Trei cititoare ale „Poemului de dragoste”

livia buzilă

Incantații de dragoste

Ultimul volum al lui Traian Ștef e sifidător de dezechilibrat: în vreme ce dragostea stîrnește nu mai puțin de 43 de imnuri-reverii, memorialul de familie e restrîns la 11 episoade afective.

Femeia  (… din vis) a lui Ștef se materializează treptat și pe măsură ce  se gândește la ea, cea din vis devine cea de lângă poet: ,,E reală îmi zic și mă trezesc îndrăgostit’’. În atari condiții, el nu se poate împotrivi realității iubirii (,,Mi-e teamă de toate cuvintele/…/Pe care creierul mi le pune/ Pe buze de îndrăgostit’’) și celei a femeii iubite, a cărei existență o neagă oarecum până în ultima clipă, dar care apare fără ca el să se poată împotrivi: ,,Și femeia din vis/ E tot mai aproape/ Și scînteiază/ Lângă mine’’. Pentru poet, supremația dragostei este ,,cuvântul’’ care susține dragostea și prin intermediul căruia poate să dea timpul înapoi ,,pentru o supremă plăcere a sărbătoririi corpului tău’’, ,,Să nu las adică sfârșitul lumii/ Să se apropie’’ (Să nu lași sfârșitul lumii). Poemele simulează reluarea eternei povești de dragoste: ,,Așa te-am cunoscut/…/ trăind cu bărbatul tău în poemul tău.’’ Iubirea este asemănată unui joc ce trece de la starea de gând la starea faptică a ,,două corpuri/ care se caută/ care își caută chimia/ forma…’’, cu fiecare atingere ele putând transcende, cu puterea dorinței, granițele. Din acest punct încolo/înainte poezia lui Traian Ștef devine tot mai încărcată de senzualitate și erotism, dar un erotism voalat, nu pe față, ci unul subtil, ca o epifanie suavă de senzații, dar și – cîteodată – în izbucniri pasionale: ,,…această țîșnire de lavă/ Cam nebună de atâta așteptare/ De atâtea oglindiri de-a valma/ Printre apele și focurile subterane…’’. Îndrăgostiții lui Ștef, pierduți în cicluri temporale, își reînnoiesc cu fiecare nouă iubire iluziile: ,,Dacă nu ne vom întâlni/ Înseamnă că viața noastră/ S-a lungit prea mult/ Prin aceste stații unde/ Lumea așteaptă/ Fără chip/ Reîncarnarea iluziei’’( Răspunsul poetului), dar poetul (se) îndeamnă la trăirea deplină a prezentului, la un carpe diem rafinat, fără proiectarea unor așteptări pentru viitor: ,,Am tot vorbit/ Și parcă mai rămăsese ceva/ Nespus/ Dar mai aveam timp/ Pentru viitor/ Atunci am lăsat viitorul/ În voia altor vise’’ (Printre străluciri galante). Iubirea/ iubita din poezia lui Ștef este una utopică, doar la nivel de imaginație, poetul scriind aceste versuri pentru o iubită dorită, nu neapărat pentru una reală/prezentă.

Ochiul cu care privește Ștef iubirea este al unui bărbat matur, trecut prin filtrul  experiențelor care i-au lăsat cicatrici în suflet, dar aceste ,,urme’’ îi dau un nou suflu și-i aduc noi cuvinte potrivite cu care să scrie alte declarații de dragoste: ,,Hoț aș vrea să fiu/ Poet născut în cicatricea asta/ Hoț de cuvinte/ Printre marii îndrăgostiți/ Un hoț de geniu/ Dacă le-aș lua de pe buzele tale/…/ Dacă le-aș pune pe buzele tale’’(Puterea cicatricei). Femeia aceasta himerică are, totuși, o biografie și este descrisă în variate etape ale vieții (Pînă ajungi aici lîngă mine), căpătând diferite nuanțe și forme, fiind rememorată prin mijlocirea trăsăturilor specifice anotimpurilor, de la primăvara dragostei cu ,,florile albe’’ – analogie a tinerei copilăroase, fragede, pure –  la femeia senzuală, coaptă, cu ,,flori multe ca niște gheruțe/ Și sânii tăi sînt ca un vas/ Frumos rotunjit/ Abia ieșit din cuptor’’. ,,Toamna’’ prin care trece femeia nu o face să își piardă magia, ci reprezintă un stadiu mai ,,așezat’’ al vieții ei: ,,Și nu-ți arde să chicotești/ Dar e totuși bine pari a spune/ Ești într-o nouă sintaxă/ Mai închisă la culoare/ Și încă mai poți schimba/ Multe culori/ Pînă ajungi aici/ Lîngă mine’’.

În Incantație, Traian Ștef îmbină în invocarea iubitei atât elemente creștine cât și mitologice: ,,Și vino tu mistuitoareo tu daimon/ Mîntuitor Margareto/ Sub chiparoși te-aștept desculț/ Sau dacă vrei te-aștept/ …/ În odaia caldă cu șemineu/ Și baldachinul dintr-un lemn/ Cioplit de însuși Odiseu’’. Traian Ștef are capacitatea de a da carnație obsesiilor dragostei, de a le închide în secvențele unor scenarii construite cu ajutorul imaginației, în care elementele mitice se îmbină cu cele reale, limbajul folosit asemănându-se cu cel al descântecelor populare: ,,Vino cu turturelele-n zbor/ Vino călare pe un cal/ Blînd și domol/ Înfășurată în coronițe de sînziene/ Vino discret și-l învață pe aed/ Pînă unde coarda de cîntec îl duce/ Unde e mîngîierea mai dulce/ Sânii să-i arăți cei trei/ Să-i ardă puțin pieptul/ Să-i apeși/ Să-i țină la subsuoară poetul’’. Sau ,,Vino să facem dragoste/ În văzul lumii/ Sub multe înfățișări/ Să ne vadă Bacshus și Hefaistos/ Să țină cupele pline și focul aprins/ Să danseze Pan cu mădularele lui/ Ca niște jivine pînă urcă sevele…’’ Peisajul de iarnă e și el prielnic iubirii și nu face decât să îi reunească pe cei doi îndrăgostiți în atmosfera caldă a interiorului căminului în care predomină starea de bine, de liniște și armonie a cuplului: ,,Noi amîndoi/ Și ceaiul cald și plapuma ușoară/ Așteptând ninsoarea de afară/ Să intre răcoroasă pe fereastră’’ , unde timpul pare suspendat, ,,Să fim în aceeași poveste/ Care nu ne părăsește/ Și nici nu ne arată/ Urmarea toată/ Numai clipa clipita/ În care îngerul își înmoaie aripa’’.  Versurile închinate iubitei în  Inima nouă par desprinse din Cântarea Cântărilor, fiind un imn al iubirii desăvârșite, în care femeia e încarnarea tuturor minunilor, conștientă în același timp de puterea sa: ,,Aceasta este femeia care știe/ Că veșnicia se întoarce/ În camera ei răcoroasă/ Și că primul bărbat a fugit din Rai/ Să-i repete îmbrățișarea’’. Asemeni lui Orfeu, la fel și Ștef se simte atras cu totul în vâltoarea dragostei și a farmecelor ei: ,,Și sînt atras pe urmele ei/…/ Și nici nu știu cum aș putea scăpa/ Din această vălătuceală/ A minții/…/ Din această liniștită/ Abandonare…’’ (Euridice), transferînd astfel biograficul în mitologic.

 Ritualurile dragostei sunt descrise cu rafinament și delicatețe, precum în Sublimă: ,,Și-a ridicat rochia de in topit/ Deasupra genunchilor/  S-a așezat pe genunchii mei/ M-a prins cu brațul pe după umeri/ Eu mi-am cuibărit capul între sînii ei/ Ne-am răsturnat ca într-o joacă/ Ne-am ascuns printre țesături’’. Același ton – mai degrabă semi-ton – senzual și aceeași temeperatură delicată a senzațiilor se păstrează în toate poemele, toate de natură descriptiv-aluzivă și profesînt o adevărată aventură a simțurilor ce pendulează între carnal și diafan. Păpușa nu face decât să confirme starea de visător a poetului care-și modelează în imaginație iubita din copilărie, pe care ar dori să o ,,invie’’ în starea dorită de el: ,,Să chem iubita din copilărie/…/ Să chem formele ei proaspete/ Să le recompun într-un joc/…/ Să crească în brațele mele/ Cît o femeie în carne și oase/ Care mă dorește/ Care întinde amprentele degetelor ei/ Peste cearcănele de sub ochii mei.’’ În Joc, lirica lui Ștef devine intertextuală, adunând la un loc versuri din Eminescu, din șlagărele românești ale anilor ’60, ’70, formule din povești și balade populare etc: ,,De ce nu vii tu vino / Să-ți fiu eu protector/  Îți fac și prunci o mie/ Îți dau/ Și flacăra și smoala și beteala/ Seceră de aur îți fac/ Și salbă de mărgele/ Să fim noi doi nemuritori și vii/ Căsuța noastră cuibușor de nebunii/…/ Ia-mi și mie mărgele/ Cum au toate femeile/ Inele și basma/ Cercei și dedesupturi/ În loc de ceas inima ta/ S-o întorc s-o opresc/ S-o dau înapoi înainte/ S-o strâng puțin/ Între două cuvinte’’. Efuziunea de sentimente se revarsă pasional în poezia Daimonul dragostei în care îndrăgostiții se devorează unul pe celălalt, corpurile lor contopindu-se într-unul singur: ,,Ești în sîngele meu/ Ești în măduva mea/ Ești pielea mea/ Ficatul tău își varsă fierea/ În stomacul meu/ De bolile tale sufăr/ Și nici nu te pot naște nici vomita’’. Plenitudinea sentimentului iubirii mi se pare că se regăsește în poezia Ca faraonii. Aici comuniunea cu celălalt, dragostea, este cea care poate transcende granița dintre viață și moarte:  ,,…viața însăși/ A fost suspendată/  În această stare a doi muritori/ Pentru care nimic nu mai există/ Dincolo/ De celălalt.’’

Catalogul feminin e descris prin intermediul imaginarului floral, cu parfumurile, culorile și iradianța florilor în explozie: ,,Femeile care te cheamă/ Care te-mbie sunt/ Ca florile din luminișul poienii/ Cînd te scalzi în culorile/ În parfumurile lor/…/Elegante buchete/ De trandafiri cele care poartă/ Pălărie roșie/ De margarete cele care așteaptă/ Declarația de dragoste/ De frezie cele care ți se ascund subsuoară/ De garoafe cele mîndre și zîmbitoare…etc’’(Buchete). Sentimentele poetului își găsesc corespondent în lumea care îmbracă diverse forme atunci când preaplinul vieții se revarsă: ,,Îndoită e curgerea/ După preplinul/ Care își caută forma/ Și cînd o găsește se face altă lume’’(Preaplinul).

În poezia lui Traian Ștef, cel puțin în prima parte,  chiar în momentele în care nostalgia sau o notă de tristețe pare că se ivește, apare și speranța, bucuria născută din gesturi mărunte care îl salvează de la alunecarea pe panta elegiacului: ,, Un ochi rămâne doar în adormire/ Și țuști un mugure/ Unde nu te-așteptai/…/ Ceea ce înseamnă/ Că mai avem o speranță/ Că viața e într-un du-te-vino/ Numai că nu se știe/ Pe unde a intrat/ Pe unde a ieșit…’’ Deși s-a scris atîta poezie de dragoste (dar, totuși, nu destulă!), cea a lui Traian Ștef găsește un limbaj prospăt al tandreții și rafinamentului senzual.

Dacă prima parte, Poemul de dragoste, a fost un imn dedicat iubirii și femeilor, proiectarea viziunii poetului despre dragoste și iubită, în partea a doua, în Poemul de familie, tonul se schimbă, ciclul compus din amintiri mai degrabă dureroase. Singurătatea poetului este alinată de prezența ,,maicii bune’’, a femeii în ipostaza mamei, a bunicii, a iubitei. Amintirile din familie sunt înduioșătoare, în special imaginea mamei care ,,În ultimul timp/ Se teme/ Să stea/ Singură/ Mă cheamă/ Din camera alăturată/ Să-mi povestească/ Viața ei/ Și povestea e/ Altfel/ Decît mîinile ei/ tremurând/ Decît lacrimile neputinței/ Pe care și le ștergea/ Îndîrjit/ Cînd era/ Mai tînără…’’ Poetul evocă scene ale înmormântării mamei, imagini ale locurilor în care a copilărit, a câinelui care ,,le primește pe toate/ De-a gata/ Pentru că se bucură cînd venim acasă’’, amintiri ale prietenilor decedați (precum Andrei Bodiu, B. Jan) sau încă în viață, pentru ca în ultima secvență a volumului să se simtă din nou tonul plin de speranță al cuplului îndrăgostit care își deapănă amintiri pentru a alunga somnul: ,,Uite/ Cum stăm noi duios/ Să spunem o poveste să rîdem/ O poveste una și gata/ Așa se mînă somnul/ cu șoapta…’’. Povestea asta e, de fapt, o incantație. Ca și tot volumul, de altfel.

 

Livia BUZILĂ

***

anabella (1)

Poetica senzațiilor rafinate

Nicicând nu am citit poezie care să-i semene atât de mult autorului. Tema principală a Poemului de dragoste e chiar dragostea, aceasta fiind tratată într-un stil foarte personal, reținut, cu multă blândețe dar, în același timp, cu surâsul unui motan de Cheshire care a văzut multe și știe  multe. O poezie cu colțuri rotunjite,  care nu zgârie, nu rănește,  ci curge natural  ca respirația autorului, fără poticneli sau opinteli, ca un fluviu lung și liniștit. Cu mici excepții, totul se desfășoară într-un climat poetic temperat, fără schimbări bruște de temperatură. Un climat în care ești ferit de șocuri termice. Nu e nici prea frig nici prea cald în povestea de iubire ce se consumă într-un spațiu protejat, vătuit, acela în care evoluează uneori protagoniști înfășurați în „monton călduț”. Senzații plăcute corpului îi învăluie pe aceștia, iar ei șoptesc  și se ating în treacăt, mângâierea este senzuală și ușoară ca o adiere, iar iubirea curge nestingherită  în ritmuri de flux și reflux. Rareori se revarsă sau debordează꞉ „Și alunecă viața dintr-un ochi în altul/ Cu puterea valului/ Care de la mal se întoarce/ Iar în larg/ Cu puterea vocilor care se aleargă/ Între coapse între șolduri între piepturi/ Ca focurile de aur ascuns pe câmpuri/ Ca umbra ușoară a oftatului/ Ca nisipul tăcut din clepsidră/ Ca tulburarea unui parfum aproape uitat/ După care alergi cu salturi mari urlând/ Cu puterea blândeții care trece/ Printre înțelesurile abandonate” (Poemul de dragoste). „Răsuflare”, „strângere ușoară”, „șoaptă”, „mângâiere”, „abur”, „val”, „umbră ușoară”, „oftat” sunt toate manifestări ale unui sentiment extrem de rafinat care nu conduce la suferință. Sau la melodrame. Care nu produce tapaj.  lubirea devine, dimpotrivă,  o energie luminoasă care își urmează cursul normal. Fără obstacole sau blocaje꞉ „Nu mă apăr/ Nu-mi încordez mușchii/ (…)/ Parcă alte puteri ies din adormire în corpul meu/ O energie veselă” (Corpul meu gata de vitejii). De altminteri, poetul afirmă, altundeva, într-o notă șăgalnică, jucăușă, că nu este adeptul pasiunilor devorante, mistuitoare꞉ „Vino să ne jucăm de-a amanții/ Să fiu eu amantul premiat de tine/ Vino/ Nu vreau o dragoste catastrofală/ Zeiță noptoasă mișcare unduioasă/ Eclipsă cu inel luminoasă/ Vino să-ți închin imnul de dragoste/ și promit să nu întorc privirea/ Dar spune cu voce tare un cuvânt indecent/ Să râdem să ne distrăm” sau „Luna este un parc unde noi dansăm/ Și lumea nu intră în panică/ Dacă noi dansăm/ Nici eu nu intru în panică/ Și dacă ai leșina puțin în brațele mele/ Te-aș ține așa așteptând/ Să văd dacă vin îngerii/ Să ne ducă în rai/ Dacă acolo-i trai” (Incantație). Întreg poemul induce o stare de încântare (incantație), de delectare, am vrea să-l citim și să-l răscitim pentru a-l savura pe de-a-ntregul pentru fragmentele de fericire pe care ni le propune. Uitând pentru o secundă de sfatul criticului Al. Cistelecan care afirmă că  „aceste poeme se degustă, nu se citesc”.  Iubita – daimon și muză crăiasă – este invocată de aed înt-un soi de odă închinată ființei adorate, în acest poem în care referințele livrești (mitologice) abundă꞉ „Baldachinul dintr-un lemn/ Cioplit de însuși Odiseu/ Pentru o fată de zeu” sau în descrierea de o mare subtilitate poetică a arșiței dorinței, precum și a momentului de climax, cel al juisării꞉ „Vino discret și-l învață pe aed/ Până unde coarda pe cântec îl duce/ Unde e mângâierea mai dulce/ Sânii să-i arăți cei trei/ Să-i ardă puțin pieptul să-i apeși/ Să-i țină la subsuară poetul/ Ca mărul să se coacă/ Învață-l dogoarea atingerea sexul/ Meduză plantă carnivoră mare/ (…)/ Vino să facem dragoste/ În văzul lumii/ Sub multe înfățișări/ Să ne vadă Bacchus și Hefaistos/ Să țină cupele pline și focul aprins/ Să danseze Pan cu mădularele lui/ Ca niște jivine până urcă sevele/ Și cresc muguri în crengile de salcie/ și Cornițele iezilor ies/ Vino”. Traian Ștef scrie o poezie multistratificată, o poezie în care senzațiile par supravegheate cerebral și în care conștiința creatoare deține controlul, asumându-și rolul de conștiință detașată care contemplă și  se autocontemplă,  asimilând astfel definiția „fabricației” poetice, și anume, realizarea unui echilibru superior între irațional, sensibilitate (la forêt sensuelle – Valéry) și rațional (domeniu de manifestare a livrescului), echilibrul dintre cele două reprezentând însăsi condiția operei „perfecte”. Și îl cităm pe Valéry: „Există versuri pe care le găsești. Pe celelalte le faci. Le perfecționezi pe cele pe care le-ai găsit. Le «naturalizezi» pe celelalte. Dublă simulare în sens invers, pentru a ajunge la un fals: perfecțiunea”1. Esențial este ca resorturile poemului să nu fie la vedere, mecanismul acestuia să fie bine ascuns de ochii curioșilor ca într-un spectacol reușit de iluzionism. Să pară că iepurașii ies singuri din pălăria magicianului꞉ „Și nici cum aș putea scăpa/ Din această vălătuceală/ A minții/ Din acest luciu/ Al conștiinței/ Din această liniștită/ Abandonare/ Nu știu/ Și încep să cânt/ Fără mine” (Euridice) sau „Nu vreau nici versete nici psalmi/ Vocea să nu mi se audă/ Cuvântul să nu fie laudă/ (…)/ Să nu isc vijeliile rămase/ În tobele false” (Ca două gălbenușuri). Conștiință poetică lucidă, eul ține bine hățurile „faetonului de gală” în care sunt purtate senzații și trăiri, stări sufletești, precum și personaje dintr-o altă lume, cavaleri galanți și doamne elegante cu pisici în brațe, umbre albastre etc. și nu intervine pentru a tempera sau „a stinge” acest joc al iraționalului. De fapt,  îl controlează doar pentru a reuși să-l potențeze în imagini inedite de o reală forță sugestivă꞉ „Bărbați și femei/ (…)/ Ar dori să se plimbe puțin/ Prin ploaie/ El să simtă cămașa udă/ Peste pielea solzoasă/ Ea să-și piardă mințile/ Ca o pălărie zburând/ Bărbatul și femeia din această scenă/ Într-o altă dimensiune ar vrea să intre” (O întrebare pe care n-o mai pot pune). O altă dimensiune care necesită, firește, o altă sintaxă, diferită de cea comună – „Ești într-o nouă sintaxă/ Mai închisă la culoare/ De data asta” (Până ajungi aici lângă mine) – un soi de labirint prin care eul liric se plimbă ca într-un vis꞉ „Și mi se pare că mi se îngroașă/ Pielea de pe tot corpul/ Și se întărește/ Să nu mai pot ieși/ În calea vieții mele conștiente” (Pâinea caldă). Este calea care duce spre sanctuarul interior unde inițiatul descoperă tainițe cu bogății nemaiîntâlnite. Poetul damnat, „acesta este fierul topit/ Pe umărul meu stâng”, care poartă stigmatul vreunui păcat vechi de când lumea e călăuzit de femeia din vis, prezență mediumnică desenată din abur și care deține atributele unei Venere din pictura prerafaelită, cu mâini albe ca laptele și părul de un roșu neliniștitor, îmbrăcată în dantelă albă, aducând cu obsedanta Lady Lilith a lui Dante Gabriel Rossetti꞉ „Cu părul roșcat din frunze/ Scuturate/ De vânt/ (…)/ Mâinile Venerei albe/ Oferă mere roșii”, dar care ar putea fi și Eva născută din coasta lui Adam sau Penelopa care îl așteaptă răbdătoare pe Ulise, o prezență luminoasă꞉ „Aceasta este femeia care desface/ Corpul meu primejduit/ Din trecutul strâns ca o plasă de iepuri/ Aceasta este femeia pentru care/ A plecat primul bărbat din Rai/ (…)/ Acesta este nisipul călduros al Ithacăi/ Acesta este focul aprins/ Acesta este fierul topit pe umărul meu stâng” (Inima nouă). Odată deschisă „fereastra dinspre neverosimil”, cei doi amanți vor trece contopiți „pragul unui alt joc/ Unde bărbatul și femeia/ Nu mai sunt două gânduri/ Ci două corpuri oarbe/ Care se caută/ Care își caută chimia/ Forma/ Și de câte ori se ating/ Își pierd frontierele/ Își pierd umbrele/ Pot împinge cu puterea dorinței/ Ușile” (Întrebarea). E un impuls arhaic, această contopire, actul sacru al unirii, e o chemare zvâcnindă de a umple golul꞉ „Ești în sângele meu/ Ești în măduva mea/ Ești pielea mea/ Ficatul tău își varsă fierea în stomacul meu/ De bolile tale sufăr/ Și nu te pot naște nici vomita/ Nici scoate dintre coastele mele (…)” (Daimonul dragostei). Principiu feminin, mamă și iubită totodată,  femeia aceasta uriașă cât lumea îl învăluie și îl protejează, îl conduce prin această complicată aparență spre a ieși din „clipa poprită”.  Este dragostea poetă, iubirea supremă, izbucnire de lumină asupra lumii, zorii unui nou univers, asemănător unei viziuni de Apocalips, născută din creierul poetului, cea care va face sa cadă zidurile memoriei prin miraculoasa putere a cuvântului꞉ „Să ai puterea asta/ S-o ții într-un cuvânt/ Care umblă/ Printre moleculele poemului/ Ca o epifanie/ Asta e supremația dragostei/ Poete” (Să nu lași sfârșitul lumii).

Într-un alt registru, un poem excelent este şi Poemul de familie. Astfel, se închide volumul și o călătorie inițiatică într-ale iubirii cu multele sale fețe.  Poemul poartă un titlu alternativ, el constituind tematic o prelungire naturală a primului corpus de versuri. Pare că ni se deschide în față un album de familie cu pagini din trecut filtrate, în prezent, prin ochii de frezie ai Mirei, personajul-copil. Poetul pune reflectoarele, de astă dată, pe un univers străbătut de umbre, rememorând nostalgic anumite stări din trecut. Tonul melancolic dobândește pe alocuri accente dramatice. Cutremurătorul dialog, în antiteză, mamă-fiu din partea a VI-a a  Poemului e un exemplu convingător꞉ „Te iubesc așa/ De mult/ Că aș vrea/ Să te iau cu mine/ Atunci când/ Voi muri/ Eu nu / Te iubesc/ Așa de mult/ Imi spun/ Doar mie/ Pentru că este/ Mama/ Aceea care/ Mă iubește/ Așa de mult”. Maica este când  bună când o „femeia bătrână”, înspăimântătoare și tiranică, moșul blajin iubitor de nemți și, mai ales, nemțoaice știe „să pună în toate ceva nyelcoșag”, B. Jan sau omul de fontă și prietenul Andrei, au cu toții consistența fumului de țigară. Și totuși, ei se constituie în portrete cu margini sigure, bine conturate, care defilează prin fața fetiței „cu miros de lapte” care visează cai năzdrăvani, miei abia fătați, pui dolofani și pufoși, căci aceasta este fericită în mediul ei familiar, ferit de pericole꞉ „Animalele o iubesc n-o imping/ Ca băiatul acela murdar/ În costum de marinar/ Sau ca fetița aceea cochetă/ Căreia îi punea mămica pe nisip/ O mochetă”. Poemul de dragoste reprezintă un soi de abecedar al iubirii scris într-o limbă arhaică,  „o carte scrisă demult/ o carte de cult” pe care poetul o lasă în bibliotecă atunci când simte că nu mai poate ține locul ocupat, într-o lume în care cuvintele vechi sunt înlocuite cu altele, noi, iradiante. Și ne întrebăm retoric, la final, ce faci atunci când, agasantă, începe să te copleșească senzația că, încetul cu încetul, dispar oameni, lucruri, fenomene ale naturii cu care comunicai în limba ta și că mediul înconjurător folosește alte semne decât cele cu care erai tu obișnuit? Începi să clădesti pe amintiri? Poate. Ele, se știe, sunt plămădite din același aluat din care se nasc visele copiilor.

Mă pregătesc să închid cartea … Și iată o imagine emoționantă care îmi rămâne pe retină꞉ tatăl și fiica citind la patru ochi aceeași poveste. Trecutul și prezentul privind împreună spre viitor. Nu o poveste nouă, precizează autorul, nici una veche, adaug eu, „ci una pe care o știm amândoi”. Lectură la dublu pentru a demonstra concret ceea ce contează cu adevărat și rămâne, că poezia îi apropie pe oameni. În ciuda rupturii generaționale. Sau a altor turbulențe. Traian Ștef resetează ceasul poetic pentru a-l face să rezoneze în noi toți. La orice oră.

_________

[1] Jean Paulhan, Paul Valéry ou la littéture considérée comme un faux, Éditions Complexe, 1987, p.135: „Il y a des vers qu’on trouve. Les autres on les fait. On perfectionne ceux qu’on a trouvés. On „naturalise” les autres. Double simulation en sens inverse pour atteindre ce faux꞉ la perfection”.

 

Annabella GRAUR

***

Andreea Pop

Dincolo de eros

Între Laus (2015) și Poemul de dragoste apărut nu demult, Traian Ștef pare a fi schimbat morga solemnă și consemnarea uzurii zilnice pe sugestia vitalității erotice. Aparent, poemele „îndrăgostite” de aici păstrează prea puțin din gravitatea structurală a proiectului anterior.

Asta pentru că, deși electrizate, din loc în loc, de un elan senzualist care pulverizează nu odată câteva imagini vibrante, versurile nu își epuizează niciodată până la capăt „capitalul” afectiv, ci îi aplică mai degrabă un „tratament” cultural (acel discurs „«călduţ» şi molcom, perfect controlat artistic”, de care vorbea Daniel Cristea-Enache în România literară, nr. 44/2016). Diagnosticul general al poemelor trimite mai mult spre o „simptomatologie” livresc-narcisistă, decât spre patologie hedonică. Altfel spus, nu medierea directă a erosului antrenează poezia lui Traian Ștef, ci experiența lui estetică, în ciuda rețelei delicate pe care o dezvoltă uneori: „O ușoară strângere în treacăt/ A mâinii/ Un sărut de revedere/ Care prinde un pic/ Din colțul gurii/ Cu buzele aburind/ O electrizare a șoaptei/ Scăldat în mângâieri gâtul/ Lungit/ De vițel cu botul umed/ Recunoscându-și stăpânul”, Poemul de dragoste. De la desenul acesta amoros minimalist, aproape suferind de pudibonderie, poemele schițează în altă parte elanul ceremonios cu care poetul se lansează în coregrafia sa afectivă, desfășurată între agonie și extaz;  imaginile poetice vor oscila, rând pe rând, între consemnarea dedicațiilor imnice, a jocurilor ritualice (Incantație), sau amorurilor domestice (Declarație de fericire), până la înregistrarea abandonului senzual total cu soluție mitologică (Euridice), a comuniunii extreme (Daimonul dragostei), ori a avântului religioso-orgasmic, care se citește, spre exemplu, în Inima nouă: „Aceasta este femeia care desface/ Corpul meu primejduit/ Din trecutul strâns ca o plasă de iepuri/ Aceasta este femeia pentru care/ A plecat primul bărbat din Rai/ Aceasta este prima răsuflare/ A plămânilor mei/ Aceasta este pielea de bou/ Cât Cartagina/ În care îmi înfășor rănile/ Acesta este pământul pentru arat/ Acesta este nisipul călduros al Ithacăi/ Acesta este focul aprins/ Acesta este fierul topit/ Pe umărul meu stâng/ Aceasta este femeia care știe/ Că veșnicia se întoarce/ În camera ei răcoroasă/ Și că primul bărbat a fugit din Rai/ Să-i repete îmbrățișarea”. Pasajele de acest gen ating pragul maxim al notației declarative, fără să eșueze, totuși, în patetic.

Peste tot, temperamentul lucid al poetului frizează cu ostentație excesul sentimental, dar sfârșește prin a-l redirecționa până în apropierea exercițiului teatral. Aș zice că e caz de predispoziție ludică aici, care explică astfel și regimul versificației pe alocuri „deraiat” de la „canoanele” actuale, și care la Traian Ștef operează cu nostalgie, în câteva părți, mici breșe prozodice de factură clasică. Ori care, în altă parte, după aceeași logică, rulează imaginarul erotic în formule consacrate, clișeice, pe care poetul și le asumă cu o dispoziție (auto)ironică: „Atunci am lăsat viitorul/ În voia altor vise/ Poate de primăvară/ Cu mâțișori/ Ușori/ Cornițe de iezi/ Abia mijite/ Cârtițe/ Trezite/ Lăcrămioare/ Îmbobocite”, Printre strălucirile galante. Tot manierismul pe care îl „acuză” uneori versurile, fie el stilistic ori de ordin atitudinal, motivează partitura de ipostaze pe care o pune la bătaie Poemul de dragoste și care face din poet un homo universalis: de la scrib diafan cu ambiții estetice aproape parnasiace, la artist fantezist al idealului feminin (uneori abstract), și la seducător demitizant. Rezultă de aici că mai mult decât un Don Juan postmodern, poetul e un fals trubadur care își regizează cu fascinație propriile scenarii erotice: „Hoț aș vrea să fiu/ Poet născut în cicatricea asta/ Hoț de cuvinte/ Printre marii îndrăgostiți// Un hoț de geniu/ Dacă le-aș lua de pe buzele tale/ Cum mușc din ciorchinele/ Florii de salcâm/ Dacă le-aș pune pe buzele tale/ Ca o rugăciune înfiorată/ De șoaptele adorației”, Puterea cicatricei. Ceea ce vrea să zică, prin urmare, că nu și-a abandonat chiar de tot proiectul serios, ci doar îl suspendă temporar. Pentru că, dincolo de tema anunțată, nu se poate abține să nu strecoare fugar (e drept, fără a compromite premisa general-erotică a volumului) și câteva pasaje cu o miză ceva mai serioasă.

Dacă cerebralitatea funciară nu-l lasă pe Traian Ștef chiar de tot în abandonul simțurilor, rămâne ca sensibilitatea gravă să mai recupereze din entuziasm. Foarte fină, strecurată cu discreție între jongleriile senzuale, teza existențială scurtcircuitează, din loc în loc, peisajul erotic. Temperată în Ca ochiul în adormire, sau Prea multe lucruri (care datorează cel mai mult Laus-ului), angoasa înflorește de-a dreptul în amplul poem „de familie” din final, care circumscrie câteva schițe biografice mai tensionate ca până acum (un poem dedicat fiicei și altul scris după moartea lui Alexandru Vlad, între ele). Decantarea sensurilor prinde în Poemul de familie fluctuațiile unei intensități mocnite: „Nimeni n-a umblat așa prin căldare/ Cu mâna goală/ Zdrobind cartofii fierți în coajă/ Să treacă printre degete/ O chem să-mi umble puțin prin inimă/ Și o strânge cât un fâlfâit/ Pe vatră rămân urme/ Cu nodulul acela reumatic/ De la degetul mare/ Și focul se aprinde câteodată singur/ Mâncarea e potrivită de sare/ În preajmă numai calm și singurătate/ Ea e aceea din vis care cântă”, III. Cu toate că retorica dramatică nu-l convertește pe poet la mimică profetică, secvența aceasta izolată cumva în chip de epilog dezamorsează puțin discursul Poemului de dragoste și îi probează temporar legitimitatea.

Rezultă de aici că, fără să se dedice până la capăt tematicii senzuale, vrând-nevrând, Traian Ștef rămâne un poet al erosului doar de ocazie, căci e „angajat” cu normă întreagă și definitiv la întreprinderi cu finalități mai riguroase.

___________

* Traian Ștef, Poemul de dragoste, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016

 

Andreea POP

 [Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 42-46]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s