea lecturilor, pentru ca influenţa cititului să fie cu adevărat una bună. Pentru aceasta e nevoie ca din când în când cititorul să facă un fel de tatonare a revistelor literare, a blog-urilor, paginilor, forum-urilor care se ocupă de cărţi pentru a afla părerile criticilor şi ale altor cititori despre cărţi. Ar mai trebui, de asemenea, comunicarea cu alţi oameni care obişnuiesc să citească (iar reţelele de socializare sunt ideale pentru aceasta), pentru a proba gustul propriu, pentru a-l supune la proba comparaţiei, pentru a-l rafina. Gustul în materie de lecturi se formează printr-o continuă menţinere a legăturii cu alţi cititori, prin conectarea la părerile criticilor. Deşi la fel de implicat în lectură (pentru că numai un tip de lectură implicată este posibil), criticul are sub control şi un fel de detaşare, când evaluează, cântăreşte, compară, judecă. În acest sens, el nu mai corespunde poate imaginii cititorului ideal, adică empatic, ci a unuia care pune mereu sub semnul întrebării opera, ceea ce îl transformă, îl scoate puţin din formula „ideală”. Criticul este un cititor implicat şi detaşat în acelaşi timp. El trăieşte cu luciditate atât emoţiile legate de carte, cât şi pe acelea ale vieţii sale reale, ale momentului, dualitate şi tensiune impuse de necesitatea de a face judecata critică. Profesionalizarea lecturii prin critică transformă astfel şi relaţia carte-cititor, o rafinează, o aduce în spaţiul tehnic al „receptării”.

Am fost impresionat în copilărie şi adolescenţă de cărţile clasicilor noştri, de legenda romantică a lui Eminescu şi de poezia lui plină de substanţă, de nostalgia autentică a lui Creangă (mai înainte de umorul lui), de râsul sardonic al lui Caragiale, de misterul poeziei lui Blaga, de limbajul frust şi greu totodată al lui Bacovia, de febricitatea intelectuală a lui Mircea Eliade, de Rebreanu, romancierul român reprezentativ, de atâţia şi atâţia, despre care pot spune că m-au format, în special pentru că mi-au arătat că se poate face mare literatură şi în limba română şi mi-au dat motive să am încredere în lumea în care m-am născut. Dar m-au format la fel de mult incursiunile febrile prin marile literaturi, într-o perioadă în care citeam literatură cu literatură mai curând decât autor cu autor, nesăţios, pasionat, febril. Thomas Mann, Böll, Goethe, Shakespeare, Dickens, Hugo, Dostoievski, Pavese, Montale, Kafka şi atâţia alţii, mulţi şi geniali, minţi fascinante, mi-au dat încredere în mine, m-au trimis la alţi autori, la alte cărţi, mi-au arătat că dacă sunt în stare să-i înţeleg pe ei atunci pot merge cu fruntea sus oriunde în lumea aceasta, m-au scăpat de nişte complexe şi – chiar dacă mi-au dat altele în schimb – m-au adus aici unde sunt, adică în relaţie cât se poate de bună cu propriile trăiri şi emoţii, cu oamenii din jurul meu. În acest sens, al dezvoltării emoţionale, se poate spune că lectura este fără egal.

Cele două calităţi (scriitor şi cititor) se pot împăca foarte bine în acelaşi om – şi este ideal să se întâmple aşa. Nu poţi fi scriitor dacă nu eşti şi cititor. Ideal este să citeşti mult mai mult decât scrii. Scriitura are de suferit dacă nu există lecturile. Fără lecturi perseverente, scrisul devine fad, lipsit de viaţă şi, mai ales, lipsit de rafinament. Inteligenţa, gustul, rafinamentul stilistic, imaginaţia, talentul, toate trebuie antrenate în vederea scrisului prin lecturi asidue, susţinute, ritmice, permanente, toată viaţa. În ce mă priveşte, dimineaţa devreme, câteva ore, sunt scriitor, iar seara, câteva ore sunt cititor. Raportul optim, cum ziceţi, ţine de disciplină. Astfel, lectura influenţează scriitura în sensul că o rafinează, iar scriitura influenţează lectura, în sensul că o face mai lucidă. Pe de altă parte, dacă ne referim însă la raportul dintre scriitor şi cititor în înţelesul unor persoane diferite, atunci raportul optim dintre ele este acela de comunicare. Există o nevoie reciprocă de comunicare între cei doi. Scriitorul trebuie să iasă în public, să aibă lecturi, dialoguri cu cititorii, pentru că îşi doreşte să vadă pe viu impactul scrisului său asupra lumii, iar cititorul, prin natura pasiunii sale şi a curiozităţii omeneşti, reacţionează întotdeauna pozitiv la această deschidere. Scriitura tânjeşte după confirmare, iar lectura trimite la omul din spatele ei, la biografie. Mulţi scriitori se gândesc la cititor atunci când scriu şi mulţi cititori îşi plăsmuiesc în minte imaginea autorului atunci când citesc. Este, de fapt, mijlocirea poveştii (pe care scrisul, literatura o presupune) ca liant al comunicării dintre oameni.

Nu se mai citeşte cum poate că se citea altădată din mai multe cauze. Din cauza unei proaste administrări politice a ţării, sistemul de învăţământ s-a degradat şi pierde din vedere valorile autentice ale vieţii, între care şi educaţia pe seama cărţii. Apoi, fiind împrăştiată în toate zările de nevoia de a-şi asigura pâinea şi viitorul, familia nu mai este ce a fost, nu mai reuşeşte să ofere un sistem de valori coerent copiilor, nu mai ţine legătura cu şcoala, cu dascălii, nu mai pare interesată de reuşita prin muncă şi prin învăţătură a copiilor, ci de nişte fantasme legate de îmbogăţire rapidă pe filiere dubioase. În fine, climatul social anomic de la noi din ultimii douăzeci şi trei de ani şi încă dinainte de 1989, întreţinut cu obstinaţie şi parcă şi cu premeditare de mass-media, este otrăvit de non-valori, mahala, false modele, carierism, corupţie, prost gust, indolenţă, tupeu. Un astfel de climat îi îndepărtează pe copii şi pe adulţi de carte, de citit, de librării şi biblioteci. Ca să nu mai amintim de influenţa Internetului asupra interesului pentru lectură, care pare şi ea, la rândul ei, una negativă. Dincolo de aspectele lui pozitive şi de utilitatea fără dubii (documentare, comunicare etc.), Internetul fragmentează timpul, lecturile. Citim aici o frază, mai încolo un capăt de articol, peste câteva minute intrăm în dezbateri pe o oarecare temă, în sfârşit, timpul şi interesele noastre de lectură ne sunt fragmentate. Am intrat într-o epocă a fragmentarismului şi superficialităţii, iar această nouă achiziţiei a lumii, Internetul, nu pare străină de fenomen. Cam acestea aş vedea eu că ar fi cauzele scăderii interesului pentru lectură, însă fenomenul este mai complicat şi ţine şi de nişte mutaţii radicale ale tipului de cultură al comunităţilor, care ţin, la rândul lor, de fenomenul globalizării. Chiar antropologia ar avea ceva de spus aici. Totuşi, ar trebui să se citească mai mult, pentru că nu s-a inventat încă o altă modalitate de dezvoltare personală, cum se spune în psihologie, mai eficientă. Lectura înseamnă comunicare, iar omul are nevoie de comunicare. Avantajul lecturii faţă de comunicarea pe reţelele de socializare, de exemplu, este că oferă şansa self-control-ului asupra emoţiilor. Lectura unei pagini de carte pune la lucru resursele proprii, mintale şi emoţionale, cum nici o altă activitate nu o face. Există cercetări recente (James Peenebaker) care demonstrează impactul pozitiv al cititului şi al scrisului asupra stării de sănătate. Aşadar, ar trebui să se citească în continuare în primul rând din raţiuni de sănătate. Apoi pentru că valorile bune, adevărate ale unei comunităţi se transmit şi prin cărţi. Nu în ultimul rând din raţiuni educaţionale, căci nu-mi pot imagina nişte părinţi normali care nu vor să-şi educe bine copiii. Şi nu există educaţie în afara cărţii, a bibliotecii. Cum îi putem aduce pe cititori în biblioteci? Ei bine, prin iniţierea unor programe în şcoli în care să existe un dialog al scriitorilor cu elevii şi cu părinţii pe această temă. Dacă nu vom coborî din ramă şi nu ne vom întâlni, ca scriitori, cu adolescenţii şi în general cu oamenii, ne vom pierde şi cititorii pe care îi mai avem. De mai mulţi ani derulez, ca să zic aşa, un astfel de proiect prin şcoli, iar dacă nu pot măsura încă impactul, pot măcar, după atâta timp, să mă bucur că mă întâlnesc la bibliotecă nu cu puţini dintre elevii cu care am avut workshop-urile pe această temă şi care mai înainte nu făceau asta. Iniţiativa personală şi tenacitatea sunt esenţiale în povestea aceasta.

Cititorii nedreptăţesc scriitorii români, de exemplu, prin limitarea interesului lor numai la scriitori străini, la traduceri. Există prejudecata printre cititorii români că numai scriitorii străini sunt buni, aşa cum ea funcţionează şi în cazul mărfurilor de import. Fenomenul are explicaţiile lui. Pentru că nedreptăţirea scriitorilor români de către cititorii români vine, totuşi, pe fondul dezamăgirii cititorilor de către scriitori şi nu întotdeauna la nivelul scriiturii, ci mai ales în privinţa implicării – sau, mai bine zis, a ne-implicării – scriitorilor în problemele de viaţă ale oamenilor şi mai ales în raporturile lor cu Puterea. Câtă vreme scriitorii români vor susţine Puterea împotriva oamenilor, oamenii nu se vor apropia mai mult de scriitori. Trebuie să existe motive de preţuire şi respect ale oamenilor faţă de persoanele scriitorilor ca să fie depăşit pragul de indiferenţă şi, adesea, de desconsiderare. Oamenii înţeleg foarte bine lumea, nu pot fi păcăliţi. În acest sens, cititorii pot fi dezamăgiţi de scriitori. Colaborarea cu o putere ostilă poporului, carierismul, lichelismul, lipsa de caracter, chiar derapajele din viaţa personală sunt motive de îndepărtare a cititorilor. Însă cea mai mare dezamăgire a cititorului faţă de scriitor este probabil lipsei talentului, care, la rândul ei, nu poate fi înlocuită de un comportament bun. E limpede, nici povestea aceasta nu e simplă.

Cititorul are aceeaşi putere în raport cu scriitorul pe care o are alegătorul în raport cu politicianul. Dacă nu este votat, un politician iese din scena politică. Dacă nu este citit, scriitorul moare ca scriitor încetul cu încetul. Cititorii fac ca vestea despre o carte bună să se răspândească, iar gestul elementar de cumpărare a cărţilor pune lucrurile în mişcare. Îi includ aici şi pe critici (între cititori, vreau să spun), fără de care, iarăşi, literatura ar fi moartă. O carte există numai prin gestul cititorului de a o deschide şi de a o citi. Orice altă cale este o iluzie. Cartea există prin cititor, aşa cum şi bibliotecile şi librăriile există prin cititori. Scriitorul care crede că va fi descoperit şi recunoscut după moarte şi se complace în indiferenţă faţă de propria-i operă atât cât trăieşte uită că recunoaşterea postumă se întâmplă şi ea îngrijorător de rar şi numai pe seama unei extrem de intense pasiuni din partea lui, până la uitare de sine, în timpul vieţii. Un scriitor care scrie pentru cititorii de azi scrie şi pentru cititorii de totdeauna. Dacă ai trecere reală, ca scriitor, la contemporanii tăi, vei avea trecere şi la cei ce vor urma după tine sau, oricum, există măcar o premiză că vei fi văzut şi atunci. Şi chiar dacă lucrurile sunt, de fapt, mai complicate şi în această zonă a recunoaşterii şi dăinuirii operei în timp, cel puţin două lucruri sunt certe: trebuie să existe opera şi trebuie să există un zbucium de o viaţă în spatele ei.

În condiţiile unei schimbări de oameni şi de mentalităţi în poziţiile de conducere ale societăţii, care să dea semnalul şi imboldul unor schimbări în întreaga societate. Nu se poate face o întoarcere a cititorului într-o ţară condusă de oameni care nu urmăresc altceva decât propriile buzunare şi propriile interese, care nu au un dram de patriotism în ei. Atâta timp cât profesorii şi doctorii, oamenii care reprezintă elita intelectuală a societăţii, vor fi umiliţi în continuare prin salarii derizorii şi prin plasarea lor la o margine a societăţii, oamenii nu vor reveni la dragostea de carte, la lectură, la cumpărarea cărţilor, la interes pentru evenimente care ţin de scris, literatură, carte. Întoarcerea cititorului se face prin întoarcerea societăţii la valorile adevărate. De asemenea, iniţiativele individuale sunt esenţiale în acest sens. Un părinte ar trebui să cumpere cărţi şi să le aducă în casă, să citească în casă, să discute cu copiii despre cărţi. Un profesor ar trebui să vorbească cinci minute din oră (chiar dacă predă ştiinţe exacte) despre o carte, o idee, un autor, o poveste din istoria culturii. Dacă am face fiecare în pătrăţica sa ceea ce am fost lăsaţi de Dumnezeu să facem lucrurile ar arată altfel şi în această zonă.

Pentru cei care călătoresc mult e-book-ul este ideal şi binevenit. Dacă însă eşti mai casnic, mai aşezat, cartea de hârtie nu se poate compara cu nimic. Lumina monitorului poate fi chiar o problemă pentru ochi, pe când pagina de hârtie tipărită are mai puţin efecte nocive asupra vederii. Omul de azi alternează cele două tipuri de suport pentru cărţi, iar tinerii se pare că preferă formatele electronice celui de tip „carte de hârtie”, pentru că e mai confortabil să ai la îndemână simultan şi reţele de socializare şi device-uri de comunicare şi să poţi şi citi o carte într-un fişier. Cu toate acestea, eu cred că destinul cărţii tipărite nu e deloc de natură să ne îngrijoreze, că viitorul încă aparţine şi bibliotecilor, librăriilor, cărţilor tipărite. Librăriile occidentale sunt pline, iar oamenii cumpără cărţi. Nici la noi nu este prea rău în zona aceasta, dar desigur e loc mult de mai bine. Faptul este totuşi încurajator. Cele două tipuri de suport de carte vor merge împreună şi se vor influenţa reciproc. Modalităţile moderne cele mai noi vor răspândi vestea despre cărţi şi autori, iar cărţile vor vorbi aşezat despre lumea online. Aşa îmi place să privesc destinul cărţii. Fireşte că fizionomia cititorului va câştiga poate un pic mai mult dinamism, lucru care se întâmplă deja, dar în esenţă cartea va rămâne carte încă mult timp de aici înainte.

Un cititor nu este inocent, pentru că – atâta vreme cât înţelege ceea ce citeşte şi cum nici scriitorul nu este inocent – cititorul devine complice la toată construcţia narativă sau poetică sau, în fine, eseistică. Lectura este un act de implicare profundă, de co-participare la evenimentele emoţionale (să le numim aşa) din operă. Opera este mereu re-creată de cititor, conform şi unor teorii literare, este adusă mereu la viaţă. Cititorul are parte de ipostaze inedite, iar cele de erou al cărţilor (în special în scrierile de tip postmodernist) sunt chiar experimentate. Lectura este un act de implicare care îl scoate pe cititor din inocenţă. De altfel, o ştim de la Baudelaire, fireşte, care spune despre fratele-cititor – chiar şi dacă doar pentru efecte poetice –că este ipocrit. Se pare că aflase ceva important.

Da, recitesc adesea unele cărţi. Este un mod de a retrăi emoţiile şi stările de la prima lectură şi este probabil, totodată, şi un impuls nostalgic către un timp care a fost prietenos cu mine tocmai prin mijlocirea acelor cărţi. Este şi curiozitatea de a vedea cum percep acum, după ani şi ani, situaţiile, stilul, tonul din cărţile care mi-au plăcut atât de mult odată. Uneori recitesc cărţile din motive de documentare, sau se întâmplă câteodată ca trecând printre rafturile bibliotecii publice din oraşul nostru sau uitându-mă la cărţile de pe pereţii apartamentului meu să zăresc câte o carte care îmi declanşează impulsul de a revedea, de a o răsfoi, de a căuta ceva ce am trăit, de a mă întoarce prin ea la un trecut al primelor lecturi. În acest sens, relectura este şi o împăcare cu emoţiile din trecut.

 

 ***

Adrian G. ROMILA

                                                

Asceza lecturii

 

Da, există o seducţie a lecturii. Pentru cei muşcaţi de morbul lumilor imaginare şi al ideilor formulate în cuvinte, există. Deşi tot mai puţini sunt cei seduşi, sperăm să nu dispară de tot, să nu devenim o civilizaţie a cărţilor muzeificate. Măcar cititorii digitali să rămână, că şi cititul pe ecran, pe o pagină virtuală, tot citit e. Ingredientele fascinaţiei pentru lectură sunt greu de universalizat. Depinde de fiecare, de aşteptările, orizontul şi antrenamentul lui cultural. Ar fi, printre ele, poate, dorinţa cumulativă de a parcurge autori şi literaturi, mari opere şi mari texte, sau sporul intelectual al contactului cu ce au gândit şi creat alţii, sau chiar uimirea pură în faţa literaturii, a spectacolului bulversării logicii şi a sensului obişnuit. Intră aici şi patologia cărţii-obiect, mirosul, carnaţia paginilor şi a coperţilor, cadenţa literelor săpate în pasta hârtiei.

Nu, lectura nu schimbă lumea, aşa cum, de pildă, o face ştiinţa ca produs al cunoaşterii, experimentului şi descoperirii. Sau o schimbă în măsura în care se schimbă cititorii. Atât. Lectura e un act gratuit, autist, în esenţă. Dacă e să vorbim de o schimbare prin lectură, aceasta e strict individuală, ea ţine de chimia intimă a fiecăruia. E foarte greu să-l convingi pe un non-cititor că marile cărţi te-au schimbat. Tu ştii că aşa e, dar nu poţi să explici prea clar cum. Există un comerţ interior foarte misterios cu cărţile, intraductibil în afară. Se poate vorbi de o ontologie apofatică a lecturii.

Cititorul ideal trebuie să aibă tot ce aţi spus, şi multă curiozitate, în plus, o curiozitate dispusă, adesea, la nebunii posibile numai în textele literare sau în elanurile reflexivităţii. Să ne gândim la literatura unui Henry Miller, de pildă, sau la cea a unui Cioran. Criticul trebuie să fie în primul rând un cititor ideal. Cu un plus al exerciţiului hermeneutic exprimabil în scris, în mod constant, şi al unei capacităţi superioare de sinteză.

Toate cărţile pe care le-am citit au lăsat urme în mine. Sigur că există preferate, dar de multe ori cărţile preferate nu sunt şi cele mai profunde, gustul evită adesea imperativele lucidităţii profesionale. Dacă vă spun că sunt nebun după cărţile despre mare, aventuri, corăbii şi insule, sunt conştient că nu acestea fac neapărat marea literatură. Dar şi astea. De ce îmi place Y Gasset, de exemplu, sau Patericul? Sau de ce îmi plac acrobaţiile spirituale temerare ale lui Kierkegaard? Nu ştiu foarte exact.

Raportul ăsta conţine multe imponderabile, pentru că mereu va fi un decalaj între Autorul ideal, proiectat de cititorul real, pe de o parte, şi Cititorul ideal, proiectat de autorul real, de cealaltă. Raportul optim ţine, deci, de o prietenie imaginară, teoretică, potenţială. Optimizarea e un proces continuu şi irealizabil complet. Spre avantajul plăcerii de-a citi.

Nu aş spune că nu se mai citeşte, ci că elita cititorilor e tot mai restrânsă. Nu ştiu dacă necesitatea lecturii trebuie generalizată. Oamenii trăiesc bine şi fără cărţi, de când lumea. Nivelul la care o fac e problema, dar, iarăşi, e o chestiune de priorităţi existenţiale. Fiecare cu priorităţile lui şi cu frecvenţa lui de viaţă. Cititor adevărat devii de unul singur, prin experienţe intelectuale limită. Există şi maeştri îndrumători, dar fără o anume construcţie interioară, pedagogia e zadarnică. Asceza singulară a lecturii impune biblioteca, la un moment dat. Şcoala, familia şi anturajul joacă rolul lor, dar nu mai mare decât rolul personal, incomensurabil.

Cred că există ambele categorii. Prima categorie apare când scriitorii îşi decalează, de obicei, epoca şi paradigma intelectuală. A doua categorie survine numai în cazul în care un bun scriitor, cu un parcurs relativ constant, scoate, la un moment dat, cărţi slabe. Există şi o selecţie reciprocă, la un moment dat.

În ce constă puterea cititorului, în raport cu prerogativele autorului? În aceea că-l poate ignora. Fără ca scriitorul să ştie, neapărat, şi fără ca neapărat s-o merite. E o chestiune de oscilaţie a gustului şi a pieţei literare, greu de cuantificat.

La cum merg lucrurile în modernitatea asta seculară, tehnologizată şi grăbită, nu văd vreo întoarcere a cititorului. Omul recent pare să aibă cu totul alte priorităţi decât asceza lecturii. Nu ne place, dar asta e!

Cartea va mai rezista câţiva zeci de ani în paralel, pe suport clasic, de hârtie, şi pe suport digital, computerizat. Cartea de hârtie are încă prestigiul şi destinul ei. Pe urmă, cartea de hârtie va deveni un obiect vintage, de anticariat, şi astfel va mai rezista încă vreo câţiva zeci de ani. După care va deveni obiect de muzeu. Nu ştiu dacă e ceva rău, neapărat, câtă vreme pe ecran tot o pagină de carte vedem.

Cititorul e un erou al lecturii fiindcă subiectivitatea e definitorie în lectură. Câte lecturi, atâţia eroi, la aceeaşi carte. Numai că nu el face ceva în carte, ci cartea face ceva cu el. E un erou pasiv, în comparaţie cu cartea, care e activă. El e şi un erou al propriilor opţiuni, care-i predetermină gândurile, afectele, viaţa. Nicio lectură nu e inocentă, nici un cititor nu e inocent. „Vinovăţiile” setează receptarea şi înţelegerea.

Practic relectura îndeosebi când mă preocupă în mod special subiectul, tema sau autorul. Relectura reprezintă un alt nivel de înţelegere a unei cărţi, mai bun decât lectura. E vorba de altă vârstă şi de altă experienţă. Efectele relecturii nu pot fi decât superioare primei lecturi, chiar cu riscul unei dezamăgiri sau a unui diapazon de apreciere estetică.

 

 ***

Emanuela ILIE

 

Cărţile care mi-au schimbat viaţa

 

Am să încep, cu voia dvs., prin a răspunde la întrebarea legată de lecturile mele formatoare, modelatoare (mai ales pentru că, într-un fel sau altul, voi răspunde, astfel, şi la celelalte interogaţii). Recunoscând, înainte de toate, cititorului (sic!) rândurilor ce urmează dificultatea de a opera o selecţie fermă a lecturilor mele formatoare. Cum să alegi, dintre sutele şi miile de texte pe care le-ai citit în cele câteva decenii de când te-ai apucat de nobila îndeletnicire pe care ai perceput-o foarte rar ca obligaţie, dar la care nu te-ai referit niciodată ca la o corvoadă insuportabilă sau la o tortură fără sens?! Ce liste să propui, mai ales dacă tu însuţi/ însăţi te-ai trezit, măcar o dată, în situaţia de a parcurge titluri (care nu-ţi spuneau mai nimic) de pe liste bibliografice nesfârşite (care îţi erau recomandate la discipline care nu rezonau în nici un fel cu personalitatea ta în formare)? Doar în treacăt fie spus, abia astăzi pot recunoaşte şi regreta suficient de mult faptul că mi s-a întâmplat şi mie, inclusiv în facultate, să nu înţeleg întotdeauna motivaţiile unora dintre recomandările de lectură, înşirate pe liste care mi se păreau interminabile, tocmai pentru că erau sugerate de cadre didactice ale căror materii sau discipline de studiu îmi păreau inutile, greu digerabile şi, peste toate, cronofage. Odată cu trecerea timpului şi practicarea efectivă a profesiei didactice am înţeles însă utilitatea reală a celor mai multe dintre ele. Tocmai din acest motiv le recomand, întotdeauna, studenţilor de la Literele ieşene cu care lucrez multă pacienţă şi seriozitate în parcurgerea materialelor bibliografice. Pentru că listele noastre de recomandări nu intenţionează defel să îi încurce într-un hăţiş bibliografic înspăimântător, ci doar să le lumineze paşii pe căile sigure ale acestuia (iar în acest caz, „sigure” trebuie să însemne nu doar utile hermeneutic, ci şi ferite de capcanele veleitarismului critic).

Revenind la chestiunea de fond: care sunt cărţile mele formatoare, care sunt întâlnirile mele esenţiale cu seducătoarele înşiruiri de pe foile de hârtie ce mi-au putut efectiv juca rolul unui spaţiu matrice, în care să mă refugiez cu sentimentul binefăcător al regăsirii unui ideal acasă? [Mi-e greu, ba chiar imposibil să vorbesc despre întâlnirile mele ratate cu cărţile. Primo: pentru că niciuna dintre cărţile cu adevărat bune pe care le-am citit nu avea cum să îmi inducă senzaţia unui act ratat. Nici măcar în cazul în care, citite înainte de vreme, acestea mi-au oferit, freudian vorbind, „premii de seducţie” destul de limitate, cum aveam să înţeleg mai târziu. Iar despre cărţile proaste, pe care, volens nolens, le-am frunzărit – orice cronicar literar care se respectă nu poate concedia cu superioritate o carte sau un autor de a cărei/ cărui valoare nu este sigur până când nu se convinge, deschizând cartea cu pricina, de existenţa sau absenţa ei – chiar nu merită să vorbesc. Secundo: am, fireşte, regretele mele de natură să zic livrescă, constând în cărţi încă neparcurse din varii motive, dar sper să mai trăiesc suficient de mult încât să mi le rezolv].

Pentru a răspunde, în sfârşit, ar trebui să invoc momentul, de o covârşitoare semnificaţie pentru copilăria mea, sinonim cu debutul lecturii conştiente. Adică momentul în care, copil fiind, am descoperit şi parcurs, dintr-o suflare, seria Dumas – tatăl. Ţin minte şi acum cele trei zile din clasa a IV-a în care teama de a sta singură acasă, consemnată la domiciliu cu un diagnostic incert şi suspiciunea unei contagioase boli a copilăriei, s-a transformat în bucuria uriaşă de a descoperi, fără nici un factor disturbator, glorioasa aventură a Contelui de Monte-Cristo. Sigur, cu tot ce putea ea însemna la o vârstă la care înţelegerea dramei de profunzime a eroului era, oricum, cât se putea de limitată. Dar ştiu sigur că din acel moment m-a prins, iremediabil, ceea ce în anii adolescenţei s-a transformat într-o poftă insaţiabilă/ nevoie realmente furibundă de a citi. Mai întâi, romanele de aventuri istorice – după Alexandre Dumas-tatăl, i-am descoperit pe Paul Féval şi Michel Zévaco (prima mea pasiune să spun cultural-etnică a fost cea franceză, neegalată, ulterior, decât de cea rusă şi, ceva mai târziu, de cea sud-americană). Au urmat Walter Scott şi Jókai Mór, apoi Henryk Sienkiewicz şi alţii asemenea. Între ei aveam oricum grijă să intercalez, ţinând cont de recomandările îngrijorate ale tovarăşei (învăţătoare, apoi profesoare de română), lecturile obligatorii ale unei copilării ceauşiste pe care adulţii responsabili, afiliaţi obligatoriu Partidului şi direct implicaţi, prin natura meseriei, în formarea pionierilor şi a uteciştilor, se străduiau să o facă, natural, cât mai puţin gri cu putinţă. De la ciclul Cireşarilor la ciclul Medelenilor, de la aventurile copilăreşti ale lui Tom Sawyer şi ale lui Huckleberry Finn la cele cu o miză cu mult mai serioasă, etnoidentitară, ale lui Winnetou şi ale Ultimului mohican, de la călătoriile splendide ale Micului prinţ la cele trăite de Alice în Ţara Minunilor sau în aceea, egal seducătoare, a Oglinzilor, nimic din ce era „la modă” şi „potrivit vârstei” nu mi-a scăpat. După cum nu am ratat nici frumuseţea incredibilă a copilăriei nefericite descrise de Edmondo de Amicis în Cuore, de Hector Malot în Singur pe lume sau de Victor Hugo într-o sensibilă parte a Mizerabililor. Pot să recunosc, oricând, că acest gen de lecturi mi-a educat sensibilitatea faţă de soarta nefericită a orfanilor ce-şi schimbă, miraculos, destinul (sensibilitate pe care o mai păstrez şi astăzi, din motive… sensibil diferite însă), după cum seria de romane ale lui Jules Verne, oricât de previzibile şi de şablonarde mi-au părut ele la un moment dat, mi-a format gustul pentru fantasy. La fel ca mulţi dintre tinerii cititori din generaţia mea, am gustat însă şi policier-ul de calitate (în special Agatha Christie, Sir Arthur Conan Doyle, Georges Simenon, Rodica Ojog-Braşoveanu) şi proza fantastică. Lecturile din Chamisso, E.T.A. Hoffmann şi E. A. Poe, din Sheridan Le Fanu şi Villiers de L’Isle Adam, din Jorge Luis Borges, Alvaro Menéndez-Leal şi Julio Cortázar mi-au stimulat pasiunea, nedezminţită până astăzi, pentru mister, straniu şi obligatoria „notă de scandal” a genului.

Anii decisivi (nu ca formare, ci ca fidelizare!) în ceea ce priveşte formaţia mea de cititor pasionat au fost reprezentaţi însă de anii adolescenţei care a debutat, practic, în ultimii ani ai regimului comunist pentru a se rotunji, cu frumuseţea şi neliniştea ei specifice, în primii ani de libertate. Atunci am descoperit, în paralel cu romanul francez, cel englez şi cel rus (Laclos, Balzac şi Stendhal, Flaubert şi Maupassant, Proust şi Céline, Dickens şi surorile Brontë, Turgheniev şi Tolstoi, dar mai ales colosalul Dostoievski, care a rămas, până astăzi, romancierul meu preferat – nu atât pentru Idiotul, Crimă şi pedeapsă ori Fraţii Karamazov, cât pentru Demonii, cutremurătoare epopee a umanului în faţa vieţii, a morţii şi mai ales a propriilor demoni), dramaturgia (Shakespeare, Cehov şi Ibsen, O’Neill şi Tenesse Williams, Pirandello şi Beckett) şi mai ales poezia. Adică pe Eminescu, pe Macedonski şi Bacovia, pe Arghezi, Blaga şi Barbu, pe Nichita şi pe Marin Sorescu, ulterior pe Emil Botta, Radu Stanca şi Ştefan Aug. Doinaş, pe Leonid Dimov şi Cezar Ivănescu, Ileana Mălăncioiu şi Angela Marinescu, pe Mircea Ivănescu şi Ion Mureşan. Dar şi pe Goethe şi Rilke, pe Villon şi Lautréamont, pe Rimbaud, Baudelaire şi Apollinaire, pe Whitman şi T.S. Eliot, ceva mai târziu pe spectacularii heteronimi ai lui Pessoa şi pe atâţia alţii… Mare parte dintre aceste veritabile „redute” livreşti au fost cucerite, ce-i drept, odată ce am câştigat cea mai aprigă bătălie a adolescenţei mele de elev „silitor” şi „tenace”, pe care şi-l disputau, la un moment dat simultan, şi profesorii de la disciplinele reale, şi cei de la „umanioarele” pe care pur şi simplu le adoram: bătălia … ideologică îndelungată cu o mamă nu numai ambiţioasă, ci şi încăpăţânată, al cărei ideal matern a fost reprezentat, ani buni, de o promiţătoare (deopotrivă social şi financiar vorbind) carieră de medic a singurei odrasle de sex feminin. Când, la sfârşitul clasei a X-a, am reuşit să o conving (cu o aproape-parşivenie pe care nu mi-o bănuiam) că mai „de viitor” părea o carieră de avocat pe care cel mai bun elev al casei de Fizică-Chimie de la reputatul liceu ieşean – astăzi Colegiu Naţional – „Emil Racoviţă” nu o putea urma, din cauza interminabilelor probleme şi exerciţii de profil, am avut efectiv senzaţia că îl apuc pe Dumnezeu de un picior. Transferul la clasa de umană, ca şi urmarea cursurilor facultăţii de Litere (opţiune care nu a mai fost percepută de ai mei ca o trădare prea mare a ambiţiilor în special materne), mi-au dovedit că naufragiul voit în imaginarul ficţiunii literare este cea mai frumoasă formă de evaziune, chiar dacă ai ales să pluteşti într-o haotică, rău-prevestitoare Corabie a nebunilor ori într-o halucinantă, superbă Corabie beată. amintirile unui cititor de cursă lungă, cum ar spune Nicolae Manolescu, nu mor niciodată, chiar dacă, odată cu trecerea timpului, se privesc printr-o oglindă din ce în ce mai aburită. Că pasiunea pentru proza şi memoriile lui Eliade te poate determina să citeşti, cu egală admiraţie, romanul lui Papini. Că orice roman al lui Kafka te ajută să îl înţelegi mai bine pe Günther Grass, după cum de câte ori (re)citeşti Cartea Milionarului îţi poţi redeschide apetitul insaţiabil pentru proza lui Márquez – să zicem chiar Toamna Patriarhului. Că, în fine, Cioran, Noica şi Ţuţea, idolii incontestabili ai adolescenţilor post-comunişti, apoi Vasile Conta şi Ion Petrovici, te pot face să-i înţelegi şi mai bine, ba chiar să te re-îndrăgosteşti de Nietzsche, Hegel şi Heidegger, de Sartre, Camus, Buber şi Lévinas. Sau că Învăţăturile lui Neagoe Basarab, Divanul lui Cantemir şi Didahiile lui Antim Ivireanul au o serie întreagă de legături, vizibile ori camuflate, cu Meditaţiile lui Marc Aureliu şi Confesiunile Sf. Augustin ori Cugetările lui Pascal. Că, în genere, toate cărţile se pot regăsi, de fapt că toate cărţile există doar pentru a te întoarce, mereu şi mereu, spre matricea culturală a umanităţii care este, desigur, Cartea Cărţilor.

Dacă ar fi, totuşi, să aleg din tot ce am citit până acum, o listă (ideală, nu-i aşa?) a titlurilor esenţiale, de cărţi formatoare, mi-ar fi uşor să întocmesc doar un al meu, deloc capricios, căci imbatabil, absolut de neclintit, top three. Nu mi-am imaginat niciodată Paradisul ca o bibliotecă, aşa cum mărturiseşte Borges în Cărţile şi noaptea. Dar, cu siguranţă, Biblia, Demonii lui Dostoievski şi Lupul de stepă al lui Hesse mi-au dezvăluit câteva trepte spre paradisul meu terestru. Acestea sunt, prin urmare, cărţile care au făcut mai mult decât să-mi determine identitatea spirituală: realmente, ele mi-au schimbat definitiv viaţa.

În rest, toate celelalte sunt pur şi simplu literatură.

 

***

Marius MIHEŢ

 

 O istorie melancolică a cititorului de azi

 

Aminteam, cu alte ocazii, o profeţie despre scris şi citit. Îi aparţine lui Zarathustra. „Dacă-l cunoşti pe cititor, nu mai faci absolut nimic pentru el. Încă un veac de cititori – şi însuşi spiritul va-ncepe să se-mpută”. Tot Nietzsche se plângea, de data asta în Ştiinţa voioasă, de precarităţile lecturii moderne: „oh, ce virtuţi uitate şi necunoscute!”. Astăzi, din fericire, asistăm – cum altfel? – la o sumă de paradoxuri. Mai întâi, e limpede că se face totul pentru cititor. Editurile asistă lansările, încurajează întâlnirile cu scriitorii, şi, în cazuri fericite, finanţează cărţile. La rândul lor, scriitorii sunt mai prezenţi ca niciodată în Cetate, prin reţelele de socializare. Ei au nu doar un contact direct cu cititorii, dar postează sistematic chiar gânduri sau fragmente din laboratorul de creaţie. Astfel că distanţele – ce oficiau, odinioară, aure misterioase (în jurul scriitorilor) – au dispărut.

Încă e prea devreme să desluşim modificările structurale. Persistă, fără doar şi poate, sentimentul unei epoci noi, ce aleargă nebuneşte, ca niciodată până acum, făcând aproape imposibilă adaptarea tihnită.

Scriitorul se afişează azi cu pretenţia unei fiinţe întregi. De aici şi o seamă de vulnerabilităţi. El riscă să piardă cititorii nedumeriţi sau dezamăgiţi de opţiunile lui social-politice, ba chiar de preferinţele lui oculte, indiferent cât sunt de banale ori sofisticate. Am schiţat, în alte texte, şi un portret al cititorului actual. Vă propun o clasificare neconvenţională. Ea nu are, bineînţeles, nici o pretenţie exhaustivă; doar înregistrează câteva simptome vizibile. I) Cititorul ocazional: el nu are o formaţie filologică şi nici o cultură minimală, dar interacţionează cu un text ca soluţie ambetată, de umplere a timpului liber. Fireşte că problema e cum cititorii constanţi au devenit ocazionali (Cei dintâi aveau o structură culturală bine articulată, pierdută din varii motive); II) Cititorii nostalgici: ei îşi permit să denunţe lumea întreagă printr-o carte, de obicei una de succes; au citit câte ceva în tinereţe, dar au renunţat prin redirecţionare pragmatică. Aici avem de-a face, în mare, cu categorii nefilologice (avocaţi, doctori, ingineri, artişti, psihologi etc.); pentru ei, actul lecturii nu trece de moft, chiar dacă, undeva în forul interior, ei trăiau cândva experienţa totală prin lectură; e vorba, fireşte, de o nostalgie a primei tinereţi, suspendată de reconversia profesională; III) Cititorul revoltat: filologi sau nefilologi, cititorii din această categorie au împrumutat în exces mainstream-ul mediei şi nu mai cred propriu-zis în scriitori, mai ales în cei autohtoni; când citesc, ei preferă exclusiv autori străini. Cultivă o specie de snobism, confundat cu elitismul, prin lecturile uşoare în limbi străine – de obicei în engleză. N-au auzit de… Nu înţeleg de ce x este un scriitor bun etc. E şi categoria cea mai deschisă lecturii în format electronic. De obicei, ei cultivă pe reţelele de socializare citate (în engleză, fireşte) din cărţile la care ajung mulţi, dar nimeni nu pricepe filtrul valoric. Judecata critică oficială îi lasă reci; V) Cititorul tradiţional: el citeşte marea literatură clasică, are deschideri firave pentru literatura actualităţii, dar n-o respinge. Amână, doar, întâlnirea cu nume noi, până ce scriitorii cu pricina sunt clasicizaţi într-o formă sau alta. Cititorul tradiţional mai „strânge cărţi”, şi, ce e mai important, reciteşte. Urmează categoria pseudocititorului: VI) Cititorul hipster: el cumpără şi colecţionează cărţi după cum se îmbracă: sunt atraşi de coperte, decorează imobile cu ele, fără a le citi vreodată (uneori, cărţile se odihnesc îmbrăcate în foliile de protecţie). Ţin morţiş să distribuie pe internet citate trendy, din cărţi uneori inexistente; nu contează cine ce a spus şi unde, câtă vreme sună (şi arată) bine. Fireşte că mecanismele sociologice pot face radiografii dintre cele mai interesante în acest caz. Cititorul ideal, căutat – deşi nu recunosc, adeseori – de orice scriitor este însă VII) cel profesionist. Cult, marginalizat, inactiv social, dar bun cunoscător a tot ce se întâmplă în lumea culturii. E singura categorie încredinţată de sensul revistelor literare. Le cumpără, le citeşte şi îşi dă seama că singurătatea lui e tot mai cronică într-o lume în care tot ce e tradiţie se reciclează virtual. O singurătate inevitabilă. Dar necesară.

Astfel că, în mare, ajungem să credem şi azi că scriitorii sunt cei mai buni cititori. Aşa ar trebui să fie. Se ştie însă că nu poţi fi un mare scriitor fără a fi fost un cititor înverşunat. Din păcate, şi asta se vede tot mai bine, o bună parte dintre scriitorii noştri nu mai citesc, sau o fac, în orice caz, destul de rar.

Şi devenim, inevitabil, nostalgici. Ne amintim cum modernitatea căuta cititorul perfect. Astăzi aproape că cerşim cititorii. În orice caz, îi curtăm mai mult decât e firesc. Altminteri, cărţile scrise devin istorie cu o repeziciune neverosimilă.

Unii scriitori, mai ingenioşi, îşi inventează cititorii. Julian Barnes spunea o chestiune simplă, dar esenţială (în capitolul Ochii Emmei Bovary din Papagalul lui Flaubert); anume că cititorul amator deţine un avantaj definitiv faţă de criticul specializat: dincolo de plăcerea propriu-zisă a lecturii, cititorul neprofesionist are dreptul să uite. Înainte de 1989, în literatura noastră se vehicula în underground, subversiv, un fel de legiferare a pactului dintre autor şi cititor: era absolut necesar ca cititorul nu uite. Pactizările dintre cele mai complexe. Să nu uite de libertate, de sentimente interzise, de cărţi esenţiale, de înţelepţi etc.

Cititorul literaturii noastre din epoca totalitară era departe de amatorism. El nu mai avea nevoie nici de trailer-uri justificative, nici de didacticisme transmise tenace, nici de marketing agresiv. Mesajul trebuia numaidecât decodificat şi se ştia asta; astfel, plăcerea era asigurată, laolaltă cu un adevăr aproximativ şi, într-o oarecare măsură, cuprinzător.

Să ne amintim, de pildă, mergând mai departe în timp, de felul în care până şi scriitorii-filosofi simţeau nevoia de a fi foarte atenţi cu cititorii. Schopenhauer era aproape didactic cu cititorul său. Germanul mergea până-ntr-acolo încât, chiar în Prefaţa primei ediţii de la Lumea ca voinţă şi reprezentare, el avea în vedere un „cititor răuvoitor”, care nu ar urmări gândirea capitală din expunerile preliminarii. Atenţiona, carevasăzică, cititorul grăbit şi lipsit de onestitate. În schimb, Benedetto Croce comenta acid aşteptările faţă de un anumit tip de cititor: „Cititorii se opresc uneori numai la veşmântul exterior; şi aceasta poate fi suficient numai pentru cei care, ca vulgul, nu reuşesc să pătrundă sensul ascuns”. Ce precauţii încântătoare! Aş fi curios să citesc un sondaj printre scriitori, în care aceştia să fie întrebaţi dacă au pretenţia unui cititor care nu doar să-i citească până la capăt, ci să şi înţeleagă sensul ascuns sau simbolurile cărţii. Cred că numai dacă sunt citiţi, scriitorii de azi sunt mulţumiţi. Pentru că au de partea lor – deşi îl amendează cu orice ocazie – sentimentul stabilităţii transmis de criticii literari. Cei din urmă, ca nişte sanitari, vor vedea dincolo de text şi vor vindeca mai departe cititorii neprofesionişti. Nu ştiu în ce măsură mai poate un scriitor să-şi formeze potenţialii cititori. Poate că e imposibil, cu puţine, foarte puţine excepţii. La modă sunt „scriitoarele”-vedete, precum Mihaela Rădulescu sau Andreea Marin, cu mulţi cititori fideli şi vânzări record pentru piaţa noastră; evident că ele au parte de cititori aidoma, fie ocazionali, fie amatori (fani, aspirante, debusolaţi etc). Acesta e timpul lecturii actuale, cam acestea ofertele.

Nu voi insista asupra literaturii de divertisment (unde stă comod-revendicativ cititorul Coelho (o subcategorie a cititorului hipster): icon obligatoriu pentru personalităţile publice de la noi, autorul brazilian este rezolvarea culturală a educaţiei obligatorii. Prin urmare, acomodarea cititorului adevărat – de care vorbea David Lodge – se face astăzi printr-o seducţie mult mai complexă, dar imposibil de permanentizat. Normalitatea este cea a clipei, aş zice. Înţeleg prin asta hipnoza învăţăceilor care merg la un eveniment cultural mai mult sau mai puţin din proprie iniţiativă, cumpără cartea în discuţie de la conferinţă sau lansare (cu autograf dacă se poate), iar apoi nu o citesc, pentru că seducţia clipei s-a încheiat. Educarea din afară nu e totuna cu cea interioară, după cum priorităţile sunt mereu altele, mai mereu fentând timpul lecturii.

Problema noastră e că cititorii nu mai sunt în situaţia identificării unor conştiinţe, prin ei înşişi. Distanţarea şi, mai ales, înstrăinarea sunt atât de bine întinse, devalorizate, încât atractivitatea cărţii nu mai are intensitatea de altădată. La fel se întâmplă cu plăcerea pură a lecturii.

Postmodernismul simţea tentaţia despărţirii de intimitatea lecturii şi eforturile se întreţineau prin redirecţionarea cititorului spre un nivel şi un loc al textului. Aşteptările cititorilor şi-au câştigat un statut privilegiat sub cupola de lucru a scriitorului, de astă dată mult mai preocupat de asimilarea multifuncţională a textului său. Cititorul fictiv devine o necesitate, de multe ori şi pentru mulţi, vitală. Creatorii care muncesc fără a vedea cititori şi urmăresc numai construcţie sau personajele trec la un nivel al dialogului dintre cuvânt şi imagine, mai percutant decât propuseseră avangardele. De la Brecht încoace se revitalizează un statut privilegiat care marchează câştigarea unui cititor (mai) preocupat, în sens formativ. Accentul pe contextul ficţiunii acţionează dialogul dintre autor şi cititor cu o altfel de intensitate. Evident că textele academice sau voit complicate propun un anume cititor elitist, dar pierdut din alte puncte de vedere. Ficţiunea postmodernistă dorea să frapeze cititorul şi în literatura noastră acest lucru nu cred că s-a întâmplat, afară de încercările lui Iova, Ene şi alţi câţiva, puţini; experimentele rămân, vedem limpede acum, undeva în zona florei rare a postmodenismului autohton.

Cred că după 1989 a dispărut, mai puţin în anii nouăzeci şi mai intens după 2000, o altă categorie: cititorul academic – în sensul occidental al termenului. Recursul la parodie, în primul rând, a căpătat în comunism cu totul alte sensuri decât complexităţile ce stimulează acest tip de cititor. Plus că nivelul cultural, mutilat de Cenzură şi suferind de lipsa dialogului cu marile culturi, a frânat un tip de naraţiune integrală. Preferăm, tocmai de aceea, pe acest nivel al receptării, să spunem că proza târgoviştenilor, de pildă, este una intelectualistă. Dar nu e acelaşi lucru cu ceea ce propunea literatura făcută în ţările civilizatoare. Rolul receptorului are o importanţă aparte. În sensul că el nu mai consumă pur şi simplu ce i se dă, ci participă activ la facerea textului, la stabilirea lui, devenind, cum s-a spus, din consumator, colaborator. Postmodernismul incită cititorul în permanenţă, intenţionalitatea rămânând mereu Graalul cititorului. În metaficţiunea istoriografică de azi, puţină câtă există – dar din ce în ce mai incitantă pentru autori – cititorul este educat sau mai bine spus trece printr-un proces de reeducare a lecturii prin re-cunoaşterea unei memorii a ficţionalităţii şi adaptarea la real.

Înainte se putea vorbi de un cititor complice, un cititor opozant care putea să discearnă politicile trecutului şi pe cele ale timpului său. De cele mai multe ori exact acest lucru îl şi căutau scriitorii. Astăzi, romanul politic sau ficţiunea istorică nu mai prezintă interes decât la modul parodic sau mitic. De aceea, redirecţionarea sau câştigarea cititorului pentru asemenea romane sau producţii literare se pot realiza numai prin scufundări reci în politica corectă impusă unei societăţi. Cititorul naiv, cum ar spune Eco, nu era necesar epocii trecute, pentru că nu contau vânzările, ci înţelegerea unei cărţi cu mesaje. Naivitatea era bună numai regimului. Cititorul model (Eco) sau cititorul implicit (Iser) erau singurii urmăriţi şi doriţi cu adevărat de scriitorii importanţi de altădată.

Astăzi se face rabat de la aşteptări: scriitorii vor să vândă şi să fie cunoscuţi, de aceea cititorul naiv este şi cititorul ideal. Despre cititorul model s-a spus că reprezintă „un ansamblu de condiţii fericite”, un cititor, se-nţelege, avizat, care trebuie să exploreze şi să înţeleagă abisalităţile textului. Acest tip este prins în mărturisirea lui Eco referitoare la cititorul lumii imediate: „Cititorul actual vrea să fie informat la nivel enciclopedic decât să probeze satisfacţii estetice tradiţionale”. Este o distincţie esenţială, evident idealizată, dar la care ar trebui să mediteze mai mulţi scriitori. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere faptul că cititorul de astăzi are nevoie de… răbdare; nu întâmplător Genette îl numeşte cititor improbabil, pentru că actul lecturii presupune un timp şi o disciplină. Foarte simplu ar fi să disociem după modelul Bahtin, care vorbeşte tranşant despre cititori competenţi şi incompetenţi, ca şi cum nu le-ar recunoaşte acest statut (de cititori) altfel. Dar problema este cea a câştigării, nu a selectării cititorului.

Până la urmă, miza cititorului este cea a transformării, dincolo de plăcerea propriu-zisă. Cărţile adevărate – spune undeva Nadeau – transformă deopotrivă şi cititorul, şi scriitorul. La noi, acum, cititorul preferă să se transforme mai mult ca niciodată în spectator

Astăzi ar trebui să vorbim despre cititorul de epocă, altminteri ne vine uşor să neglijăm statutul literaturii în perioade istorice incerte sau sodomizate, cum a fost, bunăoară, comunismul. Cititorul trebuie captivat de literatura mare, nu de thriller-ul religios, de sfaturile practice sau de ambalaje care fură ochii. Nu mai ştiu cine spunea că atunci când vorbeşte despre Sade, Foucault are în vedere cititorul captiv cărora captivul Sade le retrage orice posibilitate. Aşa ar trebui recâştigat şi cititorul amânat de astăzi. Cred că Hocke vorbeşte despre cititorul din epoca atomică şi cred că are dreptate dacă avem în vedere lectura apocaliptică sau apocalipsa lecturii.

Individul „recent” explică epoca derutantă pe care tocmai o traversează prin lecturi în care proiectează responsabilităţi exagerate: ele trebuie să ofere răspunsuri imediate, de ordin spectaculos, nu plăcerea simplă de altădată.

Totodată trăim un paradox (poate cel mai imatur, printre celelalte). Deşi dorim cititori cu orice preţ, noi nu vrem cititori convenţionali. Şi, Slavă Domnului!, rolul corectitudinii politice nu e încă orbitor în viaţa noastră culturală. Deocamdată cred că, pragmatic gândind, avem nevoie să seducem cititorul sentimental. Cel care, vorba lui E. M. Forester, evaluează o carte prin „afecţiunea noastră pentru ea”. Şi aşa ajungem la poezie…

Poezia noastră şi-a pierdut cititorul care cerceta „şopârlele” – utile şi, uneori, vitale, în comunism. Poezia are astăzi cititorul pur-sânge. El citeşte de toate. Pentru că un cititor care se apleacă exclusiv asupra liricii nu poate fi credibil decât până la un punct. Avem în vedere cititorul complex sau cititorul total (ca deschidere şi asimilare culturală). Ca să fiu mai clar: nu ştiu câţi mai gândesc metafora în termenii lui Tesauro, drept regină a poeziei, forţând cititorul să-şi conceapă o „artă interpretativă proprie”. Sau unde e cititorul lui Goethe? Cel care trăieşte atât de intens realitatea ficţiunii încât o confundă cu realitatea. El s-a transformat, cum spuneam, în spectator, atras mai degrabă în confundarea realului topit în virtualitatea internaută. Sau, cum observă Dolezel, cititorul devine re-creatorul, având un rol semiotic prin faptul că „semnele poeziei pătrund direct în spiritul cititorului”, în chiar locaşul imaginaţiei re-creatoare.

În orice caz, cititorul de astăzi şi-a pierdut busola adevărului. Acesta din urmă nu mai este o necesitate, pentru că adevărul nu mai are o unicitate descifrabilă, mai ales în literatură. El a căpătat o multitudine de chipuri şi funcţii, având o bază şi o realitate de luat în seamă. În comunism, scriitorii ilegalişti mergeau uneori pe linia unui didacticism obligatoriu imprimat cititorilor, tocmai pentru că prima revelarea adevărului – prea sugrumat de istoria totalitară. Adevărul esenţial care nu putea fi exprimat. Era doar citit. Numai că această componentă morală este străină poeziei propriu-zise. Plăcerea fiind exclusă, valorile poeziei se reinventează în jurul moralităţii.

Alexander Soljeniţîn se plângea undeva în Viţelul şi stejarul de dificultăţile descoperirii şi educării unui cititor care să priceapă mesajul unui scriitor ilegalist. Acest cititor ilegalist ar trebui să ştie că într-o epocă satanică, avantajul major al unui scriitor (tot ilegalist) ţine de libertatea condeiului său, pentru că imaginaţia nu are de-a face cu cenzori, iar adevărul e mereu în preajmă. Singurul neajuns e cititorul sau, mai bine spus, deficitul de cititori. Pentru că scriitorul ilegalist trebuie să aleagă cititorii după cu totul alte criterii: „să fie sigur din punct de vedere politic şi să ştie să tacă”, zice Soljeniţîn. Evident că aceste calităţi se asociază arareori unui gust artistic rafinat. Prin urmare, scriitorul ilegalist nu are parte de o critică severă, la curent cu normele literare ale epocii.

Dar să revenim la cititorul contemporan, cel care are libertatea de-a gata, gândirea liberă şi câte altele. Literatura de astăzi are două categorii de cititori interesaţi: pe de o parte scriitorii-cititori experimentaţi dar reticenţi în privinţa noului, şi, de cealaltă, cititorii nonconformişti, cumva dezordonaţi şi interesaţi (uneori exclusiv) de literatura la modă, trendy, din ţările cu influenţă (dar pe care o receptează cu cea mai mare seriozitate). De aici contrele cititorilor. Un exemplu: debutul prozei generaţiei tinere actuale a provocat şi încă suscită multe reacţii şi, fără îndoială, grimase, din partea cititorilor mai vechi. E cu atât mai amuzantă situaţia cu cât în anii ’90, piaţa editorială era invadată de „producţii” din categoria Sandrei Brown & Co; prin urmare, se paria pe un singur tip de cititor: acela naiv şi needucat sentimental, aşa-zicând, în sensul că oferea un limbaj şi un imaginar care lipsiseră aproape 50 de ani din literatura agreată. Or, recâştigarea unei senzualităţi – despre care cititorul standard al epocii poate nici nu ştia că există sau existase! – a fost până la urmă, culmea, un soi de educare comercială. Falsa educaţie sentimentală a dus la educaţia comercială. Probabil că aici a început sfârşitul cititorului ideal, situaţie accelerată la începutul anilor 2000, când internetul a virusat un procent însemnat de cititori devotaţi.

Literatura generaţiei tinere este totuşi altceva, iar reacţii anapoda putem descoperi în mai toate istoriile literare. În Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937, Eugen Lovinescu vorbea spre finalul studiului tocmai despre schimbare. „Istoria, spune el, n-are a se scoborî în mocirla patimilor. Întrucât opinia publică nu se pasionează pentru chestiuni estetice, atacurile au luat alte căi şi mai directe: literatura de azi a fost prezentată ca literatură de dezmăţ a unor pornografi, a unor imorali, a unor defăimători profesionali ai gloriilor naţionale. Cum pe chestiuni de ordin naţional şi moral atacurile prind totdeauna, nu se poate spune că această campanie atât de susţinută a fost lipsită de influenţă asupra publicului cititor – sau, mai bine zis, necititor, care, auzind că scriitorii sunt «pornografi» şi «defăimători», a fost bucuros să-şi satisfacă vechea lui tendinţă spre inerţie”. Atacurile împotriva „dezmăţului modernist”, cum îl numea Iorga şi alţii, seamănă la indigo cu cele îndreptate mai ieri împotriva bimilenariştilor. Dar… Dar astăzi nici măcar o lovitură comercială nu se petrece, darămite impunerea unor nume noi. Cert e că Cititorul, cel onest şi deschis, va remarca noutatea şi o va accepta cu deschiderea ce caracterizează omul actual. Cu toate imprefecţiunile lui.

Nu cred că există anumite cărţi formatoare. E mai degrabă vorba de un slogan prin care explicăm revelaţia. Toate cărţile, până şi cele proaste, participă la un proces educaţional. La fel cum avem nevoie, printre dascălii pricepuţi, şi de unul fără vocaţie – tocmai pentru a reuşi să înţelegi ce nu trebuie să faci sau cum nu trebuie să fii -, aşa e şi cu cărţile proaste. Pentru un critic literar e cu atât mai necesară experienţa. În plus, el e obligat să citească şi cărţi slabe. Nu are încotro.

Până la urmă asta e şi seducţia lecturii timpurii: să găseşti într-o carte imaginarul aşteptării tale.

La maturitate vrei să citeşti ceea ce-ţi depăşeşte imaginarul. Sau aşteptările. Aşa mi-l explic, de pildă, pe Lovinescu, care a aşteptat o viaţă un scriitor de geniu. De fapt, el aştepta un text. De aceea avem în Lovinescu cel mai interesant donquijotism critic (iertată-mi fie sintagma). În primii mei ani de cititor, eram convins că lecturile mele pot schimba lumea. Am trăit şi eu crunta dezamăgire, ca Alex. Ştefănescu – dacă-mi amintesc bine, care credea, copil fiind, că poveştile sunt scrise numai pentru el, şi că nimeni altcineva nu ştie de existenţa lor. Descoperirea că şi alţii citesc lucruri identice a fost devastatoare pentru lumea mea securizantă, narcisistă, fireşte, dar ideală în inocenţa ei. Acum cred că lectura ne poate salva din lumea asta schizoidă şi anapoda. E nevoie de o retragere hotărâtă în modele culturale autentice pentru a reuşi să supravieţuim şi apoi să avansăm printr-o lume tot mai îmbâcsită de deşeuri internaute. Şi de false modele. Cititorul ideal e cel care, astăzi, închide televizorul, foloseşte internetul numai pentru informări utile, tehnice, şi trăieşte exclusiv prin apelul la surse. Care citeşte sistematic dincolo de pasiune şi fidelitate. Pe acestea le revalorizează după ce-a devenit profesionist. După ce s-a întâlnit, din nou, cu el, cel esenţial. Cei care au renunţat la lectură nu au ajuns la un prag necesar de lectură profesionistă. Ei s-au mulţumit, din comoditate, cu elemente preluate de-a gata, ignorând sensul oferit de lectură.

Cu alte cuvinte, necititorul este individul care refuză accesul. Fiindcă, cel puţin într-o primă fază, toţi am fost cititori. Diletantul e cel care refuză sensul prim. E candidatul prin excelenţă la statutul de necititor.

O întoarcere a cititorului se poate petrece numai pe fondul unei schimbări profunde de paradigmă socială. Thomas Mann era de părere, ne amintim, că războiul este necesar fiecărei promoţii, pentru a se regenera sângele generaţiei respective. Altminteri, riscăm o lentoare atotcuprinzătoare. Evident că scriitorul german exagera. Voit. Însă problema de fond e neschimbată. Cum să întorci, astăzi, cititorul? Care cititor? Cel de altădată, care a renunţat la lectură sau cel care, cu excepţia obligativităţii şcolare nu a citit niciodată o carte de plăcere? Fireşte că metoda cea mai simplă e să-i interzici cablul tv şi internetul. Iată apocalipsa omului contemporan! O asemenea soluţie extremă ar întoarce o bună parte din individul generic spre lectură. Ne rămân însă strategiile publicitare, politica paşilor mărunţi. Nimeni nu mai crede în miracole, aşa încât, câştigarea şi recâştigarea cititorilor va urma această cale de politică socială şi de marketing, până la urmă.

Închei cu gând coşmaresc. E legat de un cititor diabolic. Dintre toate categoriile şi subcategoriile de cititori e singurul care nu-mi dă pace şi pe care nu pot să-l iert. Nimic nu e mai respingător decât cititorul profesionist care-şi pierde onestitatea critică. Când citeşti o carte proastă, dacă nu catastrofală – şi ştii asta! -, şi cu toate acestea scrii despre ea şi te mai şi miri de cruzimea confraţilor – ce-au comentat-o onest -, ei bine, poza asta eşuată a unui critic e mai greţoasă decât pierderea unui cititor onest. Tristeţea mea nu are de-a face cu cititorii inexistenţi sau cu puţinătatea lor, ci cu devalorizarea cititorilor existenţi. Fiindcă un cititor profesionist face cât o lume de cititori ocazionali.

Mi-e cu neputinţă să duc gândul apocaliptic până la capăt.

Minunile există, mai ales dacă le producem împreună. Scriitorii să stea liniştiţi. Criticii lucrează pentru ei.

 (Notă: fragmente din studiul de faţă au apărut în revista „Discobolul”)

 

***

Andrei MOLDOVAN

 

Apropiere şi distanţare

 

Cred că există o seducţie a lecturii, dar intensitatea ei, cât şi „ingredientele” sunt, fără îndoială, diferite, de la individ la individ. Cititul presupune mai întâi o selecţie, în funcţie de aşteptările fiecăruia, iar aşteptările se cristalizează în directă relaţie cu multe alte lucruri, printre care nu în ultimul rând predispoziţiile, educaţia şi cultura acumulată.

Consider că e cam mult spus. Eu nu cred că lectura ar putea schimba lumea, cu toate că se cunosc destule cazuri când texte literare sau spectacole teatrale au produs evenimente sociale şi politice. Ar fi destul să ne amintim că Pumnalul lui Puşkin circula pe foi volante şi a determinat înarmarea multor visători cu pumnale pentru a-l asasina pe ţarul tiran sau, mai aproape de noi, faptul că montarea la Paris, imediat după încheierea celui de al doilea război, a piesei marii trădări (Macbeth de Shakespeare) în costume de stradă a determinat mari manifestaţii publice care au condus la arestarea membrilor guvernului colaboraţionist (Pétain), judecarea şi condamnarea lor. Toate astea, însă, veneau pe mari aşteptări colective. Teama că literatura ar putea produce tulburări în ordinea socială există încă din Republica lui Platon. Lectura atinge dimensiunea interioară a fiinţei umane prin trăiri, în primul rând, nu prin demersuri raţionale şi poate avea efecte neaşteptate, fie de fortificare a fiinţei, fie chiar de slăbire a ei.

Ţin să apreciez că întrebarea de mai sus, deşi pare la prima vedere exagerată (aşa am privit-o şi eu la început!), se justifică pe deplin prin faptul că este o contrapondere la teoriile academice şi mai dense în timpurile apropiate nouă care au dus la o distanţare a cititorului faţă de textul literar, văzut ca structură şi imagine, cu efecte negative acolo unde se educă gustul pentru lectură, adică în şcoală. Tocmai de aceea consider că e util să amintim un volum al lui Tzvetan Todorov (La littérature en péril, Flammarion, 2007) care a stârnit multe discuţii (mai puţin la noi!), cu atât mai mult cu cât autorul este un fost structuralist care are capacitatea unei autorevizuiri. Printre altele, afirmă în capitolul Ce poate literatura?: „Literatura poate mult. Poate să ne întindă o mână când suntem profund deprimaţi, să ne conducă spre celelalte fiinţe omeneşti din jurul nostru, să ne facă să înţelegem mai bine lumea şi să ne ajute să trăim. Şi nu pentru că este, înainte de toate, o tehnică a îngrijirii sufletului; revelaţie a lumii totodată, ea poate, cale realizată, şi să îl transforme pe fiecare dintre noi din interior. Literatura are un rol vital de jucat; dar pentru asta trebuie luată în acest sens larg şi puternic care a prevalat în Europa până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi care este marginalizat azi, de vreme ce este pe cale să triumfe o concepţie redusă în mod absurd. Cititorul obişnuit, care continuă să caute în operele ce le citeşte ceea ce să dea sens existenţei sale, are dreptate împotriva profesorilor, criticilor şi scriitorilor ce îi spun că literatura nu vorbeşte decât despre sine sau că nu învaţă decât disperarea. Dacă nu ar avea dreptate, literatura ar fi condamnată să dispară pe termen scurt.” (Op. cit., p. 72) Iată un Todorov care se reinventează şi care devine tranşant în această nouă ipostază a sa. El crede că adulţilor le revine sarcina să transmită generaţiilor tinere „această moştenire fragilă, aceste cuvinte care te ajută să trăieşti mai bine”, prin exerciţiul lecturii.

Nu cred că există un cititor ideal, de vreme ce fiecare fiinţă este un unicat. Cititul este până la urmă un act intim şi profund individual. Cititorul ideal ar fi un model, un etalon, iar oamenii nu prea au apetit pentru aşa ceva. A existat un singur om-etalon şi am reuşit să-l răstignim.

Nu pot fi ferm nici în a înşira anumite calităţi ale cititorului. Mai degrabă voi relata o întâmplare. Cu mulţi ani în urmă, călătoream cu trenul spre nordul ţării. În compartimentul de clasa a II-a era şi un om din Maramureş. Nici măcar nu era român, ci ucrainean şi se întorcea de la muncă. Cred că era tăietor de lemne. Cum eu citeam dintr-un volum de versuri de Rilke (cel cu coperte albe), m-a rugat să-i arăt şi lui cartea. Omul a răsfoit-o, apoi am văzut că se opreşte asupra unei pagini şi citeşte. Expresia feţei i s-a schimbat şi i-au dat lacrimile. A citit câteva poezii şi, plângând, m-a rugat să-i vând cartea, dispus să dea oricât şi orice pe ea. Până la urmă i-am dăruit-o, pentru că pentru el, acesta e adevărul, însemna mult mai mult decât pentru mine, chiar dacă eu aveam mai multe calităţi de cititor. Nu putem judeca lectura criticului prin raportare la cea a unui cititor obişnuit. Ar fi nedrept şi pentru unul, şi pentru altul. Lectura criticului este determinată de obiectivele pe care şi le propune, de propriul său proiect, de nevoia fundamentării lui, de suportul teoretic necesar şi ţinut la zi. Sigur că există şi o foarte serioasă problemă a lecturii criticului, dar ea impune alte perspective, alte conţinuturi şi alte finalităţi.

Fireşte că au existat cărţi ale copilăriei, ale adolescenţei şi ale maturităţii. De îndată ce am început să citesc cursiv (şi s-a întâmplat la timpul potrivit!). m-au furat romanele lui Sienkiewicz. Plăcerea acelei lecturi o simt şi acum. Adolescent, am fost tulburat şi pasionat de Dostoievski, „boală” nevindecată pe deplin. Matur, am mers spre cărţi care să îmi fie de folos în propriul meu proiect. În schimb, mai sunt în stare să visez la ziua când voi arunca toate cărţile pe care sunt obligat să le citesc zilnic şi mă voi cufunda în iarba de la moşia mea, unde să recitesc „pe săturate” poveştile lui Creangă şi schiţele lui Caragiale.

Raportul dintre scriitor şi cititor depinde în cea mai mare măsură de gradul de realizare a operei literare. Cu cât textul literar este mai realizat în plan estetic, adică valorile ce le creează sunt cele ale durabilităţii imprimând clipei forţa de a ieşi din imediat, cu atât va fi căutată de mai mulţi cititori, pentru şansa de a se regăsi, de a-şi identifica dimensiunile lăuntrice, de a le modela. Pe de altă parte, scriitorul însuşi este, la rândul său un cititor a cărui lectură devine parte din laboratorul creaţiei. Hans Robert Jauss analizează cu o argumentaţie bine fundamentată raportul între poiesis, aestesis şi catharsis ca un flux continuu şi nu cred că lucrurile stau altfel.

O criză a cititului a existat totdeauna sau cel puţin s-a vorbit despre asta. Scriitorii şi librarii au considerat totdeauna că ar putea fi mai mulţi cititori sau, mai bine zis, că cititul este în criză. Să ne amintim că Adevărul literar şi artistic iniţiase o astfel de anchetă de amploare în 1929, la care Liviu Rebreanu răspundea, printre altele, în felul următor: „În România, la aproape optsprezece milioane de locuitori, avem un număr infim de cititori. Dac-am avea măcar 5% cititori de literatură din populaţia ţării, am ajunge să ne vedem cărţile tipărite în zeci de mii de exemplare. Stratul de cititori căruia ne adresăm noi, scriitorii, e foarte subţire, însă, şi trebuie adâncit câştigând, încetul cu încetul, şi pe cititorii de gazete. Dar asta nu se poate face decât prin răspândirea siste­matică a cărţii. La noi în ţară, colportajul lipseşte aproape cu desăvârşire. Noi tipărim cartea şi aşteptăm pe cititori să vină s-o cumpere. Aşteptăm însă degeaba: cartea se vinde slab şi nu-i vina cititorului. Ne trebuie o organizaţie inteligent alcătuită, care să ia cartea din momentul apariţiei şi s-o pună în mâna cititorului. O organizaţie aşa fel alcătuită, încât să descopere fiecare categorie de cititori ce cărţi preferă şi să i le ducă până în cel mai îndepărtat cătun, până în vârful muntelui. Nu încape îndoială că înfiinţarea de biblioteci populare, de cămine şi cercuri culturale contribuie în largă măsură la răspândirea cărţii. Dar nu e mai puţin adevărat că răspân­direa cu folos a cărţii nu poate să fie stimulată de organi­zaţiile de stat. Ne trebuie aci o iniţiativă particulară. Sforţarea trebuie făcută de editori şi librari, pe care statul poate să-i sprijine. Dar statul în sine nu poate să facă nimic. Aici trebuie entuziasm. Un şef de birou, un primar sau un prefect, adică statul, nu va răspândi volumul dumitale de nuvele, pentru că nu are nici un interes. Nu-i acelaşi lucru cu librarul şi cu editorul. Ei câştigă şi trebuie să se intereseze de desfacerea cărţii. Dar, în sfârşit, s-avem răbdare. Mi se pare că noi, scriitorii, ne cam grăbim. Vrem să schimbăm deodată totul.” Este un răspuns publicat în nr. 454 al revistei, din 19 august 1929, dată la care Rebreanu avusese deja câteva consultări cu primul ministru de atunci, Iuliu Maniu, în vederea numirii sale la direcţia Educaţiei pentru Educaţia Poporului din cadrul Ministerului Muncii, instalarea sa având loc în 23 ianuarie 1930. Propunerile de atenuare a crizei, precum organizarea „Zilei cărţii”, o mai bună coerenţă a activităţii de traducere din alte literaturi, realizarea de asociaţii culturale ce vizează lectura, reviste culturale accesibile, cenacluri literare de real interes, organizarea de cercuri literare în şcoli ş. a. aveau să fie o preocupare permanentă a noului director al Educaţiei Poporului şi să prindă viaţă, ceea ce nu înseamnă că nu a continuat să se vorbească şi să se scrie despre o criză a lecturii. Măsurile propuse la vremea aceea ar fi în bună măsură valabile şi azi, dar fără să nu ne facem iluzii că rezultatele ar putea fi total diferite. Acum, lucrurile par ceva mai spectaculoase prin concurenţa bibliotecilor virtuale, privite ca forme ce ameninţă existenţa cititului clasic, lucru exagerat şi discutabil.

Fără îndoială că sunt scriitori, şi nu puţini, care se consideră nedreptăţiţi de cititori. Şi nu mă refer aici doar la autori de linia a doua care izbutesc probabil să comunice cu mai multă dificultate, ci la nume bine cunoscute. Unul dintre ei a fost şi I. L. Caragiale, după cum bine se ştie. Asta l-a determinat să scrie la un moment dat versuri nespus de aspre, care i-au adus nu puţine reproşuri (antume şi postume): „Trec astăzi ignorat prin lume,/ Dar, trainic, las în viitor/ Un semn, o glorie, un nume/ Acestui imbecil popor!/…/ Mulţime brută şi ingrată!/ Cu-a mea cântare nu putui/ În viaţă-mi să te mişc odată/ Şi-odat… o să-mi ridici statui.” (I. L. C., Opere IV, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1938, p. 321) Lucrurile nu pot fi judecate global, fiecare caz având „povestea” lui, mai mult sau mai puţin justificată. În situaţia cealaltă, a cititorilor dezamăgiţi, lucrurile ar fi mult mai simple, dacă acceptăm o anumită perspectivă. Orice selecţie eronată a lecturii duce inevitabil la dezamăgiri. Numai că putem avea şi situaţia în care un autor promite mult de la prima sau primele cărţi, pentru ca forţa lui creativă să se epuizeze şi să nu mai poate atinge acelaşi nivel al realizării literare. Cititorii lui, în primul rând, au dreptul să trăiască o dezamăgire. Avem multe astfel de cazuri în literatura de azi, mai cu seamă în rândurile poeţilor.

 Dacă ar exista o reţetă în acest sens, nu mă îndoiesc de faptul că ea ar fi aplicată de îndată. Din păcate, o întoarcere a cititorului este încă o temă a căutărilor, dar nu este exclus ca ea să se producă şi, având în vedere unele iniţiative îndrăzneţe, eu cred că va veni un timp când s-ar putea întâmpla. Amintind despre iniţiative îndrăzneţe, am în vedere o colecţie intitulată Le livre dont je suis le héros, care apare de ani buni în librăriile din Franţa. Cititorul, care se substituie personajului principal, are posibilitatea să-şi construiască profilul şi, în funcţie de asta, să opteze pentru un anumit curs al acţiunii spre un deznodământ la care contribuie esenţial. Apetitul pentru astfel de cărţi a fost atât de mare în rândul tinerilor cititori, încât cei care puteau să o facă au cumpărat terenuri, clădiri, păduri, ca să „citească”, să dea viaţă acţiunii din volum. Jocul devenea şi periculos deseori. Până la urmă este vorba de o experienţă interesantă prin care ar putea fi rescrise şi capodoperele, chiar dacă nu aceasta este modalitatea de a produce revirimentul aşteptat, lucru care ar trebui să se întâmple, în opinia mea, în zonele profunde ale fiinţei, nu doar în zona ludicului.

 Nu voi insista prea mult asupra acestei teme de dezbatere, tocmai pentru că este una mult vehiculată în ultima vreme. Cartea de hârtie a cedat din teritoriul său şi încă va continua să o facă, dar nu cred în opiniile celor care afirmă că va fi înlocuită. Se înţelege, concurenţa o va obliga să arate mai bine. Fără alte argumente, eu mă sprijin pe propria-mi experienţă şi pe posibilitatea de a o generaliza. E adevărat, intru tot mai rar în biblioteci ca să mă informez, să mă documentez, pentru că o pot face mai repede şi mai economic pe net, uneori chiar din bibliotecile la care altfel ar trebui să bat la uşă. În schimb, cărţile pe care le citesc zilnic cu creionul în mână sunt toate pe suport de hârtie. Dacă mie mi se întâmplă asta, nu pot să cred că sunt un caz singular.

 Cititorul, acest „sobre et naif homme de bien”, nu cred că poate fi considerat un inocent, cu toate că i s-a pus de multe ori o astfel de mască. Condiţia ca el să devină un părtaş al creaţiei este ca textul să vină pe aşteptările sale, situaţie în care o operă literară izbutită se poate modela pe formele şi dimensiunile acestora, dar poate şi modela la rândul său.

 Mi se întâmplă rar să practic relectura, deşi cred că este realmente utilă, nu pentru readucere aminte, ci pentru posibilitatea de a încerca şi alte perspective asupra textului. Cititul are destule componente subiective, pentru ca ele să devină diferite la o reluare a lecturii. O opinie cinstită asupra unui text se poate formula după ce încerci mai multe perspective. Altfel există riscul căderii într-un discurs impresionist. Dar…

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 160-171]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s