Andreea POP – „Tratamente” domestice

ioana miron

Cele mai multe din poemele cu care debutează Ioana Miron în Picaj au textura unui melanj lucid-reflexiv. Unul care surprinde foarte concret aliajul social precar și care, „livrând” ca dintr-o convalescență fără capăt (nu și cu afectul de rigoare, abandonat în folosul unor inflexiuni tari) viziunile acestea „sanitare”, descrie, în cele din urmă, și un „șantier” afectiv articulat după rigori (post)apocaliptice.

Cerebrale și epurate de excese, „sondajele” ce rezultă de aici gravitează în jurul unor spații personale fără stabilitate, survolate cu o atitudine tough, aproape manifestă, aș zice, dincolo de care se lasă bănuită, fără a ține de principiu poetic primar, totuși, angoasa. Versurile au, de aceea, aerul unor reportaje sumbre, ce rulează difuz în surdină, în care fondul vital al poemelor irizează viciat în câteva breșe. Adică un soi de oboseală cronică, pe care poeta și-o exploatează la maximum, și pe fundalul căreia își proiectează fisurile interioare. Cel puțin în primă fază, vidul acesta existențial se subordonează criteriilor cotidiene, vizează, adică, „montajul” degradant din jur, pe care poeta îl prelucrează sub forma unor observații succinte. Pus în scenă printr-un repertoriu de notații care se succed aproape ca niște automatisme, el echivalează o geografie intimă în criză: „am uitat că îmbunătățirile pe termen lung lasă loc de eroare/ de fiecare dată când fruntea sapă în craniu un/ traseu dus-întors/ plimbă-te plimbă-te zilnic cu ochii închiși mâinile în/ buzunar lasă timpanele/ și totul în jur ermetic încins ca o bucată de bitum abia turnată/ când degetele îți freacă ploapele să te/ țină treaz/ când cauți în tavan cute adunate în jurul aplicei să te agite”, ***[am uitat că îmbunățirile]. De regulă, cam toate poemele de acest gen ale Ioanei Miron (aproape toate în general, de fapt) uzează de o astfel de coregrafie semi-autistă a fricilor. Foarte bine e valorificată această strategie discursivă a Picajului, în care cartografia distanțelor și examenul intern sunt „operate” la intensitate scăzută și într-o tonalitate austeră.

Adevăratul „cantonament” al poemelor e de găsit, însă, în radiografiile de cuplu ce redirecționează exercițiile de „investigație” ale poetei în direcția crizei conjugale. E zona în care-și dă și examenul de „specialitate”, și pe care o aprofundează fără confesiuni cu efecte dramatice ori fără expozeul detaliilor senzuale. Ba chiar dimpotrivă; „absolvite” de orice fel de „patimi” intimiste, poemele de aici stilizează spectacolul domestic sub forma unui război „rece”, în care retorica de uzură funcționează pe post de analgezic: „spune-mi începând de mâine câte dimineți vor mai fi de partea ta/ să hibernăm deci cât mai e vreme să ne uităm în gol/ irisul nostru feliat de lumini și umbre      între noi contraste/ să lăsăm fluidele noastre să ne înghită/ &/ ce faci dacă mâine/ acasă înseamnă apa sub presiune rugina din țevi/ răceala din oase frig răspunsul mut/ constanta noastră de fericire// ne spunem de azi vom trece cu bine de mâine și de mâine”, ***[spune-mi începând de mâine]. Simptomatice sunt astfel de secvențe pentru că, în proiectul lor minimalist, ele concentrează nodurile cele mai importante de tensiune ale volumului.

Și mai e ceva. Chiar dacă nu se concretizează (de tot) într-o poetică, poemele dezvoltă, în câteva locuri, demonstrații care deja merg într-o direcție superioară. Venite din intuiție anatomică și din scepticism vizionar („pielea noastră de celofan”, „natura noastră de ambalaj”), ele trimit în subsidiar spre semnalmentele unei sensibilități aproape postumane, sau oricum, una care și-a mai pierdut din structura sa de bază: „aici și acum gângurim/ ne aciuăm în căldura simplă a lucrurilor/ spre dimineață ghemuiți în fotoni/ suntem la fel de organici pe cât de cinic ne recompunem// în poze timpul rămâne inert/ zeci de vibrații sparg barierele frunții/ &/ de azi dimineață respirăm vintage orice trend”, ***[să vorbim despre lumina]; „așteptăm autobuzul rând pe rând fețele posibile se pierd &/ lucrurile simple emană o căldură aproape umană”, ***[stăm aici ghemuiți]. E un registru care, chiar dacă acum insuficient exploatat, poate „produce” efecte pe termen lung și ar fi interesant de urmărit și pe viitor.

Cu unele mici scăpări, forțat în câteva secvențe, rulajul hard al Picajului tinde să se autodistrugă, uneori, prin abuzul de imaginar agresiv („javre de metal latră țeapăn din încheieturi”). Dincolo de ele, Ioana Miron debutează cu niște poeme racordate pe deplin la rețeaua contemporană, care rămân, totuși, sub auspiciile unei vocații poetice bine exersate.

____________
* Ioana Miron, Picaj, Casa de Pariuri Literare, București, 2016

***

somnul din conducte

Tensiunea poemelor Sînzianei Șipoș din somnul din conducte vine din spectacolul baroc al viziunilor sale fanteziste. Tot despre un proiect liric ce frizează angoasa e vorba și aici, dar unul de ținută ceva mai ostentativă, care nu se mai mulțumește să sugereze doar criza personală, ci își propune s-o reclame de-a dreptul și s-o prelucreze în folosul propriului examen clinic.

Elanul cu care poemele își etalează imageria lor sumbră se înscrie pe o traiectorie onirico-suprarealistă ce prinde în desfășurarea ei hiatusul existențial sub forma unui paragini luxuriante: „Era înainte de mâine, și totuși mâine părea la fel de bine un bărbat intrat în cameră. Gâtul mi-a înțepenit în direcția lui și i-am șoptit: o să facem inundație, o să vină vecinii și nu o să le putem deschide, am lăsat prea mult florile să crească. Ne împleticim prin casă, ne împiedicăm de tulpini, ne-am obișnuit așa. Stătea nemișcat. O fântână arteziană se-ntindea la picioarele mele. Am început să-mi mișc degetele în spumă și nu mai era el, era marea și câtă fericire mă poate încăpea?”, #[Era înainte de mâine] Se citesc aici, dincolo de intensitatea dezastrului intim, o predispoziție pentru înscenare și-o apetență pentru delirul vizual, notabile cu atât mai mult cu cât repertoriul de imagini se revendică peste tot de la un fond decadent („Luna e o burtă umflată de viermi.”; „[…] galbenul vomei strălucește ca soarele”) menit să accentueze măreția catastrofică a teritoriului pe care poemele și-l anexează.

Unul care echivalează golul interior printr-o geometrie domestică regizată cu precizie, ce devine cazemata din care poeta își proiectează scenariile intimiste. De cele mai multe ori, „conspectele” acestea de cameră pe care le pune la bătaie schițează viziunile poetice sub forma unor metamorfoze, căci versurile captează deplasarea sensurilor, transferul de semnificații și (i)realitatea halucinantă care se deschide de aici: „Zborul dintr-un interior în altul. Colțul patului se topește într-un mulaj, urcă în jurul picioarelor. Multe cearșafuri găurite pe acoperiș. Privim o pastă alburie care picură pe podea.”, #[Zborul dintr-un interior în altul]. E o perspectivă, care, focalizată, n-are cum să contureze altceva decât decât un „Gulag” intim fără soluție sau ispășire: „Nisipul din așternuturi și nicio formă de plajă.” vs. „Suntem ambalați în vid separat, de o parte și de alta a ecranului. Cândva ne vom privi de aproape și vom dormi mult.” vs. „M-am așezat pe mâna stângă până mi-a amorțit și m-am gândit că ești tu.” De aici și până la suprasolicitare afectivă, nu e cale lungă. Impresia e că poeta își contemplă cu satisfacție micile „producții” bizare; oricum, voluptatea cu care își construiește spațiile de captivitate (după „rețeta” Charlottei Perkins Gilman) concentrează, în cele mai reușite secvențe ale volumului, gradul maxim de încordare al poemelor: „Învelișul. Peste tot, căderea bruscă. Scaunele se rostogolesc și prind sub picioarele lor îndoite bucăți de corp. Nu mai știu cum să ridic cana de cafea. În camera ta, îmi îndepărtez mâinile. Pereții mă ghidează, ca într-o cutie de ciment micșorându-se. Distanța dintre noi plesnește ca niște cabluri de înaltă tensiune. De fiecare dată când mâna ta, somnul din conductele de sub oraș.” #[Învelișul]. Tensiune a versurilor care vizează nu doar nivelul concret al detaliilor negative, din care Sînziana Șipoș face o profesiune de credință, cât și spațiile-lipsă în care se desfășoară ceremonios circuitul acesta afectiv.

Incisive și concise, „tăiate” cu atenție, în ciuda frazării lor pe alocuri galopante, poemele din somnul din conducte au vibrația autentică a unor sentințe definitive.

_________
* Sînziana Șipoș, somnul din conducte, Editura Charmides, Bistrița, 2016

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 40-41]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s