Mihaela VANCEA – Proza scurtă în larg

pascal-deseneaza-corabii_1_fullsize

Anul literar trecut a oferit câteva romane valoroase de proză printre care se numără și Pascal desenează corăbii al lui Radu Niciporuc. Volumul* reprezintă debutul literar al unui scriitor mai neobișnuit, un scriitor care vine din mediul marinăresc fiind inginer electrician pe navă – și care reușește astfel să îmbine cu succes lumea rigidă a șuruburilor, cum el însuși o numește, cu finețurile literaturii.  

            Autorul cultivă arta suspansului printr-o colecție de opt povești marinărești al căror punct de intersecție îl reprezintă însuși personajul narator. Bun observator, acesta demonstrează capacitatea de esențializare a experiențelor-limită ale celorlalți. De departe cea mai tulburătoare povestire este Don’t kill me, my friend, titlu care corespunde replicii unui ,,negrișor”, cum sunt numiți cu o oarecare duioșie cei care se strecoară pe navă la acostarea în porturi. Acest intrus este ,,încă un Jimmy”, ceea ce relevă o formă de manifestare a eticului pe mare. Este povestea unui personaj care își găsește pe alocuri puncte comune cu Vineri, sălbaticul din Robinson Crusoe. Jimmy se autodomesticește și se adaptează perfect colectivității din singurătatea mării devenind un model de fidelitate: ,,Își frângea mâinile, tremura ușor și era gata să plângă. L-am bătut cu palma pe spate și i-am simțit pielea umedă și uleioasă. Când a auzit tranquilo, hombre, s-a liniștit și m-a atins cu vârful degetelor. Din bânguiala lui recunoscătoare am cules câteva silabe în portugheză, iar când i-am făcut semn să mă urmeze, m-a împroșcat cu si-si-uri gâfâite și convulsive, amintindu-mi de guduratul câinilor din copilărie”.

            Într-un astfel de peisaj al prozei scurte apare revitalizarea unor lecturi ale copilăriei ce amintesc deopotrivă de cărțile lui Jules Verne, Robinson Crusoe sau prozele scurte ale lui Jack London. Din pricina termenilor tehnici precum tribord, babord, etalon, cambuză, coferdamuri și alții, textele capătă o nuanță didacticistă, dar indispensabilă pentru autenticitatea spațialității. Background-ul naval devine un pretext al povestirilor, dar dă un plus de savoare, livrează acel je ne sais quoi prin care se creează o atmosferă feerică și care lărgește, totodată, porțile unui imaginar maritim aproape inexistent în literatura română.

            Cu toate că discursul se caracterizează printr-o lentoare similară mișcărilor ondulatorii ale valurilor, poveștile acumulează treptat tensiuni care nu se descătușează. Proza scurtă a lui Radu Niciporuc devine asemenea unui explozibil aflat în punctul de a fi declanșat, dar care e oprit exact înaintea impactului. Răsturnările de situație recurente în textele acestui volum sunt tehnici pe care autorul le-a învățat și preluat de la Cehov și Salinger, după cum el însuși afirmă într-un interviu pentru Dilema veche. ,,Şi eram conştient că vaporul, marea sînt subiecte cu încărcătură exotică şi ăsta era un pericol de metabolizat. Temele povestirilor, cum ştim de la bătrînul don Julio, iubitul meu don Julio Cortázar, sînt de două tipuri: teme pe care le cauţi şi teme care vin singure, care ţi se impun. Mie, printr-un noroc, mi s-au impus temele, dar forma absolut deloc. Eram paralizat de admiraţie pentru Julio Cortázar, pentru Joseph Conrad, pentru Cehov, pentru Salinger.”

            Din acest punct de vedere, Don’t kill me my friend și Un Bănuț cafeniu își dispută întâietatea. Interesant este că, deși cele două povestiri se deosebesc în special la nivel de spațialitate, scriitura nu se modifică. Episoadele decupate din aventurile pe mare sau din porturi nu sunt mai puțin savuroase decât cele ale vieții pe uscat. De pildă, excelent scris e chiar primul fragment care deschide Un bănuț cafeniu: ,,Ca să simţi, chiar nelămurit, că viaţa te împinge într o altă direcţie, nu e nevoie să fii pe mare, vântul să decapiteze valurile, vaporul să ruleze cu înclinări abrupte şi să nu poţi sta decât în pat, cu ochii la tavan şi picioarele înfipte în tăblia dulapului. Te poţi afla oriunde, e de ajuns să ai o pată de nicotină pe tavan, iar acesta să nu tremure şi să scârţăie din toate încheieturile, cum face al meu chiar acum, când nava intră în Biscaya, în balast şi cu hambarele goale. Nu sunt un fumător înrăit; cochetez cu acest obicei numai după orele de program, când citesc în pat, până la cină sau chiar până mai târziu, dacă la „cinemateca” navei nu găsesc un titlu care să merite osteneala. De obicei, prefer să citesc. Şi, dacă citesc, fumez. Cineva, înaintea mea, avusese acelaşi obicei, pentru că altfel n avea cum să se imprime pe tavan un bănuţ cafeniu”.

            Geografia de invidiat pe care o străbate naratorul începând de la coastele Mauritaniei, trecând porturile Mediteranei, până la țărmurile Americii, permite nuanțarea unor personaje atipice până acum, variante ale undergroundului lumii de pe uscat, adaptate la peisajul naval și portuar. Naratorul creează punți de legătură între personaje, precum e și momentul introducerii lui Jimmy lui Tata-Mare. Limbajul portuar este savuros și exotic, încărcat de noțiuni tehnice, dar și de termeni în spaniolă, portugheză sau franceză. Mai mult, cu toate că naratorul este un adevărat erou, deși nu pozează în salvator, el are un al șaselea simț pentru oamenii cu o poveste bună de zis mai departe. Un exemplu în acest sens este și Abdul, ,,singurul care nu se clătina cu sacul pe umăr”, pe care-l face marinar de covertă: ,, pentru că în mâinile lui parâmele păreau nişte simple sfori de rufe, a ajuns în scurt timp nostrom. Şi într-o bună zi îmi spune că are cinci copii şi că niciunul nu era botezat. Cum aşa, mă mir eu! Păi, simplu, zice. Suntem singura familie de catolici, într-un sat de musulmani! De aceea, mi-au şi dat părinţii un nume cu care să supravieţuiesc. M-am însurat cu o fată din sud, şi am adus-o în casa noastră, după cum e obiceiul. Şi, chiar dacă mă cheamă Abdul, Dumnezeu ne-a dat cinci copii. Şi în timp ce vorbea i se imprima pe chip o tristeţe de bărbat neobişnuit să ceară sau să se văicărească.”

            După cum remarcă Mihai Iovănel într-un număr anterior al Vetrei, Radu Niciporuc contribuie la fenomenul de reactualizeare a structurii sociologice. Criticul literar discută intrarea în câmpul literaturii autohtone a unor scriitori atipici, cu profesii ce permit o lărgire a peisajului literar. Astfel, autorul Pascal desenează corăbii e amintit alături de medici, operatori call center, profesori de liceu, călugări sau băieți de Dorobanți. Ceea ce determină ca însuși volumul cu care debutează scriitorul să răstoarne perspectiva asupra poveștilor cu marinari, a peripețiilor care nu se limitează la lupte cu pirați, ci care, din contră, vin să ancoreze în prezent aceste personaje. Problemele actuale marinărești sunt reprezentate de criza porturilor ce va face ca în curând ,,navele să fie legate unele de altele în calupuri, și uitate cu lunile (sau poate cu anii!) în golfuri neatinse de cruzimea taxelor, rutele să fie evaluate la milimetru, manevrele să se desfășoare doar la lumina zilei, iar viața pe mare să nu mai fie ce fusese până atunci”.

            Problema cea mai spinoasă pe mare, dar și pe uscat, este cea a singurătății, problemă concretizată cel mai bine în ultima proză, Ascensorul. Ca într-un parcurs imaginar al acestor proze, aceasta pare să fie de-a dreptul și ultima navă, ultima oprire într-un port metaforic. Nu e surprinzătoare, prin urmare, nici așezarea ei la finalul unui volum ale cărui aventuri par că se domolesc în ultimele pagini. Poveștile cu și despre marinari și alte aventuri navale au fost așezate dintotdeauna, printr-un pact tacit, în universul lecturilor copilăriei, al aventurilor cu pirați și corăbii care au determinat o anumită rețea imaginară; rețea care își pierde valabilitatea în cartea lui Radu Niciporuc. Clar, prozele sale scurte nu mizează pe entertainment, nu livrează aventuri cu hoți de mare, nici lupte cu săbii, nici dialoguri deocheate sau personaje cu papagali pe umeri. Ceea ce surprinde el este vulnerabilitatea în fața solitudinii de pe ,,autostrăzile lichide”, dinamica porturilor, sistemul colectivității navale, descărcări și încărcări de vapoare, dar, mai ales, povești reale ale unor personaje din diverse colțuri ale lumii pe care naratorul ni le descoperă, însă niciodată în întregime.

            Un „lup de mare” în fibra lui intimă, dar atras de literatură ca formă de evadare dintr-un spațiu al solitudinii, Radu Niciporuc se dovedește a fi un spirit cultivat, puternic ancorat în lumea literelor. Odată cu Pascal desenează corăbii cititorul descoperă o voce autentică, o voce ,,altfel” care vine dintr-un mediu inaccesibil celor mai mulți dintre noi, dar pe care-l adaptează cu ușurință universului literar. E o carte ce momește conspirativ iubitorii de aventură, dar care le va răsturna cu siguranță așteptările.

_________

* Radu Niciporuc, Pascal desenează corăbii, Cartea Românească, București, 2016.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 36-37]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s