Daiana GÂRDAN – Literatura dintre ideologii

iovanel ideologii

Situația literaturii române postdecembriste rămâne problematică și insuficient sau superficial tratată în rândurile exegezei, fenomen oarecum surprinzător pentru o perioadă de tranziție de la o literatură scrisă în umbra cenzurii și a directivelor opresive specifice unui regim totalitar la o literatură așa-zicând eliberată de politic, intrată în rândul unei relative emancipări la nivel (est-)european. Mutațiile care apar în acest context, complexe și deloc neglijabile, se pretează mai degrabă la o analiză atentă și minuțioasă. Critica autohtonă nu doar că a ignorat activ, de-a lungul ultimului deceniu, fenomene literare marginale sau greu încadrabile, ci, mai mult, a privit superficial panorama literaturii postcomuniste, în special literatura anilor ’90, cu conștiința unui derapaj al acesteia. În aceste condiții, discursul literar a devenit secundar sub dominația (la nivel social și mentalitar) a evenimențialului istoric, fapt cauzat și de efervescența discursurilor culturale alternative tot mai diversificate (media, în special), care au pătruns din Occident și în spațiul românesc.

Cu o favorabilă intenție recuperatoare vine, în siajul acestui hiatus în critica românească, volumul lui Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc*, care își propune o altfel de cartografiere a literaturii românești postcomuniste, una globală, capabilă însă să semnaleze linii de fugă ale scriiturii de tranziție, precum și configurări sau sincronizări ale creațiilor literare sub multiplele ideologii din postcomunism. Cele două teme ale volumului sunt complementare, prima – paradigmele ideologice din perioada postcomunistă și efectele acestora vizibile în literatură, a doua –  literatura propriu-zisă, iar miza cărții lui Mihai Iovănel se articulează în jurul relației dintre structurile ideologiei și literatura scrisă în perioada postdecembristă, unde melanjul unor discursuri culturale intrate în spațiul românesc pe fundalul unor șocuri evenimențiale sociale/istorice dau o literatură aproape hibridă, situată mai degrabă în marginea unor discursuri sociologice. Demersul pe care Mihai Iovănel îl face este unul productiv și funcționează în slujba unei teze de cartografiere de tip macro pe care autorul și-o asumă explicit, un demers ce se stratifică dinamic, cu vagi momente de redundanță prezente doar în zonele de clivaj în care sunt atinse aspecte prea puțin relevante pentru  mizele propuse.

Introducând conceptul de punct de rezistență, primul capitol al cărții se concretizează sub forma unei radiografii a principalelor mutații survenite în literatura postcomunistă. E surprinsă, aici, o selecție de teme literare și mecanisme ale scriiturii care pătrund în text din sfera socială, nivelurile creației literare fiind contaminate ideologic și revelând o relație de tip produs-suprastructură (altfel spus, raportul dintre ce se scrie și efectele discursului cultural extrem contemporan asupra textului). Astfel, Mihai Iovănel inventariază o serie de actualizări, sau, în termenii lui, o serie de update-uri pe care literatura le dobândește după 1989, odată cu libertatea de exprimare câștigată de scriitori, autodespăgubiți pentru traumele cenzurii comuniste cu o serie de producții literare cu efecte aproape cathartice. Aceste update-uri vin din mai multe zone. Sunt tratate, de exemplu, noile formule de reprezentare ale sexualității, care, după absența mult prea lungă, din perioada comunistă, a unei proze erotice propriu-zise și sub constrângerile listelor de cuvinte interzise și ale altor forme de cenzură, explodează violent, la nivel lexical și tematic. De asemenea, sunt semnalate modificări la nivel cultural și epistemologic. Iovănel inventariază, cu o paletă largă de exemple, schimbări în ceea ce privește limbajul literaturii (limbajul străzii care pătrunde în text, update-uri lingvistice venite din zona tehnologiei, a internetului etc.) și modificările la nivelul referințelor culturale. În acest sens, e prezentată, de pildă, situația unui update caracterial (dispar anumite tipologii de personaje, apar altele care au corespondent în realitatea extrem contemporană), a unui autobiografism apărut ca consecință a dispariției unui instinct de combatere a normativizării sociale (scriitorii apelează la propriul microunivers, la propria biografie pentru a putea reda sensuri posibile într-un social care nu mai încearcă la modul violent o epurare a diferențelor și o neutralizare psihologică sau morală) sau, tot aici, inflamarea unui spirit religios și naționalist. Întregul inventar – bine structurat și exhaustiv – exhibă complexitatea modificărilor apărute în literatura postdecembristă pe fondul noilor ideologii și actualizări mentalitare.

Capitolele următoare (Evoluția ideologiei, Instituții și Evoluția literaturii) abordează aceeași complexitate a suprastructurii ideologice în literatura română din postcomunism. Iovănel recurge la un excurs deopotrivă istoric și teoretic, realizând totodată și sinteze ale unor episoade culturale și momente politice care explică felul în care mecanismele de funcționare a literaturii postcomuniste sunt rodate ideologic de discursul socio-politic și cultural al perioadei. Astfel, polaritățile politice și relația dialectică dintre comunism-anticomunism-postcomunism, ca realitate în care literatura joacă un rol catalizator, reprezintă un alt nod de interes în cercetarea de față. Dacă anii ’90 cunosc o dominație ideologică a dreptei (în critica literară provenită din zona neutră sau estetică a celei anterioare), anii post-2000 construiesc în marginea unei mize echilibratoare –  asistăm, după 2000, la o echilibrare ideologică a situației din anii ’90, o trecere de la ,,monopolul de dreapta” la echilibru politic, la o ,,resetare a raportului dintre stânga și dreapta”. Cu toate acestea, perioada aceasta de tranziție este văzută ca, poate, cea mai tensionată și dificilă la nivelul propriei reconfigurări din istoria literaturii autohtone. Această dialectică, formatată în baza unui eveniment/context politic, duce, dacă nu la o criză propriu-zisă a literaturii, cel puțin la o anxietate a acesteia în raport cu noile cerințe de emancipare urgentate de noul context socio-politic, eliberat și, astfel, cu pretenții eliberatoare, de cultura și literatura sa.

 Iovănel evidențiază și o problemă sistemică în ceea ce privește funcționarea discursului cultural, literar sau critic în speță, și anume disproporția existentă între critica literară și filosofia autohtonă. Oprindu-se asupra materializărilor, cu caracter instituțional, de tipul editurilor, uniunilor de creație, a cenaclurilor, dar și a pieței literare, autorul punctează decalajul dintre rolul însușit de critica literară – de instituție cu tradiție puternică în spațiul românesc – și rolul filosofiei, care este mai degrabă marginal. Critica se desfășoară așadar în spațiul autohton ,,în absența întâlnirii cu filosofia”. O altă demonstrație a relației dintre ideologie și literatură este prezentă în analiza situației instituțiilor literaturii, care se mută din câmpul instituțional legiferat de stat în cel privat, fenomen care are drept consecințe un dezechilibru de ordin… administrativ, dar care nu rămâne fără repercusiuni în scriitura propriu-zisă. Segmentul dedicat evoluției literaturii duce mai departe acest tip de etalaj, atingând problema noțiunii de generație literară și necesitatea ei în câmpul literaturii autohtone. ,,Repartizarea” generaționistă, operațională încă din interbelic, nu doar că funcționează și în postcomunism, dar trădează acut și necesitatea unei rupturi între generațiile secolului al XX-lea și generația 2000, pe fondul unor mutații în ceea ce privește criteriile de evaluare ale autenticității. Pentru a explica mai clar această dinamică și, din nou, a surprinde ideologiile literaturii, Mihai Iovănel sintetizează mutațiile survenite atât în câmpul prozei, cât și al poeziei. Astfel, începând cu optzeciștii, realismul prozei evoluează, până la momentul extrem-contemporan, de la materialismul postmodern la realismul mizerabilist și realismul mic-burghez. Analiza parcurge momentele și figurile prozei românești de la optzeciști încoace, expunând nodurile ideologice și nivelurile de absorbție ale discursului perioadei în interiorul discursului literar. Tot trei modele principale stabilește Mihai Iovănel și în cazul poeziei, și anume autobiografismul ironic-metafizic, autobiografismul minimalist și dispersia postumană, la baza cărora stă, în linii mari, încercarea de recuperare sau de reinventare a unei autenticități în lirica românească postdecembristă în contradicție cu formulele poeziei optzeciste. În același segment, autorul ridică problema necesității sau dezirabilității unei literaturi de consum ce se resimte după căderea regimurilor comuniste nu doar în spațiul autohton, ci în întreg blocul est-european. Pe lângă o cartografiere de tip macro, care să scoată în lumină niște puncte de intersecție, iarăși, ale suprastructurilor ideologice cu literatura, nu doar care se scrie, ci și cea care se citește la nivelul publicului larg, Mihai Iovănel realizează și o clasificare a genurilor de consum, urmărind o dinamică a revizitării acestora, raportată la istoria genurilor.

 Ultimele două capitole integrează structurile ideologice naționale într-un context transnațional, atingând și problema condiției de export a culturii românești în general și a produsului literar în particular. ,,Miturile compensative” și ,,teoriile conspirației” funcționează atât ca resurse de imaginar pentru literatura autohtonă, cât și ca materiale vandabile în Occident în vederea unei integrări în spațiul european pe care România o dorește de la căderea regimului comunist încoace, locul și rolul literaturii române în context european la momentul de față rămânând incert.

Realizând, probabil, cea mai stringentă sinteză în studiile literare românești ale ultimilor ani, volumul lui Mihai Iovănel se prezintă, cu toate micile defecte și momente redundante la vedere, nu doar ca un studiu „urgentat”, la ora actuală, de necesitatea acoperirii unui segment istoric extrem-contemporan, dar, în același timp, datat, „indexabil”, ci și ca, în cuvintele autorului, prolegomenele unei istorii literare viitoare care să repună în discuție niște zone ale literaturii române rămase în penumbră. Panoramarea perioadei postcomuniste și expunerea relației complexe dintre ideologiile care formatează spațiul românesc de după 1989 și literatura din aceeași perioadă acoperă destule lacune ale istoriilor existente și problematizează în destule direcții ignorate de critica literară până în prezent. Chiar și din stadiul (asumat) de work-in-progress, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc recuperează zone esențiale ale literaturii române contemporane.

__________

* Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 27-29]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s