Revoluții în oglindă este titlul oarecum înșelător al unei scurte lucrări publicate de editura Tact. Înșelător întrucît momentele revoluționare inițiale din Rusia și China sunt prezentate în tușe extrem de sumare, iar textele semnate de Perry Anderson și Wang Chaohua se axează asupra evoluțiilor economice, sociale și politice post-revoluționare din cele două state. Articolul cercetătorului englez este un mic studiu comparativ: succesul chinez pus în oglindă cu eșecul sovietic. Dar dincolo de o interesantă, deși sumară, schiță a dezintegrării Uniunii Sovietice, ca efect al unei eșuate tentative de reformă întreprinse de M. Gorbaciov, propusă de Anderson, China ocupă prim-planul acestor reflecții. Iar prin replica oferită de Wang Chaohua ne este servită o polemică între două interpretări diferite ale realităților sociale și politice din China contemporană, precum și ale relației pe care aceasta o mai păstrează (sau nu) cu spiritul revoluțiilor socialiste. Filtrînd prezentul prin prisma trecutului, cei doi autori ne oferă o perspectivă diacronică ce cuprinde „marele salt”, revoluția culturală, reformele pro-piață, criza reprezentată de momentul Tiananmen dar și marea decolare a economiei chineze în noul mileniu.

De fapt, dacă dispariția URSS în 1991 a aruncat problema naturii regimului sovietic în conul de penumbră al cercetărilor istorice și academice, întrebarea dacă se mai poate face o asociere legitimă între China secolului XXI și revoluția ce a dus la proclamarea Republicii Populare în 1949, dacă ceva din spiritul revoluționar mai animă gigantul asiatic, altfel spus, dacă mai are vreun sens să vorbim despre revoluția chineză la timpul prezent, rămîne deschisă și actuală. E tocmai întrebarea la care caută să răspundă Perry Anderson și Wang Chaohua.

Dat fiind faptul că problema centrală a revoluției ruse nu este amintită explicit, se impune poate o paranteză. Ne referim la natura statului rezultat în urma revoluției din octombrie 1917 și a războiului civil ce a urmat. A fost URSS un stat al clasei muncitoare, un regim condus de proletariat? A fost „socialism” regimul politic implementat de Lenin și ceilalți revoluționari? Naționalizarea, trecerea agenților economici în proprietatea statului nu este suficientă pentru a considera un regim politic drept socialist. La fel de important este controlul efectiv exercitat de  clasa muncitoare asupra procesului producției și, în sens mai larg, al reproducerii sociale. Socialismul nu se reduce la forma de proprietate, ci presupune și un anumit tip de participare activă a cetățenilor la viața politică diferit de cel al parlamentarismului burghez sau al stalinismului, o organizare de tip grassroots și o translație într-un limbaj politic a problemelor existenței cotidiene. La fel de importantă ca formele colective de proprietate este și construcția unor instituții democratice care să asigure această participare populară.

Condițiile concrete din Rusia au condus la o enormă contradicție între revendicările legitime ale clasei muncitoare (autonomie, control democratic al vieții economice etc.) pe de o parte, constrîngerile războiului civil și ulterior imperativele industrializării și în general ale modernizării unei societăți înapoiate pe de altă parte. În 1921 liniile conflictului erau deja sesizate cu claritate. Astfel Lenin, într-un articol intitulat „Criza partidului”, considera că URSS este „un stat proletar cu deformări birocratice”¹. Cunoaștem direcția în care a fost rezolvată această contradicție. Stalinismul a reprezentat lichidarea democrației muncitorești (slăbită oricum enorm de tributul plătit în războiul civil care, după unele surse, a înjumătățit rîndurile proletariatului) și impunerea unui model birocratic ierarhic de management industrial. Un capitalism de stat, în interpetarea unor teoreticieni precum Tony Cliff, în care statul deținea monopolul exploatării forței de muncă, iar birocrația etatistă se substituia vechilor manageri capitaliști. Dar să dăm cuvîntul și lui Troțki, celălalt lider intelectual al revoluției. Remarcînd cu amărăciune degenerarea statului proletar în timpul stalinismului, acesta observa și acapararea treptată de către aparatul birocratic a vieții și structurilor de partid². Însă tranșarea acestei dileme într-o direcție autoritară și birocratică nu a afectat doar URSS. E. Mandell constata că și alte state proletare apărute după al doilea război mondial, în urma luptelor revoluționare ale maselor conduse de lideri revoluționari ce nu au fost neapărat marxiști (Iugoslavia, China, Vietnam), au fost caracterizate din start de „deformări birocratice”³.

Acesta ar fi așadar cadrul de la care pornește disputa dintre Perry Anderson și Wang Chaohua. După Anderson, partidul lui Lenin, cu baza socială dezintegrată sau absorbită în structurile noului stat, ajunsese un aparat al puterii izolat, suspendat deasupra unui peisaj devastat. Această stare de fapt timpurie conține germenii prăbușirii URSS de mai tîrziu, oferind totodată o explicație pentru surprinzătorul succes economic chinez. Așadar, eșecul URSS de după anii ’60 se datorează modului în care a fost tranșată contradicția pe care am amintit-o, triumfului și rigidizării birocrației în dauna democrației de partid sau, în termenii lui Anderson, involuției lente a unei birocrații conservatoare care a paralizat economia și societatea, în măsura în care hipercentralizarea birocratică a sufocat din start orice impuls inovator. Peste toate acestea, tentativele reformatoare ale lui Gorbaciov au avut efecte contrare celor intenționate, din cauza trecerii pe linie moartă a PCUS, structura liant ce ținea laolaltă republicile sovietice și în lipsa căreia sistemul de alocare centralizată ce susținea sectorul industrial a suferit un blocaj subit.

Variabilele culturale și politice s-ar fi combinat în mod diferit în cele două țări, crede Anderson Un rol important a avut aici revoluția culturală, al cărei scop declarat a fost cel de a preveni în China reproducerea castei birocratice încremenite din URSS, de a schimba perspectiva într-o direcție egalitară, prin anularea diferențelor dintre oraș și sat, industrie și agricultură, muncă manuală și intelectuală. Altfel spus, o înnoire, o radicalizare într-o direcție socialistă egalitară a proiectului sovietic. Și indiferent cum am estima bilanțul revoluției culturale, aceasta ar fi influențat indirect traiectoria ascendentă de mai tîrziu a Chinei: încă de la început, autoritățile provinciale și municipale se bucuraseră de o mai mare autonomie decît în sistemul sovietic, iar revoluția culturală ar fi slăbit în mod deliberat și mai mult puterea centrului, lăsînd o mai mare posibilitate de mișcare guvernelor locale. Această elasticitate a economiei chineze (pentru care țintele de producție erau relativ modeste, iar presiunea de a le îndeplini mai puțin copleșitoare) în comparație cu cea sovietică a facilitat, după Anderson, adoptarea  reformelor pro-capitaliste de după 1978.

Și alți factori au favorizat China în comparație cu URSS. Anderson amintește decalajele mai mici dintre rolul nominal al proletariatului de clasă conducătoare și poziția sa reală în ierarhia privilegiilor, faptul că în China distanța dintre teorie și practică era mai redusă, absența pe plan intern a unei alienări profunde a țărănimii, dar și lipsa pe plan extern a oricărei amenințări imperialiste directe, pentru prima oară în istoria modernă a țării.

În orice caz, sfîrșitul revoluției culturale, care a coincis cu moartea lui Mao, a lansat China pe o traiectorie divergentă față de restul țărilor comuniste. După Anderson, ceea ce a determinat vechea gardă a partidului, revenită în pozițiile cheie ale puterii după moartea lui Mao și înlăturarea „bandei celor patru”, să aleagă calea reformelor economice liberale, a fost o privire autocritică și o comparație defavorabilă cu „tigrii” asiatici (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan), al căror ritm de dezvoltare întrecea cu mult Republica Populară. Aceasta în ciuda faptului că indicatorii socio-economici au urmat un trend ascendent chiar și în anii turbulenți ai revoluției culturale, iar leadership-ul lui Mao a înregistrat succese notabile în combaterea sărăciei și a inegalității.

De asemena, modelul economic implementat, bazat pe forme hibride, intermediare între proprietatea de stat, proprietatea colectivă și cea privată, avea drept premisă o resursă absentă în URSS, forța de muncă ieftină, ce a permis evitarea unor limite ale modelului sovietic de industrializare, axat pe investiții ce vizau utilizarea intensivă a capitalului în industria grea. China a inversat acest tipar, optînd pentru investiții ce presupuneau utilizarea intensivă a muncii în industria ușoară.

Dar liberalizarea nu a fost lipsită de convulsii. La finalul anilor ’80 China a fost confruntată cu o puternică criză: inflație, stagnarea salariilor, proteste ale clasei muncitoare. Răspunsul autorităților și represiunea ce a urmat a demostrat că, dacă principiile liberalizării economice erau la ordinea zilei, autoritățile nu erau deloc dispuse să facă concesii de natură politică. Revendicările democratice fiind înăbușite, regimul nu avea de ales decît să joace cartea creșterii economice. Odată speranțele de libertate colectivă îngropate, legitimitatea regimului nu mai putea fi găsită decît în prosperitatea privată. Iar trendul liberalizării economice a fost mereu accelerat, chiar dacă statul nu a cedat controlul asupra sectoarelor strategice (energia, metalurgia, armamentul și telecomunicațiile), nici asupra ratei de schimb sau a sistemului bancar.

În opinia lui Anderson, China contemporană reprezintă un novum istoric, combinația dintre o  economie predominant capitalistă și un stat comunist, în care industria și infrastructura ultramoderne au răsărit la fel de repede ca și explozia corupției și a inegalităților sociale. Așadar, coexistența dintre emancipare și regresie la o scară nemaiîntîlnită. Dacă creșterea economică și succesele diplomatice recente ale Chinei au restaurat legitimitatea politică a regimului, dezvoltarea fără justiție socială este greu de conciliat cu idealurile revoluției pe care PCC încă și le asumă. Mai ales că, remarcă Anderson, sentimentele revoluționare de injustiție și revendicările egalitare nu au dispărut din ethosul chinezilor.

Se pare deci că Perry Anderson pariază pe existența unei continuități între revoluția lui Mao și China contemporană, ca și cum spiritul revoluționar ar fi un jet-engine ce insuflă și azi optimism, energie socială și vitalitate modelului chinez (am văzut că pînă și descentralizarea vizată de Mao a facilitat indirect implementarea reformelor de piață ulterioare). Ipoteza acestui transfer energetic este însă demontată de Wang Chaohua, care susține că nu forțele pozitive irepresibile ce și-au avut sursele în revoluție ar fi cele ce au propulsat China în era reformelor economice și au realizat integrarea țării în economia capitalistă mondială ci, dimpotrivă, desconsiderarea și reprimarea directă a acestora.

Dacă, revoluția culturală reprezenta pentru Anderson o tentativă de a evita impasul birocratizării sovietice, pentru Wang aceasta a fost mai degrabă o consecință a eșecului industrializării din perioada „marelui salt”, care a determinat un recul către puritate ideologică și către o concepție a egalitarismului în spiritul unei nivelări primitive, precapitaliste. Iar reformele inițiate de Deng Xiaoping după 1978, ce au vizat repoziționarea Chinei pe o traiectorie economică ascendentă, departe de a fi fost animate de un ethos socialist, au fost realizate cu prețul abandonării totale a socialismului. Aceasta deoarece, odată consolidat, regimul condus informal de Deng nu a onorat promisiunile de liberalizare politică, sau mai exact spus, speranțele de democratizare și participare socialistă la viața publică întreținute de clasele populare după moartea lui Mao și înlăturarea „bandei celor patru”. Transpus în practică, principul conducerii colective clamat de la tribunele partidului s-a dovedit a fi doar exercitarea puterii conform voinței veteranilor reinstalați în pozițiile cheie, iar pretinsul vizionarism economic al acestora, în numele căruia aspirațiile democratice maselor au fost condamnate în vara lui 1989 ca agitație maoistă ultra-stîngistă, nu a fost decît deghizarea unui conservatism politic ce a condus la recentralizarea puterii la vîrfurile PCC.

Așadar, „determinarea” lui Deng și a celorlalți veterani a urmărit mai degrabă să nu permită ca speranțele de reformă politică să atenteze la puterea lor, fapt pentru care aceștia au refuzat accesul maselor la o participare politică instituționalizată, evitînd o dezbatere deschisă cu privire la lecțiile revoluției culturale sau la obiectivele esențiale ale unei revoluții socialiste. Drept urmare, șansa democratizării reprezentate de dispariția lui Mao nu doar că a fost ratată, ea de fapt nici nu a existat cu adevărat, întrucît partidul condus de Deng abandonase orice legătură cu rădăcinile sale revoluționare. Abilitățile strategice și încrederea în sine pe care le-ar fi dovedit veteranii, apreciate de Perry Anderson, au servit așadar intereselor partidului ca deținător al puterii și nu societății chineze. Desigur, democrația a fost sacrificată în numele „stabilității” și al „dezvoltării”.

Aceasta, spune Wang, s-a dovedit nu doar odată cu reprimarea mișcării democratice din 1989, ci și ulterior, cînd pretinsele imperative ale dezvoltării economice au dus la încălcarea fără remușcări a promisiunilor morale și politice ale Republicii Populare față de clasa muncitoare și de societate în ansambu. Iar dacă la capitolul democratizării societății chineze acțiunile PCC au fost doar o perdea de fum, rezultatele economice ale cursului pro-capitalist inițiat de Deng sunt privite de Wang Chaohua cu același scepticism. Ca peste tot, costurile liberalizării au fost achitate de cei vulnerabili, în cazul Chinei – clasa muncitoare și comunitățile rurale. Anii ’90 au fost martorii unor concedieri în masă, o terapie de șoc, fără plasă de siguranță socială, comparabilă cu cea din Rusia. Cît despre boom-ul din noul mileniu, el este însoțit de noi fenomene ce atestă precaritatea vieții chinezilor: dislocarea comunităților rurale a condus la apariția lucrătorilor migranți, angajați pe termen scurt în sectorul economic de export,  lipsiți de drepturile populației urbane (locuire, educație, protecție socială) și în general victime ale capitalismului prădător, un sub-proletariat ce numără sute de milioane de oameni.

Adoptarea acestui model economic are consecințe și în ceea ce privește statutul internațional de superputere al Chinei care, deși reprezintă o contrapondere la dominația comercială americană și oferă un anumit spațiu de manevră diplomatică unor națiuni din Africa sau America Latină, nu este considerată a fi (și de altfel nici nu aspiră să fie) un model alternativ de societate, precum a fost odinioară URSS.

În orice caz, pentru Wang Chaouhua nu „variabilele culturale” par a fi cauzele succesului comparativ al Chinei, nici moștenirea maoistă a suspiciunii față de centralizare și birocratizare ci, mai prozaic, faptul că elita PCC a abandonat socialismul și a înscris China într-un program turbo-capitalist neoliberal, după rețeta consacrată ce combină capitalul străin și forța de muncă ieftină, disciplinată de controlul vigilent al statului. Ne putem doar imagina cum ar fi arătat o dezvoltare economică socialistă, dar ar însemna să pășim pe un teren contrafactual. În lipsa unui termen de comparație, nu putem decît să constatăm existența unei critici de la stînga a proiectului chinez, pentru care acest novum istoric este mai degrabă un „capitalism cu valori asiatice”, o formă autoritară de gestionare a intereselor capitalului transnațional, contemporană de altfel cu erodarea valorilor democratice din alte regiuni ale globului.

Dar chiar dacă Anderson are dreptate și China actuală mai păstrează ceva din impulsul revoluționar inițial (cît de puțin a rămas, într-o societate în care corupția și inegalitatea socială au explodat odată cu reformele), rămîne întrebarea: chiar dacă statul deține încă, sau se iluzionează că deține controlul asupra sectoarelor cheie ale economiei și pîrghiilor financiare, mai poate fi regăsit undeva socialismul la capătul unui proces, încununat de altfel de succes, de integrare capitalistă?

____________

^[1] “A workers’ state is an abstraction. What we actually have is a workers’ state, with this peculiarity, firstly, that it is not the working class but the peasant population that predominates in the country, and, secondly, that it is a workers’ state with bureaucratic distortions.”, Lenin, CW 32, p. 48

² “From the first days of the soviet regime the counterweight to bureaucratism was the party. If the bureaucracy managed the state, still the party controlled the bureaucracy. Keenly vigilant lest inequality transcend the limits of what was necessary, the party was always in a state of open or disguised struggle with the bureaucracy. The historic role of Stalin’s faction was to destroy this duplication, subjecting the party to its own officialdom and merging the latter in the officialdom of the state.”. Leon Trotsky,  The Revolution Betrayed, DOVER PUBLICATIONS, INC., Mineola, New York, 2004, p. 210.

³ https://www.ernestmandel.org/en/works/txt/1985/1985.htm.

 

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 61-63]