Ana BLANDIANA – Fragmente despre mine însămi (rezumat)

blandiana nou

Otilia era numele Mamei, iar Valeria numele Mamei Mamei, care a murit mult înaintea naşterii mele. Sunt două nume evident latine, care au fost date într-un sat românesc din Munţii Apuseni (Blandiana) într-o perioadă în care ţăranii se apărau astfel împotriva maghiarizării numelor de către administraţie, alegând nume care nu puteau fi traduse. Mie mi-au fost date cele două nume foarte frumoase ca o moştenire, ca o legătură între generaţii. Sunt singurele mele nume oficiale, din paşaport. Din păcate, nu le-am folosit niciodată. Doina şi Ana m-am botezat singură: Doina, când eram foarte mică şi am început să-mi spun mie însămi astfel, până m-a imitat toata lumea (şi azi acesta este numele meu în familie şi pentru prieteni), iar Ana a apărut din nevoia camuflării, ca o încercare de supravieţuire într-o perioadă în care, Tata fiind închis, n-aş fi avut nici o şansă să public cu numele meu real. Aşa a apărut pseudonimul în care Ana nu este decât rima la Blandiana. Faptul că, în timp, acesta a devenit adevăratul meu nume nu mai ţine de istoria mea, ci de istoria literaturii.

***

Poate că trăsătura mea cea mai determinantă – calitate aproape ireală şi, cu siguranţă, defect vinovat de multe – a fost de-a lungul întregii vieţi oroarea faţă de putere. O oroare în care se amestecă dispreţul şi dezgustul, repulsia şi chiar ura (în măsura în care am fost vreodată în stare să înţeleg definiţia acestei noţiuni), dar niciodată frica. Lipsa fricii – o lipsă de natură aproape patologică şi, în orice caz, bizară, care nu excludea precauţia şi calculul de a evita atingerea (aşa cum ai grijă să nu atingi un şarpe sau o râmă nu pentru că ţi-e frică, ci pentru că ţi-e scârbă de atingere) – răpea în ochii mei noţiunii de putere, înconjurată pentru cei mai mulţi de o complicată mistică, orice măreţie. Nu rămânea decât o realitate dezgustătoare şi revoltătoare, vulgară şi profitoare, urâtă şi otrăvitoare, chiar radioactivă (pentru că era în stare să degradeze, şi chiar să ucidă, şi de la distanţă). Este limpede că de aici a izvorât refuzul oripilant al deţinerii oricărei forme de putere, mai mult, sentimentul că şi numai propunerea pentru mine a unei forme de putere este jignitoare. Dar pentru că, odată cu acest sentiment, nu mi se dăduse şi indiferenţa, mi-am pierdut viaţa încercând să schimb esenţa puterii fără s-o ating.

***

Dacă încerc să găsesc trăsăturile firii sau caracterului meu care mi-au marcat înfrângerea, dând în acelaşi timp explicaţia nuanţată a inutilităţii tuturor eforturilor mele publice, prima dintre aceste trăsături este un anumit maniheism, o incapacitate de a combina culorile şi chiar de a accepta combinarea lor; o formă de radicalism care preferă degradării, dezastrul şi catastrofa, în locul compromisului. Îmi lipseşte aderenţa la realitate, nu în sensul că nu o înţeleg, ci în sensul că nu o accept şi, mai ales, că nu accept faptul că nu poate fi schimbată.

***

Spaima de pierderea timpului goleşte timpul într-un mod dramatic de orice conţinut. De teamă că va trece, nu reuşesc să fac altceva decât să încerc să-l folosesc cât mai complet. Dar emoţia, graba şi zgârcenia ideii că în tot acest timp el se risipeşte nefolosit în întregime fac să-mi tremure mâinile, incapabile să-l reţină şi să-l împiedice să mi se scurgă printre degete.

***

După ce o viaţă întreagă am dispreţuit oportunismele, mi-e greu să respect deodată oportunităţile.

***

Îmi aduc, oare, aminte care a fost momentul când am acceptat că voi îmbătrâni cândva? Aşa, cu verbul pus la viitor, o îmbătrânire teoretică, virtuală, pentru că la trecut nu am ajuns să înţeleg verbul nici acum.

***

Politic vorbind, singura constantă a vieţii noastre a fost provizoratul. Înainte trăiam între două răsuciri de şurub, acum trăim între două campanii electorale. Faptul că acum lucrurile au aerul că depind într-o oarecare măsură de noi nu le face mai suportabile.

***

Până la urmă singurul lucru cu adevărat de folos în istorie (indiferent ce fel de istorie) sunt modelele. În absenţa lor, ideile şi chiar acţiunile nu folosesc la nimic, ci trec fără să lase urme, ca şi cum n-ar fi existat, ca şi cum toate eforturile pe care le-au presupus nu s-ar fi produs sau s-ar fi produs degeaba. Modelul este cuvântul întrupat, fapta personalizată, omul care exprimă ideea şi dovedeşte că ea poate trăi. Această regulă este verificată cu prisosinţă de religiile care au învins doar în măsura în care au prezentat prototipul viu. Fiul lui Dumnezeu este cel ce dovedeşte că Dumnezeu există: din moment ce are urmaşi…

***

Ca şi copilăria, bătrâneţea creşte din uimire, este chiar ea o formă de uimire.

***

Dacă aş fi întrebată care este lucrul esenţial pe care l-am învăţat după ’89, cred că aş răspunde că am învăţat că nimic nu se poate face prin procură, că numai ceea ce faci cu mâna ta este făcut, şi că orice delegare de intenţie este o trădare de intenţie. Astfel formulată fraza pare una oarecare şi nu-şi dezvăluie din prima clipă încărcătura explozivă. În fond, este vorba de o concluzie de extremă gravitate, care exclude încrederea în celălalt şi neagă însuşi mecanismul democratic. Pentru că, ce este democraţia decât delegare prin vot a puterii? Iar eu, care n-am visat decât libertatea acestui tip de delegare, am descoperit că puterea se poate delega, dar nu şi ideile în numele cărora ea trebuie exercitată. Orice delegare este o denaturare, o degradare.

***

Criza pe care o străbat şi nu ştiu dacă voi avea puterea s-o depăşesc se leagă de imposibilitatea de a mă împărţi între mine şi lume. Dar lumea nu este  o ispită, ci o ameninţare continuă, de care sunt singură vinovată. Este ca şi cum m-aş fi aşezat în zidul pe care m-am apucat să-l zidesc singură în jurul meu (pentru că eram convinsă de necesitatea zidului şi pentru că nimeni altcineva nu era dispus să se lase zidit) şi, deodată, când zidul era aproape gata şi, în orice caz, eu nu mai puteam să mă smulg din el, am simţit că nu mai sunt atât de sigură că zidul foloseşte sau va folosi la ceva, că poate totul n-a fost decât o concluzie greşită, o formă de exaltare sau chiar de prostie şi că tot ce-mi mai rămânea de făcut, în puţinul timp care îmi mai rămăsese, era să povestesc cum s-a întâmplat, să înlocuiesc utilitatea faptei cu utilitatea povestirii ei. Pentru asta trebuia, însă, să-mi pot elibera cel puţin o mână, cea cu care să scriu, să am puterea de a face acest efort care, de altfel, s-ar putea să dărâme o parte din zid.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 2-3]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.