Petru CIMPOEȘU – Admiratorul meu din Franța

cimpoesu nou

M-am întrebat adesea, citind biografiile, memoriile sau jurnalele unor oameni celebri, cum de lor li se întâmplă atât de multe lucruri interesante, iar mie, nimic. Una din explicații ar fi tocmai aceea că eu nu sunt celebru – dar mai sunt și altele. Și iată că, de îndată ce am făcut primii pași spre celebritate, mi s-a întâmplat și mie, în sfârșit, ceva ce ar merita povestit.

Mai întâi, Domnica (Dominique) Ilea s-a gândit să traducă „Simion liftnicul” în limba franceză. După ce a tradus cartea, mi-a trimis un mesaj pe email, întrebându-mă dacă aș fi de acord să o publice în Franța. Am făcut eu niscai nazuri, c-o fi, c-o păți, să mă mai gândesc, dar în cele din urmă mi-am zis că merită și francezii să citească o carte bună.

Pentru cine nu știe, chestia cu traducerile din literatura română stă cam așa: traducătorul este și un fel de agent literar. Nu numai că traduce cartea, ci se ocupă și de găsirea unei edituri dispuse să o publice, și de fapt asta e munca cea mai grea în cazul unei traduceri. Ca să nu muncească degeaba, traduce doar câteva fragmente, le propune editurii și abia după aceea, dacă editura își dă acordul de publicare, traduce toată cartea. Domnica Ilea a procedat invers, făcut mai întâi traducerea, așa, de amorul artei, pe urmă a căutat un editor și – o, minune! – a găsit. O editură mică și zgârcită care nu mi-a plătit nici până în ziua de azi drepturile de autor.

Cunoscătorii spun că, pentru ca o traducere să fie reușită, trebuie ca limba în care se face traducerea să fie limba nativă a traducătorului. Limba nativă a Domnicăi Ilea nu e franceza, ci româna. Totuși, toți cei care mi-au vorbit despre versiunea franceză a cărții mele, inclusiv francezi nativi, au lăudat calitatea traducerii. Va să zică, nici cunoscătorii ăștia nu le știu pe chiar toate.

Versiunea franceză a apărut în martie 2013, cu doar câteva zile înaintea Salonului de carte de la Paris – ăla cu scandal, dacă vă mai amintiți. Patapievici tocmai fusese înlocuit, la conducerea ICR-ului, cu Andrei Marga, iar noul ministru al culturii era Daniel Barbu. Un cuplu cu adevărat letal! Noroc că aranjamentele participării României la Salon fuseseră stabilite de vechea echipă, așa că ăștia doi nu au avut timp să strice chiar tot. Pe lângă cei invitați inițial, Marga a mai adăugat alți vreo treizeci de scriitori, pilele lui, printre care mulți de la Cluj (Octavian Hoandră, de exemplu, care a scris o carte de poezii la cafenea, direct pe tabletă – o premieră mondială, francezii au fost efectiv uimiți de o asemenea performanță!).

Să vă spun cum se petrece participarea unui scriitor român la un salon sau târg de carte în străinătate? E ceva destul de penibil, dar merită să aflați, ca să nu mai fiți invidioși. În ziua când am fost programat pentru autografe la standul României, a trebuit să stau câteva ore în picioare, la un fel de pupitru, în așa fel încât, dacă ar fi trecut cineva pe acolo, să mă poată întreba ce mai fac. În dreapta mea, la un alt pupitru, stătea un popă (poetul Savatie Baștovoi). Din când în când, câte un prezumtiv cititor sau o prezumtivă cititoare se apropia și mă întreba dacă vorbesc franceza. Nu știu o franceză prea grozavă, dar răspundeam afirmativ, ca să nu-mi fac de râs patria francofonă, și atunci prezumtivul/prezumtiva începea să-mi vorbească în română. Stăteam un pic de vorbă, îmi povestea cum a ajuns să trăiască în Franța și cât de greu e printre străini, apoi pleca la treburile lui/ei, iar eu rămâneam să păzesc pupitrul. Mult mai distractiv a fost în ziua următoare, când a trebuit să acord autografe la standul editurii. Standul era la fel de mic ca și editura, cam cât o tarabă din piață la care o vrednică țărancă își vinde ridichile bubuind de pesticide. Treceau prin fața standului sute și mii de prezumtivi, iar eu, numai zâmbet tot, mă uitam cu decepție elegiacă în urma lor. Am reușit totuși să vând cinci sau șase cărți unor babe milostive cărora le-am spus că satul din Moldova din care provin a fost distrus de inundații. Într-adevăr, grea e povara celebrității!

A mai fost și un fel de dezbatere unde ar fi trebuit să spun ceva despre râs (tema era „Rire de tout”). Eu nu știam ce să spun în românește, darmite în franceză! Îmi pregătisem de acasă un text, am bălmăjit ceva din el, până mi-am dat seama că ar fi mai bine să tac în limba mea naturală.

Abia acum vine partea interesantă. În public se afla și un tânăr profesor venit tocmai din Toulon. Un tânăr ciudat, interesat de literatura română și tocmai de aceea ciudat. Nu-mi dau seama cum a ajuns la concluzia că trebuie să-mi cumpere cartea și să o citească. Câteva luni mai târziu, Google m-a anunțat că a apărut un comentariu la „Simeon l’ascenseurite” (versiunea franceză a lui „Simion liftnicul”) pe site-ul critiqueslibres.com. O recenzie de numai trei mii de semne, dar foarte elogioasă și, dacă mi-e permis să opinez, pertinent scrisă. Firește că nu puteam rămâne indiferent, am găsit pe internet adresa email autorului și i-am trimis un mesaj, mulțumindu-i pentru comentariu. A urmat un schimb de amabilități, în cursul căruia am aflat mai multe despre noul meu admirator. Îl chema Fabrice, era profesor de franceză la un liceu particular, îl citise pe Cărtărescu (și îi plăcuse!), mai citise din Cioran, Mircea Eliade, Răzvan Petrescu, dar îl interesa și teatrul românesc, mergea în fiecare an la festivalul de la Avignon… Ca să pară că sunt un om civilizat, i-am făcut invitația formală de a vizita România, iar spre surpriza mea, Fabrice a acceptat-o “tout de suite”. Așa că, în anul următor, a venit la Bacău, însoțit de o colegă, și i-am făcut un program cât de agreabil am putut, cu excursii la mănăstiri din Bucovina, la castelul Bran și în București, ca să vadă că nu toți românii sunt romi, cum cred colegii lui de la liceul din Toulon. Și dacă ar fi, ce? Oricum, pot spune că a fost o acțiune reușită. La despărțire, i-am dăruit un costum național românesc, pe care Fabrice mi-a promis că îl va purta la el la școală, și ne-am propus să ne revedem în Franța. Prietenia noastră era pe drumul cel bun.

Soția mea dorea de multă vreme să vizităm Provența, iar eu, la rându-mi, visam să ajung la Lourmarin, unde e înmormântat Albert Camus. Ne-am programat un voiaj pentru vara următoare, incluzând și o ședere de câteva zile pe țărmul Mediteranei. Între timp, mi-a atras atenția faptul că noul meu prieten se plângea cam des de puseuri aparent nemotivate. După fiecare deplasare cu avionul, când revenea acasă, zăcea cu febră la pat câte o săptămână. I-am recomandat să facă de urgență investigații mai serioase, amintindu-mi că altădată Mircea Nedelciu se plângea de ceva asemănător, până să-i fie diagnosticată, prea târziu, boala care i-a curmat zilele.

Anul următor, am fost în Provența. Am vizitat sate și orașe, am păstrat un moment de reculegere la mormântul lui Albert Camus, idolul adolescenței mele, am participat întâmplător, în catedrala din Saint Rémy de Provence, la cununia religioasă a lui Vincent Labrune, președintele echipei Olympique Marseille, cu o vedetă de televiziune, Laeticia De Luca – și ce de vedete am mai văzut atunci!… Una peste alta, o vacanță reușită. Ultimele zile le-am petrecut în Le Pradet, un sat situat pe coasta Mediteranei, nu departe de Toulon…

Ne-am dat întâlnire cu Fabrice la un cochet restaurant de pe faleza Cap Brun. Rezervaserăm masa din timp și, fiindcă doream fructe de mare, ne-am asigurat de la bun început că restaurantul oferea astfel de bunătăți. Fabrice întârzia și, îngrijorându-ne, i-am dat un telefon ca să aflu ce se întâmplă. Colega lui, Myrto, cea care îl însoțise în România, a ajuns mai devreme și de la ea am putut afla că Fabrice avusese în ziua aceea unele probleme de sănătate, despre care ne-am interesat numai atât cât să nu pară că suntem nepoliticoși. În cele din urmă, a sosit și Fabrice, ne-am îmbrățișat, ne-am amintit felurite peripeții din excursia lui în România, am mâncat fructe de mare, am băut vin franțuzesc, ne simțeam bine, cel puțin aparent… Până când l-am întrebat pe Fabrice dacă a fost la medic, dacă și-a făcut investigațiile pe care i le recomandasem – nu făcuse nimic. Și atunci, m-am apucat să-i povestesc despre un prieten al meu, scriitor, care avusese aceleași simptome, pentru ca, în final, medicii să-i descopere o tumoare la măduva spinării. Nu știam cum se spune măduva spinării în franceză, mi-a luat destul timp până să-l fac să înțeleagă și, poate din acest motiv, n-am observat că admiratorul meu se cam schimbase la față. Sau poate din motivul că soția mea m-a întrerupt, ca să mă întrebe, în limba română, dacă am destui bani numerar sau vom plăti cu cardul – până atunci, mă tot lovise pe sub masă cu vârful pantofului, ca să mă determine să tac, zadarnic. Sau poate fiindcă Myrto, colega lui Fabrice, și-a amintit cum am descoperit noi cafeaua Marghiloman la Hanul lui Manuc. Oricum, abia peste câteva minute, Fabrice m-a întrebat cum s-a terminat povestea cu prietenul acela al meu, scriitorul. I se poate întâmpla oricui să fie prost, măcar din când în când. Mie mi s-a întâmplat exact în acel moment. I-aș fi putut răspunde că da, s-a vindecat și e bine mersi, dar nu am putut minți și, după un scurt moment de ezitare, i-am spus că murise. Chiar în momentul când îi spuneam asta, am știut că va urma o catastrofă, fără să știu de ce natură. Dat fiind faptul că ne aflam în Franța, putea fi, de exemplu, un atentat terorist. Fabrice nu a comentat, s-a uitat în altă parte și a dus paharul la gură, ca să nu înghită în sec. Să fi fost de la fructele de mare? Am avut impresia că nu-i căzuseră bine. Parcă devenise și cam palid, iar pe frunte i se iviră primele fire de transpirație. Firește că eram îngrijorat, însă, din modul cum se prezenta situația, nu reieșea deloc ce ar fi fost mai nimerit să fac. Așa încât am hotărât să ies pe terasă, ca să-mi aprind o țigară, deși chiar în dimineața acelei zile îmi promisesem să mă las de fumat. Nu că aș fi dat bir cu fugiții. Simțeam doar nevoia de a-mi pune gândurile în ordine. Noroc că soția mea, din cauza politeții ei înnăscute, nu a venit imediat după mine, nu se cădea să-i lase singuri pe francezi. A venit abia după vreo cinci minute, foarte agitată, ca să mă cheme înapoi în salon și să-mi spună că Fabrice căzuse sub masă. Cum să cadă sub masă? I-a venit rău, a leșinat, îmi explică. Probabil de la fructele de mare, am presupus. Nu de la fructele de mare, de la povestea ta cu Nedelciu! mi-a reproșat ea. N-am stat să o contrazic, fiindcă în astfel de situații nu e cazul să te angajezi în dispute familiale. Când am revenit în salon, am văzut că Fabrice era într-adevăr sub masă, dar numai cu picioarele. Restul trupului, de la jumătate în sus, îi fusese tras afară de doi ospătari care încă se munceau să-l scoată pe terasă, la aer. Am întrebat, firește în franceză, ce s-a întâmplat, dar nimeni nu părea dispus să-mi explice, aveau alte priorități. Am dat și eu o mână de ajutor, mai degrabă simbolic, adică i-am pus lui Fabrice un șervețel umed pe frunte. În fine, am reușit să-l scoatem pe terasă și, în cele din urmă, bietul om și-a revenit, asigurându-ne că totul e în regulă, a fost doar o cădere de calciu sau de glicemie… Nu mai spun că a apărut îndată și o echipă de jandarmi, fuseseră anunțați prin telefon și veniseră să-i acorde asistență medicală, dar nu mai era cazul. Una peste alta, totul s-a terminat cu bine, dar seara a fost ratată. Doar fiindcă, la momentul potrivit, nu am știut să spun o mică și nevinovată minciună. Ce m-ar fi costat? Probabil că, din cauză că mă ocup cu ficțiunile, am o relație inadecvată cu adevărul. Degeaba mi-a atras soția mea de atâtea ori atenția să-l folosesc cu precauție („tout abus sera puni”). Mai mult decât atât, cercetări ale unor savanți de nu știu unde au demonstrat chiar că, dacă e spusă cu talent, o minciună poate înlocui cu succes orice medicament. Sau poate că asta e dintr-o poezie?

Oricum, prietenia cu singurul meu admirator francez sută la sută a fost iremediabil compromisă. După seara aceea, n-a mai răspuns nici la telefon și nici la mesajele trimise pe email. Din acest motiv, nu știu ce s-a mai întâmplat cu el, s-a dus și dus a fost. Nici nu știu dacă s-a dus de tot sau a dispărut numai din viața mea.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 4-5]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s