Ce mai rămâne din Mai ’68? (anexe)

Hans-Juergen Krahl

Hans-Jürgen KRAHL

Contradicţia politică a teoriei critice adorniene1

Biografia intelectuală a lui Adorno e caracterizată de la început şi până până în abstracţiunile ei estetice de experienţa fascismului. Modul de reflectare al acestei experienţe, care citeşte în formele artei raportul indisolubil dintre critică şi suferinţă, dă intransigenţa exigenţelor negaţiei şi îi indică şi limitele. În reflecţia asupra violenţei fasciste care se iveşte din catastrofele economice naturale producției capitaliste, „viaţa mutilată” află că nu se poate sustrage prinderii ei în contradicţiile ideologice ale individualităţii burgheze, a cărei dezintegrare irevocabilă a recunoscut-o. Teroarea fascistă nu produce doar intuiţia caracterului coercitiv ermetic a societăţilor de clasă înalt industrializate, ea răneşte şi subiectivitatea teoreticianului şi rigidizează bariera de clasă a capacităţii sale de cunoaştere. Adorno exprimă conştientizarea acestui lucru în introducere la Minima moralia: »Forța care m-a izgonit mi-a retras totodată cunoașterea ei. Încă nu îmi admisesem partea de culpă, în capcana căreia cade din capul locului cel care vorbește despre Individual în privința Informulabilului ce s-a petrecut colectiv.«

Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (7/12)

mai 68 712

Cristian Nichitean

Despre turnura melancolică a filosofiei

  1. Nu există o istorie imanentă a filosofiei, desprinsă de contextul social și politic, și nici măcar o rezoluție imanentă a conflictelor de idei. La apogeul războiului rece, cei mai importanți dialecticieni în viață au fost prinși într-o dispută virulentă, marcată de atacuri directe și sentințe inapelabile. De la Frankfurt, Theodor Adorno denunța alinierea lui Georg Lukács la ideologia oficială a marxismului sovietic. Aflat în spatele cortinei, la Budapesta, acesta din urmă replica cu prilejul reeditării unei lucrări mai vechi, Teoria romanului: „o parte considerabilă a intelighenției germane, inclusiv Adorno, s-a instalat în Grand Hotel Abis… un frumos hotel, dotat cu toate facilitățile, pe marginea unui abis, a neantului, a absurdității. Iar contemplarea cotidiană a abisului, între rafinamente culinare sau producții artistice excelente, poate doar să sporească satisfacția pentru deliciile oferite”. Pe scurt, o metaforă a reinstalării filosofiei în atitudinea contemplativă pe care o părăsise, nu fără ezitări, într-un secol plin de turbulențe sociale și politice.

Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (5/12)

adorno

 

Ciprian Bogdan

„Dacă Adorno e lăsat în pace, capitalismul nu va înceta!” Despre teorie şi practică în „minunata lume nouă”

 

1969

Întors în Germania în 1949 ca membru al Institutului de Cercetări Sociale condus de Max Horkheimer, Theodor W. Adorno încearcă să prindă din nou rădăcini într-o țară care-l respinsese pe considerentul apartenenței la o „rasă inferioară”. Acomodarea la mediul german postbelic este lentă și frustrantă semănând, în bună măsură, cu experiența exilului american. Suspiciunea localnicilor față de niște intelectuali cu origini evreiești și simpatii marxiste combinată cu suspiciunea membrilor Institutului față de reflexul autorităților și cetățenilor nou înființatei Republici Federale Germane de a ascunde sub preș trecutul nazist, contribuie la adaptarea greoaie a lui Adorno la contextul german. Citește în continuare →

Theodor Adorno, Herbert Marcuse – Corespondență pe marginea mișcării studențești germane

  adorno marcuse

Citind printre rânduri

Pe 31 iulie, Marcuse a răspuns telegramei și unei alte scrisori de la Adorno. Scrisoarea era ilizibilă, scrisul fiind prea mic. Marcuse l-a implorat pe Adorno să fie bătută la mașină, pentru că rândurile ei erau atât de importante pentru el. I-a atras, de asemenea, atenția lui Adorno că într-un interviu, publicat în Spiegel pe 28 iulie, a evitat orice trimitere la remarca lui Horkheimer. Și a încheiat scurta notă cu o întrebare: „Dacă citarea din Spiegel era atât de greșită, de ce n-a corectat-o Max [Horkheimer]?”. În aceeași zi, Marcuse i-a scris lui Rudi Dutschke mulțumindu-i pentru scrisoarea deschisă în apărarea sa trimisă la Spiegel și semnată de un număr de militanți din noua stângă. Scrisoarea condamna vânătoarea de vrăjitoare lansată împotriva lui Marcuse și strategia cu iz stalinist montată de reacționari de toate felurile. Citește în continuare →

Dana DOMSODI – Repetându-l pe Adorno. Dialectica negativă în căutarea condițiilor materiale pierdute

critical theory

Cartea lui Werner Bonefeld, Teorie critică și critica economiei politice. Despre subversiune și rațiune negativă1 este situată la intersecția mai multor școli de gândire critică marxiste, precum Wertkritik sau dialectica sistemică, criticate ele însele de pe pozițiile unei teorii critice sociale  (neo)adorniene, asumată de Bonefeld, în virtutea capacității acesteia de a deschide reflecția asupra abstracțiilor reale înspre societate, stat sau istorie. Împotriva unei trans-istoricități care afectează mai ales școlile de marxism clasic-ortodoxe, dar și a anistoricității Neue Marx Lekture, Bonefeld ne propune o lungă și adnotată notă de subsol la filosofia adorniană, ce ar avea meritul de a depăși impasurile sistemico-abstractizante ale Wertkritikului și de a întemeia sistemic, din păcate nu și istoric, semnificația materialismului dialectic de clasă. Premisele cărții alcătuiesc o triadă ce reușește într-adevăr să pună degetul pe rana deschisă a Wertkritikului, fără însă a reuși acel salt de la materialism dialectic critic la materialism istoric. Antagonismul social este premisa legii valorii și nu invers, mișcarea societății este antagonistă din pornire, iar statul modern este forma politică specifică relațiilor sociale capitaliste – acestea sunt schițele sintetice ale celor trei teze care ordonează textul în polemica sa contra marxismului clasic, a marxismului critic (Moishe Postone, Helmuth Reichelt, Georg Backhaus, Chris Arthur, Riccardo Bellofiore etc.) și a unei critici a economiei politice a capitalismului lipsite de determinații sociale sau istorice. Că Școala de la Frankfurt și descendenții săi au rămas divorțați de masele și clasele al căror secret s-au lăudat mereu că-l dețin, nu mai este un secret pentru nimeni, însă faptul că se încearcă o deschidere a criticii abstracte a abstracțiilor înspre stat, societate sau istorie ar fi putut fi o noutate. Din păcate, fără a-și propune transformarea condițiilor sociale de existență, cartea eșuează și în a oferi o nouă transformare a interpretărilor, ceea ce, din fericire, face ca filosofia să rămână în continuare vie azi printr-o ratare consecventă a condițiilor realizării sale.  Punctual lucrurile stau cam așa: Citește în continuare →