Nicoleta SĂLCUDEANU – Cafeaua Profesorului

cop. Corina Teodor pt. tipar.cdr

Despre degradarea învățământului pe toate palierele se vorbește de lungă vreme, dar lucrurile, în loc să se îmbunătățească, se înrăutățesc cu viteză sporită. Cauzele care au dus la situația asta, în schimb, par a fi mai greu de identificat. Și taman asupra lor ar trebui să acționăm, dacă vrem să remediem ceva din ceea ce s-a distrus. O bună ocazie de reflecție poate fi apariția unei cărți mai puțin obișnuite, chiar dacă specia evocării unor personalități e destul de răspândită. Cartea aceasta este însă altfel. Iese din norma pioșeniei de care, îndeobște, astfel de alcătuiri abuzează. Prin convenționalismul lor, astfel de cărți nici măcar nu sunt citite, ci se adaugă la mormanul de maculatură ocazională. Nu la fel se întâmplă cu cea destinată evocării unei personalități dominante a învățământului universitar clujean, Profesorul Pompiliu Teodor (Pompiliu Teodor și lumea prin care a trecut*). Sau Pompi pur și simplu, pentru cei care l-au iubit, apreciat, admirat, respectat.

            De ce se citește cu plăcere și luare aminte cartea dedicată memoriei Profesorului Teodor? Cu micile excepții care profită de proximitate să se lustruiască pe sine, evadarea din convenție oxigenează aproape fiecare intervenție, aducerea aminte restituie, din fragmente, un mozaic pulsatil ce tinde să recupereze cât mai multe nuanțe din portretul omului care a fost și a omului care rămâne prezent prin puternicele reprezentări din mintea și sufletul discipolilor sau prietenilor. Clujul universitar nu duce și nu a dus lipsă de modele de dascăli exemplari care au lăsat urmași. Din fericire, pe unii îi mai întâlnim printre noi, pe alții îi descoperim prin urmașii pe care au știut să-i cultive. Fiindcă universitatea clujeană a știut, prin nu știu ce tainic instinct al supraviețuirii, chiar și strămutată, să-și crească și ocrotească arborele genealogic, să-și urce sevele învățăturii din generație în generație. Ceea ce nu se prea întâmplă prin majoritatea celorlalte universități. Și mai cu seamă în cele nou înființate, private au ba. Intervenția dimensiunii materiale, a banului mai pe scurtătură, a cam extirpat spiritul familial al Almei Mater și l-a proiectat într-unul, vulgarizând, famiglial. Azi, în universități, dacă cercetezi mai adânc, descoperi stranii eredități. Nora se molipsește de erudiția socrului, bunăoară. Dar neguțătoria din templu e doar un aspect al continuei erodări la care e supus astăzi învățământul universitar și nu numai. Pe urmele Profesorului, vom reuși, poate, să descoperim și alte rele ce au ros la rădăcina lui.

            Da, școala clujeană a reușit, în bună parte, să favorizeze meritocrația, să păstreze acel spirit salubru prin care ștafeta se dă de la magistru la discipol, iar nu de la cumnat la cumătru. Și ne dăm seama de această continuitate dacă urcăm pe firul formării Profesorului Teodor, care a ucenicit, „la munca de jos”, alcătuind, alături de Lucian Blaga, în săli obscure ale filialei clujene a Bibliotecii Academiei, fișe bibliografice. Cu umilitate, iar nu cu umilință, l-a frecventat pe istoricul David Prodan, marginalizat de către regimul comunist. Modele i-au fost Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, George Em. Marica, Ioan Moga și alții. Pe toți aceștia i-a prețuit și i-a urmat, parcurgând toate treptele uceniciei, nearzând nici măcar o singură etapă. Iar aceste valori acumulate le-a transmis mai departe discipolilor. Acesta este unul din secretele continuității și calității unei școli. Păstrarea și cultivarea capilarității tradiției academice înalte, apoi transmiterea ei mai departe. Toate aceste lucruri Profesorul le-a făcut cu dărnicie și cu respect nu doar pentru propriile modele, dar și față de generațiile ce-l urmau. Pentru generații întregi adresa din Napoca 11 a reprezentat un loc de pelerinaj.

Făcând un fel de inventar, pe parcursul cărții, calitățile recurente atribuite lui Pompiliu Teodor sunt generozitatea, disponibilitatea, modestia, echilibrul, charisma, rolul de punte, de formator profesional, dar și de caractere și, nu în ultimul rând, erudiția și stilul. Obținem astfel portretul robot al dascălului așa cum a fost și așa cum ar trebui să fie. Unul din secretele înaltei performanțe didactice ar putea fi, așadar, un astfel de cumul de calități. „Când era lumea lume”, orice universitar își construia cariera pe aceste valori umane, fiindcă Universitatea era cea mai largă fereastră deschisă către umanitate. În ziua de azi mișcarea pare de închidere înspre egoismul propriei cariere și spre sporirea punctajului individual. Abordarea diferită propusă și ratificată la Bologna își arată acum roadele (colții). Universitatea și-a abandonat umanismul chiar din clipa în care a coborât ștacheta încurajând carierismul și comoditatea procesului de învățare. Tendința școlii de astăzi este ușurarea efortului în procesul de educație (atât din partea studentului, cât și a profesorului), iar rezultatul este un șir interminabil de „loaze” cu diplomă. Se vehiculează, mai recent, conceptul eufemistic de „analfabet functional”. Excepțiile sunt speranța, fiindcă, trebuie să recunoaștem, ele există, și nu sunt chiar puține.

            Pentru ca școala să se reîntoarcă la valorile fundamentale, nu ar trebui decât să copiem principiile și valorile la care se raporta un profesor precum Pompiliu Teodor și alții ca el. În evocările din carte sunt simpatice spaimele studenților după primul curs audiat. Fără excepție, chiar și cei care îi calcă astăzi pe urme cu același succes, amintesc de angoasa provocată de limbajul elevat al Profesorului, de efectul de intimidare creat de suplețea ideilor și de nivelul înălțat al exprimării lor. Cred că mulți dintre noi am trăit un astfel de șoc la primele cursuri ale unui profesor cu vocație, dacă am avut norocul să-l avem. Tocmai acest șoc trebuie să-l provoace un pedagog autentic. Elevația forțată la un nivel superior, iar nu coborârea la mintea „școlerului”. Pedagogul, ca să transmită cu adevărat ceva, oficiază de la înălțimea catedrei, care se cere respectată, dar este un oficiant tandru, impune, dar și apropie. Câți dintre universitarii de azi sunt dăruiți cu harul pedagogiei? Mulți discipoli ai lui Pompiliu Teodor vorbesc despre „cafeaua profesorului”. Cafeaua aceasta era felul în care magistrul spăla picioarele ucenicilor. La acea cafea studenții se bucurau de privilegiul tăinuirii, aici li se aplica un acordaj fin, abia sesizat: ba o sugestie de lectură, ba un schimb de idei, ba un sfat de viață. Ca o paranteză, am asistat întâmplător la o pedagogie diafană când Profesorul l-a pus pe un student să se încheie la sacou când s-a ridicat să-și susțină o comunicare. O fluturare de uimire pe fața lui, apoi cred că niciodată nu a mai dat mâna cu cineva cu sacoul descheiat. Și nici nu a mai întins primul mâna cuiva mai vârstnic. Fiindcă, da, avea darul să te facă să înțelegi instantaneu astfel de corecții. Cafeaua Profesorului ne mai descifrează un lucru. Disponibilitatea nețărmuită. Adevăratul profesor este dascăl și în afara orelor de program. El nu are normă sau orar. Se mai spune în carte că avea fler la oameni. Într-adevăr, îl avea de cele mai multe ori, și multe cariere a sprijinit și a construit din umbră. Din păcate unii dintre ei, cei mai puțini, s-au dovedit doar simpli carieriști. Dar pe cei mai mulți el i-a descoperit și i-a cultivat. Și nu s-a limitat strict la domeniul istoriei. Fiind la rândul său un fin cunoscător de literatură, a cultivat în rândul studenților săi apetitul pentru lectură în general, iar pe cei mai merituoși i-a sprijinit și i-a ghidat cu cea mai mare discreție nu către carieră, nu acesta e cuvântul potrivit, ci către creștere profesională.

            Un alt aspect care nuanțează portretul Profesorului, și care ar trebui să se regăsească sub formă tipologică în învățământul nostru este ceea ce Mihai Bărbulescu consideră a fi preocuparea pentru „soarta instituției în ansamblul ei, înțeleasă ca universitas”. Da. Pompiliu Teodor s-a implicat fără odihnă, a inițiat cursuri, a influențat apariția unor facultăți și secții noi, a ajutat la înființarea unor noi catedre. Și toate astea pentru că avea viziune. De altfel, a fost unul dintre cei care au făcut, în anii ’90, tranziția mai lină de la universitatea comunistă la cea modernă, fără derapaje și concesii făcute calității, cum s-a întâmplat prin alte părți. A armonizat tradiția din vasele comunicante ale vechii universități clujene cu noile metode și practici cu adevărat performante din universități străine, fără preluări mimetice și obediente. A construit din prima clipă a tranziției structuri concrete de cercetare, a impulsionat sau chiar înființat noi publicații, a încurajat bunele practici academice, a reconstruit sau adaptat noile programe de studii, a pătruns prompt în noua dinamică și a influențat-o în modul cel mai benefic. Fiindcă avea știința facerii lucrurilor. Fiindcă un pedagog adevărat nu doar împărtășește din cunoașterea sa, dar este și un arhitect, un organizator al acestei cunoașteri.

            O altă dimensiune pe care Profesorul a privilegiat-o este Biblioteca, sursa vitală, centrul lumii universitare, în particular, și a lumii în general. Când biblioteca a decăzut din rangul de centru, de intersecție a lumii ideilor, a decăzut și școala. Tipul de cercetare la care făcea apel neîncetat și neobosit era prin trimiterea la surse, la document. Nu era adeptul istoriografiei eseistice, a ideilor sprijinite în gol, mai cu seamă pentru că își satisfăcuse el însuși stagiul, ucenicia, pe paginile colbuite ale manuscriselor, surse primare cruciale în cercetarea istorică. Ce distanță uriașă este între Biblioteca aflată în centrul lumii și informația centrifugă și frugală obținută pe căi alternative! Calitatea cercetării istorice, astăzi, se poate măsura și prin măsurarea proporției dintre informația primară și cea mediată. Din păcate, o bună parte din cercetarea istorică, astăzi, are consistență ectoplasmatică și se nutrește, precum șarpele Euroboros, din propria coadă. Dacă biblioteca încă își mai menținea rangul metafizic, în vremuri comuniste, salvatoare și coagulantă fiind, de ce nu ar putea și astăzi, în vremuri postcomuniste, să-l păstreze? „Impresiona pasiunea lui pentru lectură. Citea mereu, lărgindu-și fără contenire orizontul intelectual. Se simțea solidar și congener cu oamenii iubitori de carte, de lectură, din literatura istorică, filosofică, beletristică. În prezența lui aveai sentimentul comuniunii spirituale și de vocație a intelectualilor de peste tot, între care, din orizontul nostru schizoid, marcat de ideologia și constrângerile comuniste, comunitatea intelectuală nu avea perspectivă decât prin mesajul cărților care circulau, de bine de rău, în pofida opreliștilor de la frontieră.” – scrie George Cipăianu. Secularizarea informației, diluarea mesajului scris prin pierderea punctelor cardinale acționează subversiv asupra cuvântul dintâi. Informația alternativă e binevenită atâta vreme cât nu sabotează sursa primară, ci o face mai accesibilă. Cel mai mare dușman al Bibliotecii (al cărei rost nu s-a pierdut și nu se va pierde niciodată) este gândirea leneșă. Iar gândirea istorică, în special, trebuie să fie una iscoditoare. O spune și blajinul profesor Keith Hitchins, un drag prieten al lui Pompi: ”(He) always insisted upon the crucial importance of consulting the sources (as many and diverse as possible) as the surest approach to understanding a historical period ant the motivations of individuals and groups.” A fi cărturar înseamnă întâi de toate să citești cărți neîncetat, abia apoi, din când în când, să fii autorul lor.

            Un alt subiect sensibil – doctoratul. Spune un discipol târziu (Radu Mârza): „Pe vremea aceea (…), doctoratul era o întreprindere serioasă atât pentru doctorand, cât și pentru conducătorul de doctorat și, de asemenea, pentru tinerii «rămași la catedră»…” Ce a ajuns doctoratul astăzi? O industrie a furtului academic și sursă de bunuri necuvenite, ca să ne exprimăm în termeni juridici, acum la modă. Mai mare degradare nici că se poate. Dacă s-ar verifica toate doctoratele din ultimii ani, scandalul ar arunca Universitatea, ca instituție, în aer. Ce s-a putut petrece între timp? Oare nevoia vulgară de acumulare a poluat și compromis ideea de cercetare avansată? Din păcate, doctoratul și-a abandonat funcția de perfecționare și a devenit instrument de parvenire socială și profesională. Astfel s-a creat un lanț ucigaș: doctori în științe superficial pregătiți care educă, la rândul lor, studenți așijderea, care, la rândul lor, devin profesori care…

            La capătul de jos, lucrurile nu stau mai bine. Manualele școlare din ciclurile primare, gimnaziale și liceale, au ajuns să desfigureze materia predată, să o fărâmițeze, să o mutileze. Tipărirea de manuale a devenit o afacere în sine, s-au format carteluri privilegiate în a câștiga licitațiile, criteriile de selecție s-au spulberat sub presiunea business-ului. Iar conținutul lor, deloc inocent, a fost supus, cu răbdarea picăturii chinezești, unei propagande subliminale și transformat în instrument de erodare a conștiinței de sine, în sensul creării cetățeanului universal ideal. Consumatorul perfect de cai verzi pe pereți. Să te mai miri de superbia călătorului închiloțat din metrou? Profesorul Teodor și-a înțeles menirea de dascăl și nu s-a refugiat în sfere aulice, a fost el însuși autor de manual școlar. Manualul de istorie de clasa a VIII-a avea pe copertă, alături de numele său, și pe acela al profesorului Hadrian Daicoviciu. Când era lumea lume…

            Că avem nevoie acută de modele o arată decăderea fără precedent a calității educației din școală. Cât privește universitatea, aici s-a petrecut o mutație grotescă, prin apariția universitarului de „școală nouă”. Această mai recentă categorie s-a născut, uimitor, şi din spuza, din jăraticul pedagogiei adevărate. Este un lucru de neînţeles cum învăţăturile ce încarnau erudiţia în cea mai firească a ei întruchipare, exemplul competenţei relaxate şi a unui pragmatism întotdeauna îndreptat în folosul celorlalţi, a putut produce asemenea mutanți. Competenţei, în numeroase cazuri, i-a luat loc parvenitismul; generozităţii, pofta de înavuţire rapidă. Pompiliu Teodor poate fi văzut ca interfaţă a două lumi, una a normalităţii în elansarea ei intelectuală şi cea prezentă, una a încrâncenării în statistici serbede şi punctaje iluzorii. Adevărata cunoaştere, cea care e cu adevărat de folos, şi al cărei rost este împărţirea ei generoasă către cei ce vin, a căzut azi în derizoriu.

            Desigur că orice generalizare nu ar reprezenta decât o înţelegere ţâfnoasă şi superficială a lucrurilor. Dar rămâne totuşi sentimentul amar că am intrat într-o zodie nu tocmai fericită pentru carte şi învăţătură. Firescul şi statura universitarului aflat exact în locul ce i se cuvine şi care stăpâneşte un limbaj adecvat, elevat, mlădios, nuanţat, a făcut loc, pe nesimţite, unui tip de fanfaronadă gonflată, de vanitate vidă, hrănit cu titluri bombastice şi cu fapte academice de vitejie care mai de care mai abracadabrante, exprimate într-un jargon rebarbativ, de împrumut. Ca niciodată, eleganţa limbajului academic s-a împotmolit într-o păsărească „focusată” pe detalii extrinseci ştiinţei de orice fel, pe rapoarte repetitive, pe „mobilităţi” şi  planuri de activitate fastidioase, că te poți întreba când mai au toţi aceşti pedagogi de şcoală nouă timp pentru cercetare?! Răspunsul sec ar fi: nu au. Nici nu au nevoie. Opera se scrie de la sine prin reproducerea sub diferite forme a aceleiaşi singure idei plimbate prin toate contextele posibile ca să încropească un nou studiu, nu-i aşa, cât se poate de original. Am încredinţarea că exact acestea ar fi fost reproşurile pe care Profesorul însuşi le-ar fi îndreptat către lumea de acum.

            Cartea, îngrijită cu mare delicatețe și discreție de soția profesorului, Corina Teodor, poate ține de manual de reconfigurare a învățământului, la toate nivelele, de îndreptar întru redarea actului de educare lui însuși. Parcurgând straturile de evocare, putem vedea cu limpezime ce s-a pierdut, din ce cauză, și de unde ar trebui să pornim pentru a recupera ceva. Decalogul însănătoșirii se află în chiar în destinul de dascăl și cărturar al Profesorului Pompiliu Teodor. Firilor mai sofisticate și mai devotate experimentalismelor ideea de modele, de continuitate, de schimb, de educație înaltă ar putea suna conservator. E posibil însă ca tocmai din elementele unui astfel de conservatorism, înțeles ca reper imuabil, să se poată extrage instrumentele reabilitării. Fiindcă postistoria, după cum se vede, s-a cam terminat.

________________

* Corina Teodor (coord.), Pompiliu Teodor și lumea prin care a trecut, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 31-34]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s