Emanuel MODOC – Rateurile reabilitării

h-bonciu-și-literatura-de-scandal-dragoș-silviu-păduraru

Rareori o bibliografie de curs (la nivel licență sau chiar master) din Literele românești îl conține și pe H. Bonciu, personaj literar considerat minor, fie, dar prezent în diverse ipostaze: poet și prozator excentric, cu priză maximă la contemporaneitatea în care activa în poziție asumat-marginală, aflat în relații amicale cu avangardiștii români, evreu (oprobriul în epocă venea, cum se știe, și datorită argumentului etnic) și, nu în ultimul rând, care poate părea extrem de familiar pentru orice cititor la zi cu proza ultimilor douăzeci de ani. Și asta nu pentru că autorul ar fi tocmai certat cu istoriografia literară (e prezent în trei volume majore ale lui Ovid S. Crohmălniceanu, precum și în Istoriile… lui G. Călinescu, E. Lovinescu sau Nicolae Manolescu – e drept, în poziții secundare) și nici din cauza precarității editoriale (romanele sale, Bagaj și Pensiunea doamnei Pipersberg au cunoscut trei reeditări, dintre care una în perioada comunistă, grație Mioarei Apolzan). Aș spune că cvasi-absența interesului față de literatura acestui personaj ciudat al interbelicului românesc e cauzată tocmai de cadrul contextual în care a fost mereu plasat. De la Zigu Ornea și până la Ion Simuț, H. Bonciu e privit, pe de o parte, ca autor interbelic „pornografic”, țintă a tentativelor de epurare literară din partea extremismului de dreapta românesc și a tradiționaliștilor – ca amănunt pitoresc, țin să amintesc un top „pornografic” realizat în 1937 de ziarul Neamul românesc, condus de N. Iorga: 1. Bonciu H. (Bagaj), 2. Geo Bogza (Poemul Invectivă), 3. Cocea Niculae, 4. I. Peltz, 5. Stănoiu, 6. M. Celarianu, 7. Sergiu Vladimir, 8. F. Aderca, 9. T. Arghezi, 10. M. Eliade (Domnişoara Cristina), 11. G. Călinescu (Cartea nunţii). Pe de altă parte, e abordat ca exponent al unor „supraevaluări a marginalilor” din partea criticii contemporane, ușor susceptibilă de extravaganțe de dragul deturnării canonului literar. A se revizita, în acest sens, intervenția lui Ion Simuț din România literară, nr. 44/2005, unde spunea: „E o frumoasă iluzie să crezi că prozatorul interbelic H. Bonciu (1893-1950), în bună măsură experimental în viziunea lui expresionistă şi în scriitura anticonvenţională, ar putea fi promovat spre vârful înnoit al unei ierarhii a valorilor”.

Dacă e să îl credem pe cuvânt pe universitarul orădean, volumul lui Dragoș Silviu Păduraru, H. Bonciu și literatura de scandal *, ar putea fi considerat din start un demers perdant, însă, aproape anticipând eventualele reproșuri ale unui demers atât de temerar (vorbim de o carte care depășește 500 de pagini) aplicat unui subiect în continuare considerat minor, autorul bucureștean nu doar că promite să revizuiască din unghi estetic și ideologic imaginea lui H. Bonciu, dar să îl și explice perfect în context. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu una dintre cele mai îndrăznețe tentative de restituire ale ultimilor ani, ba chiar cu o dublă restituire, a unui autor indexat poate prea devreme în ierarhia valorilor literare și a unui ambient literar și publicistic pe care memoria culturală autohtonă tinde să îl mitizeze fals-apologetic. Despre criteriul aplecării asupra interbelicului românesc, ar fi de zis că e destul de dificil să mai „sporești c-un dram înțelepciunea”, asta după ce critica ultimilor 10 ani a cunoscut, pe acest plan, câteva intervenții pe cât de necesare, pe atât de reușite. Paul Cernat reconstituie exemplar scena publicisticii interbelice în volumul dedicat avangardei românești, Andrei Terian, în G. Călinescu. A cincea esență, descompune aproape maniacal sistemul critic călinescian și în raport cu contemporaneitatea autorului Vieții lui Eminescu, reconstituind cvasi-exhaustiv ambientul literar interbelic, iar Mihai Iovănel atinge și el câteva puncte nevralgice esențiale în „monografia ideologică” dedicată lui Mihail Sebastian, așa încât marea provocare a lui Dragoș Silviu Păduraru nu e, cum ne-am aștepta, să îl recupereze decisiv pe H. Bonciu, cât e de fapt să își justifice aproape o treime din corpusul lucrării (cât e dedicat efortului de analiză contextuală) aplicat unui personaj care n-avea nici prezența „de scenă” a unui Mihail Sebastian, nici capitalul cultural al unui G. Călinescu și nici verva dinamitardă a grupărilor avangardiste.

Literatura de scandal și scandalizații

Centrată în jurul noțiunii de „scandal”, prima parte a cărții livrează sintetic un istoric al ideii de pornografie în literatură folosind referințe standard (vorba aceea, inconturnabile) demne de o lucrare decentă de licență (sunt prezenți, în notele de subsol, Dominique Maingueneau, Robert Muchembled, Anne-Marie Sohn). Totuși, o afirmație precum „[d]acă ar fi scris în interbelic, un poet ca Allen Ginsberg, unul dintre reprezentanții generației Beat, ar fi cunoscut un proces răsunător, însă climatul social american în care acesta evoluează – cu alte cuvinte, contextul emancipării care, în anii ’50, începe să prindă contur – l-a scutit de criticile severe, precum și de o prezumtivă detenție” n-ar trece netaxată nici măcar la cel mai lax seminar de literatură americană de secol XX. Cum n-ar scăpa neobservate nici lămuriri redundante în genul „[p]ornograficul și eroticul nu funcționează întotdeauna la fel: discursul pornografic este direct, fără volute; celălalt – eroticul – și-a dovedit virtuți artistice remarcabile, apelând întotdeauna la ornamentele esteticului” sau „Arghezi, considerat cel mai «scandalos» dintre moderniștii de la noi, și-a exersat abilitățile artistice făcând din «blasfemie» un stil, o artă, urmând calea deschisă – cu ani în urmă – de Baudelaire, părintele «esteticii urâtului»”. În genul acesta de clișee (destule dintre ele căzând în pură eroare, trădând o slabă documentare secundară asupra spațiului autohton – vezi „Bogza este, dacă vrem, precursorul «cuminte» al unora dintre poeții «anarhiști» care vor ocupa scena literaturii postbelice”) e înecat întreg discursul primului capitol din carte. În același timp, o analiză, în cheia scandalosului, a poeziilor de factură avangardistă ale lui Geo Bogza ar cere, totuși, o anvergură a referințelor mai extinsă decât Istoria critică a literaturii române, așa cum, de altfel, e suspect să vorbești despre marginalitatea avangardelor românești trimițând doar la articolul lui Ion Bogdan Lefter din Recapitularea modernității și ignorând o carte precum Avangarda românească și complexul periferiei. Aceste intervenții, acompaniate de lacune bibliografice suficient de grave, sunt dublate și de o slabă reconstituire a contextului interbelic. Dosarul literaturii pornografice în cultura românească a fost reprodus mult mai eficient în alte lucrări și, deși înțeleg necesitatea sintezei, absența unor comentarii suplimentare sau tentative de revizuire poate plasa întregul efort sintetic în derizoriu. Alegerea firească ar fi fost transformarea tuturor „gloselor” așa-zis restitutive în câteva note de subsol mai extinse. Lipsește, de pildă, o minimă tentativă de a explica mecanismele pudorii societății românești a anilor ’30. Dacă, potrivit autorului, romanele aflate în diversele topuri așa-zicând pornografice (de la Mircea Eliade și G. Călinescu la Mihail Celarianu și Octav Șuluțiu) se aflau, formal și tematic, în siajul celebrului roman al lui D. H. Lawrence, Amanta doamnei Chatterley, o abordare din unghiul, să zicem, al sociologiei literare asupra acestui fenomen ar fi fost nu doar binevenită, dar și necesară. Simpla inventariere (deloc exhaustivă, de altfel) a câtorva mostre de receptare devine insuficientă pentru argumentația din acest prim segment al volumului.

Rămâne, în același timp, sugestiv (pentru imaginea de ansamblu a cărții) felul în care tânărul critic ratează câteva momente cheie de speculație, preferând calea călduță a sintezei istorice. Citarea de către Tribunalul Ilfov a lui Geo Bogza și H. Bonciu din 1937, de pildă, a cunoscut, se știe, un val imens de solidarizare din partea scenei literare interbelice, între „apărători” numărându-se și E. Lovinescu. În privința situării de principiu a acestuia, Dragoș Silviu Păduraru pare să treacă cu vederea peste detaliul că, dincolo de poziționările moderate exprimate în presă, însuși conducătorul Sburătorului a intrat în atenția detractorilor iorghiști pentru romanele Mite și Bălăuca. Acest amănunt ar putea 1ăsa suficient loc speculației în privința radiografierii atente a dosarului „porcografilor” din interbelic, precum și a taberelor formate din cauza acestor scandaluri. Autorul vede însă o situare din poziția de autoritate critică a lui Lovinescu, conchizând, naiv aș spune, că „explicațiile lovinesciene, ca și cele ale altor critici importanți, nu au fost suficiente pentru ideologii vremii și, în general, pentru cei care fac din morală o preocupare obligatorie a literaturii”.

Expresionismul apud G. Călinescu

Interesant cum, pentru autor, grila expresionistă de interpretare a romanelor lui Bonciu – „autorul Pensiunii… pare atras în permanență de culoarea estompată a artiștilor expresioniști: ambiguă, schematică, uneori imprecisă, cu o sugestie sau un vag relief erotic. Cadrul «realist», foarte potrivit pentru veritabilele scenarii pornografice, este înlocuit la Bonciu de acela expresionist” – nu e diferită de cea a lui G. Călinescu (pentru care expresionismul lui Bonciu se manifesta prin „ridicarea fiecărui moment la o idee, învăluirea lucrurilor cu un fum simbolic, interceptarea metafizică a tragicului cotidian” – citez dintr-un articol apărut în Adevărul literar și artistic și reluat în Opere, vol. al III-lea). Pentru oricine a urmărit traseul conceptual și terminologic al expresionismului în literatura română din interbelic și până la coagulările a posteriori din anii ’70, asemenea aprecieri sunt nefericit de anacronice și dau seama de neatenția lui Dragoș Silviu Păduraru la detaliul, de domeniul simplei evidențe, că discursul critic interbelic a fost inaderent față de fenomenul de origine germană. Notez, tot aici, un alt scurt moment de confuzie terminologică, de unde mi-e greu să-mi dau seama dacă autorul a hotărât că H. Bonciu e modernist sau Bonciu însuși: „Până să fie «neo-romantic», «simbolist» sau «expresionist», Bonciu este, de principiu, un modernist autentic”.  Dincolo de acest aspect, e binevenit excursul istoric al circulației expresionismului în publicistica anilor ’20, curent care aduna mai mulți detractori decât apărători (și ai cărui apărători – cu excepția unui Tudor Vianu sau Ion Sân-Giorgiu, discuțiile despre expresionism au fost rareori aplicate – întorceau, nu de puține ori, notele expresioniste ale vreunui autor împotriva expresionismului în sine – mă refer aici la nivelul originii conceptului sau în raport cu teoretizările majore din Occident).

Toate observațiile mele de mai sus nici nu acoperă, însă, lacuna majoră a cărții: faptul că Dragoș Silviu Păduraru nu reușește să justifice relevanța contemporană a lui H. Bonciu, demers care ar fi trebuit, invariabil, să depășească modelul desuet al istoriei literare bazate pe pură sursologie. Majoritatea observațiilor și analizelor aplicate pe scriitorul de origine evreiască sunt niște simple cover songs ale textelor de receptare de-a lungul timpului, destule ciocnindu-se între ele din punct de vedere teoretic și conceptual și ale căror polemici de adâncime sunt complet ignorate de către autor. Nicăieri nu întâlnim comentarii secundare care să catalizeze sau să explice, de pildă, diferențele de concepție, peste mode și timp, asupra expresionismului dintre un G. Călinescu și un Ovid S. Crohmălniceanu (aceștia, de altfel, nu se întâlnesc în paginile cărții niciodată în același loc), discuții aplicate chiar pe producția literară a lui H. Bonciu. În același timp, dosarul receptării lui Bonciu, care acoperă ultima parte a cărții, se îngână, în notele de subsol, cu referințele din prima parte a cărții, cea din mijloc fiind rezervată hermeneuticii textului literar. Cu privire la segmentul de interpretare a operei lui Bonciu, trebuie spus că Dragoș Silviu Păduraru alege să îl recupereze pe scriitorul interbelic în primul rând ca poet, nu ca prozator („Bonciu trebuie considerat întâi poet și abia în al doilea rând prozator”), considerând că prozatorul și-a asigurat propria „posteritate”, pe când poetul a rămas în penumbră. Demersul hermeneutic nu face, însă, decât să confirme ipoteza minoratului poetic: „Poet monocord, ca mulți alții din epocă, Bonciu s-a dovedit un ingenios mânuitor al stihurilor”. Neavând nici caracter restitutiv, nici vreo componentă novatoare în demonstrația sa – concluziile generale de tipul „lirica lui Bonciu e cea a unui spirit modern”, pe când proza „sfidează tradițiile narative” nu sunt altceva decât ecouri ale discursului standard despre scriitor – segmentul de interpretare pare că a pierdut acolo unde putea câștiga cel mai mult. Dincolo de încadrarea în context, analiza scriiturii lui Bonciu a fost cea cu adevărat deficitară.

Încercând să marcheze în mai multe porți (teoretizarea scandalului în literatură, contextualizare, poetică și stilistică, hermeneutică și receptare critică), Dragoș Silviu Păduraru a reușit performanța unui Peter Jackson care, încercând să capitalizeze de pe urma succesului seriei Stăpânul inelelor, a întins Hobitul de 300 de pagini al lui J. R. R. Tolkien pe o trilogie de peste nouă ore. Aceeași senzație rămâne și parcurgând H. Bonciu și literatura de scandal. Recomandată pe coperta a patra de către Ion Bogdan Lefter ca fiind „exemplar documentată”, cartea nu impresionează nici prin corpusul bibliografic, care – excepție făcând textele inedite semnate de Bonciu – ar face orice student la nivel licență să prindă curaj și să-și publice micro-monografia pe Fundoianu, Blecher sau Bogza, nici prin conținutul „fluent și expresiv”, năclăit de afirmații generalizante de manual.

________________

* Dragoș Silviu Păduraru, H. Bonciu și literatura de scandal, Editura Tracus Arte, București, 2016, 530 p.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 36-38]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s