Dana DOMSODI – Repetându-l pe Adorno. Dialectica negativă în căutarea condițiilor materiale pierdute

critical theory

Cartea lui Werner Bonefeld, Teorie critică și critica economiei politice. Despre subversiune și rațiune negativă1 este situată la intersecția mai multor școli de gândire critică marxiste, precum Wertkritik sau dialectica sistemică, criticate ele însele de pe pozițiile unei teorii critice sociale  (neo)adorniene, asumată de Bonefeld, în virtutea capacității acesteia de a deschide reflecția asupra abstracțiilor reale înspre societate, stat sau istorie. Împotriva unei trans-istoricități care afectează mai ales școlile de marxism clasic-ortodoxe, dar și a anistoricității Neue Marx Lekture, Bonefeld ne propune o lungă și adnotată notă de subsol la filosofia adorniană, ce ar avea meritul de a depăși impasurile sistemico-abstractizante ale Wertkritikului și de a întemeia sistemic, din păcate nu și istoric, semnificația materialismului dialectic de clasă. Premisele cărții alcătuiesc o triadă ce reușește într-adevăr să pună degetul pe rana deschisă a Wertkritikului, fără însă a reuși acel salt de la materialism dialectic critic la materialism istoric. Antagonismul social este premisa legii valorii și nu invers, mișcarea societății este antagonistă din pornire, iar statul modern este forma politică specifică relațiilor sociale capitaliste – acestea sunt schițele sintetice ale celor trei teze care ordonează textul în polemica sa contra marxismului clasic, a marxismului critic (Moishe Postone, Helmuth Reichelt, Georg Backhaus, Chris Arthur, Riccardo Bellofiore etc.) și a unei critici a economiei politice a capitalismului lipsite de determinații sociale sau istorice. Că Școala de la Frankfurt și descendenții săi au rămas divorțați de masele și clasele al căror secret s-au lăudat mereu că-l dețin, nu mai este un secret pentru nimeni, însă faptul că se încearcă o deschidere a criticii abstracte a abstracțiilor înspre stat, societate sau istorie ar fi putut fi o noutate. Din păcate, fără a-și propune transformarea condițiilor sociale de existență, cartea eșuează și în a oferi o nouă transformare a interpretărilor, ceea ce, din fericire, face ca filosofia să rămână în continuare vie azi printr-o ratare consecventă a condițiilor realizării sale.  Punctual lucrurile stau cam așa:

Pentru Bonefeld, „teoria critică înțelege societatea ca imanență antagonistă în sine, existând o singură realitate, aceea a relațiilor sociale existente” (p. 5), iar metoda proprie de expunere și prezentare a unei critici a societății capitaliste este dialectica desfășurării categoriilor specifice societății capitaliste. Teoria critică ar trebui să poată dezvălui fundamentul social al întregului sistem de abstracții economice reale. Da, economia este formula unei lumi inversate (apud. Marx), și da, abstracțiile economice au o validitate obiectivă (apud Reichelt), la fel cum valoarea dispare în mișcarea constantă a formelor pe care le ia, însă adevărul sistemic al acestor afirmații trebuie să cedeze prioritatea „omului în relațiile sale sociale ca esență a societății” (p. 9) și recuperării antagonismului de clasă ca premisă constitutivă a categoriilor economice, și nu invers. Așadar, contra Postone, clasa este mai mult decât un simplu moment abstract al teoriei burgheze a capitalismului, fiind „categoria critică a bogăției capitaliste, măsura neadevărului societății capitaliste” (p. 9).  În căutarea definiției perfecte a teoriei critice și a unui exercițiu critic conform unor standarde de subtilitate adorniană neegalate totuși în filosofia contemporană recentă, Bonefeld reușește să construiască o critică solidă, atât împotriva economicizării teoriei critice, cât și a ontologizării abstracțiunilor reale ale societății capitaliste. El face asta printr-o poziționare destul de originală a teoriei sociale critice nu în contra sociologiei empirice banale, nici împotriva idealismelor postmoderniste, nici doar împotriva școlii de marxism clasic, ci în contra-mișcare față de teoria economică însăși. Dacă teoria economică este adevărul unei societăți lipsite de conștiința propriului adevăr, atunci teoria critică nu poate fi decât exercițiul critic al acestui adevăr, ce-și ia ca punct de plecare teza aparent simplă că economia este întotdeauna economie politică, adică mișcare dialectică a lucrurilor/abstracțiilor ce apar ca expresii ale unor relații sociale, acestea din urmă obiectivându-se ele însele ca abstracții. Pe scurt, teoria critică denunță iraționalitatea unei teorii economice în răspăr cu materialismul propriilor sale condiții sociale și istorice. Teoria critică este critica fetișismului naturalității categoriilor economice și a societății ce ia de bun acest naturalism.

Bonefeld operează cu o definiție adorniană a conceptului de materialism istoric, înțeles ca disoluție a lucrurilor concepute în mod dogmatic, în timp ce metoda criticii economiei politice o preia de la Marx, construind raportul dialectic dintre categoriile economice și relațiile sociale pe schema metodologică prezentată în Grundrisse: „concretul este concret pentru că reprezintă concentrarea mai multor determinații, așadar unitate a diversului; el apare în procesul gândirii ca un proces al concentrației, ca rezultat, nu ca punct de plecare, deși, în fapt, reprezintă punctul de plecare  și totodată punctul de plecare al observației și concepției”2. În contra unei teorii non-materialiste, dogmatice, trans-istorice, pentru Bonefeld, teoria critică dezbracă abstracțiile economiei politice capitaliste de metafizica legității naturale care le validează autonomia, pentru a le dezvălui propriul caracter social, imanent și istoric determinat. Nu e vorba de o simplă socializare a economiei, ci de inversarea raportului de condiționare dintre relațiile sociale și antagonismul de clasă, de-o parte, și categoriile economice, de cealaltă: „lumea reificată a cantităților economice își găsește explicația rațională în comprehensiunea relațiilor sociale actuale care o susțin și constituie, dar care dispar în aparența lor economică ca factori de producție dependenți” (p. 70). Încă o dată, critica lui Bonfeled pare redactată direct în timpul unui curs de-al lui Adorno, gândirea critică fiind înțeleasă in primis ca negație a lucrurilor în năucitoarea lor aparență. Nu o critică lukacsiană a reificării, nici a reificării categoriilor burgheze în sistemul de cunoaștere burghez, ci negația acestei reificări este teleologia teoriei critice, faultată parcă doar de disonanța dintre propria-i metodologie materialisto-istorică și caracterul pur abstract al dialecticii negative care dă un clasic răspuns hegelian, chiar dacă with a twist, la exerciții critice post-hegeliene.

Adevărul societății capitaliste este capitalul însuși și relațiile sociale care i-au dat naștere și deasupra cărora domnește. Antagonismul societății capitaliste este cel de-a doilea adevăr al modernității, manifestându-se și ca „relație de dependență mutuală a unei unități sociale dezbinate” (p. 64). Adevărului sistemic al capitalului – legea valorii – îi răspunde adevărul materialist istoric al societății – lupta de clasă, dialectica fiind singura care poate gândi dincolo de „vraja năucitoare a lumii valorii”, nefiind ea însăși vreo teologie a istoriei.

După acest preambul teoretico-abstract despre materialismul teoriei critice, ce ocupă mai mult de o treime din carte, Bonefeld purcede la critica abstractivismului Noii lecturi a lui Marx pornind de la punctul cel mai nevralgic al marxismului critic, și anume chestiunea acumulării primitive, ca adevăr istoric de data asta, iar nu ca pozitare a precondițiilor abstracte ale capitalismului și subsumare sistemică a acestora sub umbrela legii valorii. În contra  unui Wertkritik pregătit să sacrifice mișcarea istorică reală în favoarea unei teologii critice a legii valorii, originea istorică a capitalismului, departe de a fi o pură contingență ușor lăsată la o parte, devine piatra de temelie a unei interogații asupra semnificației și metodei teoriei critice. Ipoteza lui Bonefeld e simplă: dacă tranziția la capitalism nu s-a realizat în virtutea vreunei necesități istorice, atunci trebuie pornit de la mișcarea forțelor și relațiilor sociale a căror reorganizare condiționează apariția capitalismului, ceea ce face ca și legea valorii să fie secundară în raport cu relațiile sociale antagoniste a căror expresie este, dând prioritate critică clasei înțeleasă ca „premisă logică și istorică a formei valoare” (p. 79).

Separarea politicului de economic – aporia subiectului modern, cu capul în bughezie și cu brațele în proletariat –, adică separarea omului modern de mijloacele sale de subzistență și interpunerea între cele două a pieței și a schimbului, marchează trecerea de la relațiile personale de dependență pre-capitaliste la forme abstracte de dependență capitaliste. Relațiile sociale de dependență capitaliste apar însă ca forme economice pure, ce-și neagă constant propriul conținut, ascunzându-se în spatele unei logici a separației. Adevărul acestei logici a separării este de fapt o logică a deposedării salariatului de plusvaloarea muncii sale și de mijloacele unei subzistențe autonome față de economia pieței de schimb capitaliste. Între subzistență și individ se interpune vinderea necesară a forței de muncă a acestuia din urmă, în contextul unei totalități sociale antagoniste, divizate între creatorii de plusvaloare și deținătorii de capital, o structură de relații sociale ce contribuie la reproducerea capitalismului și a acumulării de profit, ce ajunge să se manifeste ca schimb natural între categorii economice obiective.

Dacă acumularea primitivă nu poate fi înțeleasă altfel decât din perspectiva acumulării capitaliste, atunci într-adevăr dialectica sistemică este rezultatul unei transformări istorice și nu invers, după cum pare a susține Chris Arthur, ce avansează ideea unei logici a abstractivității imanente capitalismului ce ar subîntinde propria-i dialectică sistemică. Bonefled remarcă just că în cazul lui Arthur, „ordonarea categoriilor nu este în niciun fel determinată de recapitularea unui lanț istoric al cauzalității, ci este articulată doar pe baza unor considerații pur sistemice” (p. 88). Nici Backhaus nu iese mai bine, căci, prins în capcana unui pozitivism logic, el propune teza unui început logic al relațiilor sociale capitaliste. Helmuth Reichelt, mai nuanțat decât predecesorii săi, însă la fel de prins în teologia valorii, încearcă o teorie a legii valorii ca universal in re, unde valoarea ca formă obiectiv validă a unei abstracții economice reale guvernează întregul sistem social. Societatea, istoria, modernitatea însăși par o triadă de ostateci – fără opțiuni – ai unei forme de legitate abstractă, ce gestionează funcționarea unui sistem de producție capitalist, determinat social și istoric, în contextul unei modernități clar determinate ea însăși geografic, istoric și temporal. Evacuarea istoriei din legea valorii poate explica totul, mai puțin existența istoric determinată a capitalului însuși.

Disputa dintre Noua Școală de la Frankfurt și Neue Marx Lekture include și controversa între două concepții diferite asupra clasei. Urmându-l pe Adorno, care la rândul său preferă vechea lectură atentă a textelor lui Marx, și Bonefeld înțelege clasa drept „categoria obiectivă a societății false” (p. 101), fundamentul pe baza căruia munca unei părți a societății este jefuită fără echivalent de cealaltă parte a societății. Aici, într-adevăr și în acord cu Marx, îndreptarea acestei nedreptăți universale este posibilă doar prin negarea acestei totalități sociale antagonice: nu lupta de clasă și victoria proletariatului, ci negarea societății capitaliste și afirmarea societății fără clase. Nici măcar conceptul de clasă-pentru-sine, atât de prețios pentru cea de-a treia Internațională, nu trece testul litmus al categoriei ce ar putea gândi out of society, ea nefiind pentru Bonefeld decât expresia unor „relații sociale capitaliste qua relații obiectivate de natură economică” (105). Totuși, după o bună refutare a teoriilor stratificării și grupurilor sociale sau a clasei ca pură abstracție, nici verdictul bonefeldian al clasei qua contradicție ce nu poate fi clasificată, „formă perversă a obiectivării sociale” (p. 114), nu avansează prea mult în acoperirea hăului căscat între subtila teorie critică a Școlii de la Frankfurt, și a noilor săi elevi, și condițiile sociale real existente ce ar trebui să nege contradicția și legea valorii pusă deasupra-le. Distincției hegeliene între clasa-în-sine și clasa-pentru-sine i se adaugă un al treilea moment al clasei-împotriva-sa,  manifestat fie ca falsă conștiință de clasă, fie ca necritică asumare a clasei în categoriile economice valide ale unei societăți false, fie ca antagonism insolvabil.

Mai savuroase din perspectiva teoriei sociale sunt capitolele despre piață și stat, unde într-adevăr Bonefeld propune o serie de legături teoretice mai puțin explorate, precum reflecția despre munca abstractă ca formă capitalistă de conceptualizare a muncii creatore de valoare și timpul muncii (social necesare) ca unitate abstractă de măsurare a valorii, pe de o parte, și piață ca manifestare a modului în care „legea valorii anihilează spațiul prin intermediul timpului (social necesar abstract)”, pe de altă parte (p. 147). Mai mult, această piață globală nu funcționează în ciuda delimitării teritorial-naționale a economiei și statului, ci reprezintă însăși „condiția sistemului inter-statal” (p. 149). Piața globală de schimb reprezintă mecanismul de validare a tuturor categoriilor abstracte ale capitalului, rețea de condiționări abstracte a indivizilor ce iau auto-validarea de sine a capitalismului drept condiție naturală a existenței. Piața mântuie categoriile economice de adevărul lor istoric și social. Laolaltă cu acumularea primitivă capitalistă, piața reprezintă deopotrivă precondiția, reproducerea și rezultatul modului de producție capitalist.

În interiorul teoriei marxiste, statul este fie criticat din perspectiva supra-determinării economice a politicului, fie din perspectiva intereselor de clasă capitaliste a căror expresie este și la a căror reproducere contribuie. În contra unei tradiții de recuperare a statului ca teren al luptei și posibil aliat al clasei creatoare de (plus)valoare, Bonefeld propune o teorie a statului ca structură pur burgheză, invitând la o lectură a economiei politice clasice a statului nu în contra sa, ci luând de bune tezele filosofilor moderni liberali sau conservatori. Statul este forma politică a societății capitaliste, două formațiuni istorice născute în același timp, două fețe ale aceleiași monede pe care ne-am învățat să o citim ca separare a politicului de sfera economică: „economia muncii libere implică statul ca formă politică a acelei libertăți” (p. 160). Funcția statului este tocmai aceea de a depolitiza schimburile economice, de a depolitiza relațiile sociale antagoniste, de a garanta legalitatea contractului dintre capital și muncă, de a sancționa și pedepsi polițienește orice abatere de la normele de funcționare ale legii valorii. Dacă societatea burgheză este unitatea unui antagonism constitutiv și insurmontabil, atunci statul este forma politică ce ține contradicția laolaltă, depolitizând sfera economică și asigurând bunul mers al procesului de extragere al plusvalorii. Statul este corpul mâinii invizibile, mecanismul depolitizat al ajustării economice. Garantarea libertății, in primis ca libertate economică, și a formei de proprietate privată atât de necesară acumulării și protecției roadelor exercițiului de libertate comercială sunt primele două funcții ale statului: „economia liberă este o decizie eminamente politică, care trebuie luată în mod repetat pentru a împiedica folosirea neliberală a libertății și pentru a preveni politizarea relațiilor sociale de muncă” (p. 176). Pentru Bonefeld, statul este doar câinele de pază al bunei funcționări a capitalismului, fidelul comitet executiv al burgheziei, unic depozitar al  autorității politice conferită  liberei economii a muncii. Pe scurt, statul politic este doar statul societății burgheze, executor testamentar al plusvalorii create de clasa  aflată în afara politicului.

Cartea se încheie dialectic cu o reîntoarcere la punctul de pornire, și anume, revizitarea relației dintre teoria critică și dialectica negativă. Împotriva ambițiilor (neo)adorniene, teoria critică bonefeldiană rămâne expresia unei teologii politice negative a unui set de condiții materiale și sociale istoric determinate, însărcinată doar cu predica necesității negării totale a acestor condiții și a relațiilor sociale care le constituie. Împotriva unui umanism idealisto-burghez al progresului și a unei istorii reduse la istoricitate, teoria critică este pentru Bonefeld un lung exercițiu teoretic într-ale realismului negației. Ca pură negație, simpla ipoteză a societății fără clase rămâne momentan pură incertitudine intuită de conștiința (economică) nefericită. În cel mai bun caz.

Aceeași boală pare să afecteze teoria critică contemporană, și anume, sterilitatea sa practică, pentru care nu mai putem învinovăți doar forțele sociale învinse și resemnate, ci care pare rezultatul direct al unui exercițiu critic versat în crearea de abstracții teoretice înalt-burgheze menite să critice abstracțiile concrete ale capitalismului, rămânând însă imună la reflecția propriu-zis istorică și materială. În mod ironic, un singur lucru par a rata noile lecturi ale lui Marx și noile teorii critice adorniene – metoda materialismului istoric. Convinsă de adevărul tezelor lui Marx, teoriei critice contemporane – cea demnă de acest nume – îi rămâne sarcina de a deduce acest adevăr din condițiile materiale existente și nu vice-versa. Altfel, din balonul metodologiilor corecte, reflecția justă asupra temporalității abstracte a muncii, asupra contradicției de clasă și a formei burgheze a statului vor fi cu ușurință negate pe hârtie și doar acolo. Faptul că suntem deținătorii adevărului capitalismului pare a merge mână în mână în teoria critică cu statutul de gropar al acestui adevăr.

_________
1 Werner Bonefeld, Critical Theory and the Critique of Political Economy. On Subversion and Negative Reason, Bloomsbury Press, New York 2014, 246 p.
2 Karl Marx, Grundrisse. Foundation of the Critique of Political Economy, Penguin Books, London 1993, p. 101.

 

 

 [Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 64-66]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s