Daniel ILEA – Contre Sainte-Proust et pour le dernier Barthes

intoarcerea-autorului_1_fullsize

Motto:

„Eu sunt ceva, scrierile mele sunt cu totul altceva.”

                                               (Friedrich Nietzsche, Ecce Homo)

 

La urmei urmei, Întoarcerea autorului de Eugen Simion nefiind decât o „întoarcere amicală” (în maniera ultimului Barthes, cel din Le plaisir du texte, Fragments d’un discours amoureux și, cel mai intens, La chambre claire) mi s-ar părea mai potrivit ca titlu (ori măcar subtitlu) cel de mai sus: Contre Sainte-Proust et pour le dernier Barthes!

Cu atât mai potrivit ar fi cu cât hermeneutul demonstrează clar că nu mai poate fi vorba azi de vreo întoarcere a autorului în sens beuvian (cu surle și trâmbițe), ci doar de una discretă, în surdină, tiptil, în papuci de casă, amicală, ambiguă… Pe deasupra, totul se joacă (la masa teoretico-critică) în sânul primei vaste secțiuni a eseului, intitulate chiar Contre SainteProust. Acolo se caută măsura adevărului, care nu este unul, figé, ci multiplu, complementar, într-un balans continuu al ipotezelor, ipostazelor; aspirând, ducând la un echilibru, fie el și extrem de fragil și provizoriu, între operă (primordială, esențială, firește) și autor (ca artist și om): deci, opera, ficțiunea, are (inclusiv în autobiografii, memorii, biografii…) partea leului, pe când bietul om, ca umbra lui Schlemihl, se târăște după (sau este târât de) operă, iar artistul parcă se topește în operă, fără urmă! Opera, ficțiunea împărățește (suntem doar pe domeniile literaturii!). Grăitoare e aici și insistența reiterată pe fascinanta frază sartriană despre operă și receptarea ei: „totul este deja făcut și totul e de făcut”.

 „Restul”, repet, ce se târăște după operă (sună cam straniu să numim astfel omul!) nu e nicidecum de aruncat la coș, dar nici de idealizat, absolutizat, ci de studiat cu omenească curiozitate, dar și cu o mare prudență, cu mănuși și fără nici o certitudine!

Cam aceasta îmi pare a fi „lecția” demersului hermeneutic al lui Eugen Simion. Deși Jean Starobinski e adoptat ca unul din modelele demne de urmat pentru orice critic, deși mare parte din profundele reflecții ale existențialistului Sartre sunt însușite entuziast, ca și cele ale lui Malraux, paradoxal, coronița îi revine lui Roland Barthes (ultimul Barthes, nu structuralistul, deși, la o privire mai atentă, nici măcar cel din urmă nu e exclus, pe de-a-ntregul); Barthes, deci, magicianul, alchimistul limbajului, admirat, iubit, dincolo și dincoace de uimirea, intrigarea, iritarea pe care i-o stârnește uneori lui E. Simion demonul ”dialecticii sale ondulatorii”; fermecătorul (la propriu și la figurat) stil dialectic poetic barthian: e aici o relație erotică (erotic-literară, a scris-cititului), dar și o tandrețe pentru omul Barthes.

Iată o mică statistică aproximativă, dar defel indiferentă: lui Barthes i se dedică (în întregul volum) cam 63-65 de pagini, ceea ce înseamnă vreo 15% și arată limpede că admirația, chiar un acord profund, pun în umbră dezacordurile și criticile (uneori, e drept, tranșante, severe). Pe locul doi s-ar situa Jean-Paul Sartre, cu vreo 40 pagini, iar pe locul trei André Malraux, cu vreo 35 de pagini. Iată deci podiumul! Să nu-l uităm, însă (făcând abstracție de numărul de pagini consacrat), pe Paul Valery. Tuspatru, deci, pătrunzător, electrizant comentați, într-o cascadă de formule memorabile, ori admirative, ori ironice, polemice.

Exemple: „Anunță moartea omului care scrie și preamărește învierea omului gramatical” (despre Barthes, p. 106), și: „Cu acest înger gramatical se luptă la nesfârșit acest Iacob al criticii moderne” (p. 107). Iată superbul portret făcut lui Barthes (autorul a avut parte și de bucuria de a-l vedea în carne și oase, audiind unul din seminarele sale): „O tandrețe, o imensă tandrețe, înainte de orice; imaginea lui, apoi, printre prietenii tineri: imaginea unui Barthes, spre șaizeci de ani, devenit magistru, guru, puțin rușinat de situația în care a intrat. […] Barthes predă aici [la Hautes Etudes] limba cordialității și se străduiește să spargă schemele tradiționale ale predării… Acest tandru, amical profesor […] împinge toate obiectele literare în câmpul unei pure ambiguități […]” (p. 109). Apoi: „Sartre nu consideră că a vorbi despre literatură înseamnă altceva decât a vorbi despre o formă a existenței” (p. 208), și încă: „O identificare ciudată se produce între filosoful angajării și prozatorul care fuge (cel puțin aparent) de orice angajament social și caută un ideal într-o artă repliată asupra ei înseși. O logodnă aproape mistică leagă doi intelectuali care stau, în punctul de plecare, de cele două părți ale baricadei și la o distanță de un secol” (despre L’Idiot de la famille, p. 209). Malraux: „Confesiunile sale sunt ordonate nu în funcție de copilărie, tinerețe, dragoste etc. (schema memorialisticii tradiționale), ci în funcție de cărțile pe care le-a scris” (p. 301); apropo de asta, reamintește fraza definitorie a lui Malraux: „Biografia unui artist este biografia lui de artist, istoria facultății sale transformatoare” (ibid.); tot aici, o memorabilă formulă a lui E. Simion însuși: „Căci dacă omul nu este etern, el poate judeca eternitatea și poate formula gânduri care să eternizeze limitatul, fragilul, efemerul din om” (p. 303).

Meditând la celebra frază a lui Rimbaud: „Je est un autre”, E. Simion are o intuiție, o surprinzătoare ipoteză: „Părerea mea este că propoziția lui Rimbaud spulberă un mit și propune altul nu mai puțin orgolios decât primul: mitul unui creator care inventează nu numai o operă, se inventează chiar pe el însuși. Se face Altul. Nu-i o revenire, printr-o negație aparentă, la mitul creatorului, la ideea geniului atotputernic? Mi se pare că da” (p. 118).

Incitanta ipoteză mi se pare justă: fie că avem în vedere geniul, ori un altul, celălalt, vocea impersonală, inspirația divină, ceva vorbește prin mine, Rimbaud! Tot acolo, în scrisoarea către Georges Izambard, precedând „Je est un autre”, Rimbaud scrie „C’est faux de dire: Je pense: on devrait dire: On me pense”, ceea ce ne trimite, firește, nu doar la romantism, ci, în primul rând, la Platon vorbind despre delirul divin al Poetului (cel din Ion, Banchetul, Fedru). Într-o paranteză, se cade să amintim aici și prima frază, parodic-serioasă, a lui E. Simion însuși din „Argument”: „Dacă nu m-aș teme că intru în contradicție cu teza pe care o susțin, aș spune că această carte s-a scris singură” (p. 5). Să nu uităm nici concepția „platoniciană” a lui Valery, afirmând că: „Operele sunt […] ‘fiicele formei lor’, apărute înaintea lor” (p. 51).

Foarte probabil că tot din fraza rimbaldiană s-a inspirat, și-a extras și Mallarmé „vocea impersonală”, iar Valery a dus mai departe ștafeta, E. Simion o evidențiază: ”Ideea vocii impersonale este reluată, amplificată, complicată de Valery, esteticianul cel mai ascultat, probabil, din secolul nostru. Ascultat, continuat mai ales după moartea lui. Noua critică (de nuanță formalistă) descinde din el” (p. 50).

Aș vrea să adaug (ipoteza mea) că hipercelebra frază rimbaldiană s-ar putea să fie o răsturnare a maximei lui Isidore Ducasse (Lautréamont): „Si j’existe je ne suis pas un autre” (Les Chants de Maldoror, Chant Cinquième, 3); Rimbaud n-ar fi făcut aici decât să utilizeze fascinantul procedeu ludic-metafizic al lui Ducasse, acel retournement, détournement al sensului citatelor și maximelor celebre. (Spre a-mi valida ipoteza, ar mai rămâne de demonstrat că Rimbaud va fi citit Les Chants de Maldoror, sau măcar fragmentele care circulau pe sub mână în mediul literar între 1870 – anul morții lui Ducasse – și 1871, când cartea nu se vindea în librării, nici în Franța și nici măcar în Belgia, unde fusese tipărită. Ori poate e vorba de o mirifică coincidență – și asta n-ar fi singura corespondență dintre Rimbaud și Ducasse!)

Se cuvine salutat și densul, savurosul eseu despre paradoxalul, narcisicul Rousseau, bolnav de el însuși, un masochist cum nu s-a mai văzut, care, cum bine zice autorul, prezintă: „O mare semeție, un sentiment, în orice caz, de singurătate mândră, sfidătoare, o trufie ce nu-și găsește alinare decât în propriul ei cult” (p. 240). Textul are ceva din aroma și tonul jucăuș-poetic al Dimineții poeților, grație, fără îndoială, și stilului elegiac al Confesiunilor și Reveriilor rousseau-iste. (Constat anecdotic: Dimineața poeților și Întoarcerea autorului au fost publicate una după alta, în 1980, respectiv 1982.)

În final, să fim o clipă atenți la balanța etico-existențială, indispensabilă în „cântărirea”, receptarea operei: „Opera are de câștigat sau de pierdut – asta vreau să spun – de pe urma atitudinii morale a autorului. Cel puțin pentru o vreme, pentru un secol, să zicem, de aici înainte” (p. 137).

Și totuși, iată ultimul cuvânt, înclinând clar balanța de partea operei: „Opera trebuie să învingă, în astfel de situații, nu numai timpul care selectează și diminuează, dar și idiosincraziile provocate de o viață nedemnă de valoarea operei” (p. 138).

Cu totul de acord, nici nu se poate altfel, chiar dacă rămânem uneori cu un gust amar când întrevedem, fie și prin ceață, că viața celui care scrie (sau prin care s-a scris!) marea operă e mai degrabă mizerabilă, abjectă.

Să nu uităm nici substanțialul „P.S. Figura autorului” (adăugat după aproape un sfert de veac de la apariția cărții): o privire sintetică, detașată asupra mereu complexei și ambiguei teme (dovedindu-se, și aici, fidel lui Barthes, acordându-i 13 pagini din 30). Iată două splendide pasaje sub formă (cum se și cuvenea) de paradoxuri:

„Literatura este altfel citită și judecată după Barthes […]. Dar Autorul, marele Satan? Impresia mea este că Marele Satan n-a fost înfrânt. Mitul lui continuă să funcționeze în literatură. Și, fapt curios, Barthes însuși îl întreține prin obstinația, deliberările, interogațiile lui ireverențioase. Aici se află paradoxul de care vorbeam mai sus. Un paradox nutrit de radicalismul teoretic al semioticianului, în prima fază a acțiunii sale critice, și dublat de cedările, jocurile, împăcările sale din faza de după Le Plaisir du texte” (p. 455).

„Și încă un paradox, paradoxul paradoxului, cel mai puternic și mai sclipitor din toate în creația lui Barthes: scriind despre moartea Autorului și dispariția marelui scriitor, Barthes se afirmă pe sine ca un mare scriitor și, implicit, ca un autor de referință. Prin aceasta, se revelează, el însuși, a fi un Oedip care-și ucide tatăl pentru a-i lua locul. Scriptorul din el îl propulsează spre vârfurile ierarhiei intelectuale din epoca sa. Pe scurt, în jurul morții Autorului, Roland Barthes a reușit să creeze o veritabilă mitologie critică și să impună, voit sau nevoit, un nou mit: mitul celui care vrea să scoată autorul din ecuația literaturii. Mitul Barthes, mitul teoreticianului care refuză privilegiile și autoritatea autorului, folosindu-se inteligent și inspirat de ele” (ibid.).

De semnalat și postfața, „O carte ‘anacronică’ în trei dialoguri”, frumos omagiu adus Întoarcerii autorului de către talentatul teoretician și critic literar Andrei Terian.

__________________________________________

* Eugen Simion, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relația creator-operă, ediția a IV-a, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2013.

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 28-30]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s