Rita CHIRIAN – Fotografie cu singurătate

o anumita caldura umana

Despre Vasile Petre Fati se vorbește surprinzător de mult în ultimul timp, după ce, vreme de vreo douăzeci de ani (Fati moare în 1996), s-a tot tăcut. Din nou, unul dintre multele cazuri – cu care, de altfel, posteritatea românească a fost întotdeauna foarte darnică – în care asupra unui poet excepțional se întinde noaptea uitării și, chiar dacă a început, timid, să se pomenească, evlavios-entuziast, numele lui, e încă prea puțin – oricum, insuficient. Cu o nouă antologie (după cea alcătuită de Marian Drăghici, Zidul și pălăria), nu se face dreptate unui poet, deși, așa cum arată poezia noastră de azi și dintotdeauna, trebuie să fim recunoscători măcar pentru atât. O anumită căldură umană, selecția de texte alcătuită de Claudiu Komartin și publicată anul trecut la Casa de Editură Max Blecher, descoperă o poezie de intensitate, deși pe o direcție mai curând excentrică, dacă nu cumva de-a dreptul periferică.

Vasile Petre Fati face parte din familia lui Virgil Mazilescu, incantatoriu și redundant până la îmbătare de sonuri, învăluitor și disperat, poet de asfixii. Deloc numeroase sunt culegerile lui, șapte în aproape 30 de ani, și arată un ritm de poet exasperat de propria neputință, căci textele lui Fati transpiră un soi de deznădejde apăsătoare, o muncă a sufletului și a minții care împietrește și cufundă în catatonie: Floare de leandru (1967), Vedere la amiază (1975), Fragi în noiembrie (1978), Paradisul de fier (1980), Amănuntele (1984), Copilul tuns zero (1992) și Fotografie cu un câine lup (1996). Fati e un poet care crește de la volum la volum, modulându-și din ce în ce mai atent discursul și curățând pletora vag sentimentaloidă și histrionică, în spatele căreia se găsește un poet de forță și de originalitate. Desigur, antologia realizată de Claudiu Komartin e clar subiectivă (cum ar putea să fie altfel?), iar cel care face selecția își justifică fără cusur preferința pentru anumite texte și – mai ales – pentru un anumit etaj al poeziei lui Fati: „…am preferat un Fati mai simplu și mai suplu, tăios, mai puțin cochet, unuia volubil și livresc, îmboldit de o ambiție culturală care mai degrabă nu-l avantajează (în orice caz nu ca pe Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov). Apoi nu am pariat pe Fati pozeurul, ușor copleși de o ipostază hamletiană cam desuetă. El este un poet sclipitor de-abia când abandonează metoda sau procedeele pe care le cunoaște foarte bine. Când ajunge să domine cât mai puțin textul, nu mai are niciun fel de încâlceli, iar când nu mai trege cu ochiul la «spectator» pentru a-i vedea reacțiile, e pe deplin autentic și discursul său atinge nivelul celor mai valabil poeți români postbelici. Toate excesele și stângăciile, toate stridențele sau piruetele lipsite de naturalețe sunt răscumpărate în ultimele două cărți, dintre care Fotografie cu un câine lup a apărut chiar în anul morții lui Fati.” (Claudiu Komartin, VPF, prefață la O anumită căldură umană).

Din Floare de leandru (1967), Komartin nu reține niciun text. Nici nu e de mirare, de vreme ce poezia debutului e mai curând reflex de adolescent, emfatic și înnegrit în cerul plin de miere al gurii. Cei opt ani care trec până la Vedere la amiază nu sunt destul de convingători pentru antologator, care reține numai un text, Așteptarea, poem tulburător prin impresia de corp înghețat, de resemnare, de melancolică gravitație, care împiedică până și ridicarea pleoapei: „Așa s-a-ntâmplat: am așteptat în dreptul casei,/ O clipă farurile unei mașini m-au luminat,/ Și în lumina aceea mi-am văzut urmele pe pământ./ Au trecut mulți, au trecut mulți,/ Dar eu am rămas să aștept pe acel loc,/ Nimeni nu m-a văzut, am rupt doar ace de pin,/ În dreptul micilor acoperișe am spus adio/ Ca în fața unor grilaje în apus,/ dar pentru ce am spus lucrul acesta/ Și la ce bun să-mi amintesc totul?/ Aș fi putut să părăsesc cartierul acela/ Al soldaților, al meșterilor buni,/ Să ajung în dreptul tău cu cămașa mea galbenă/ Ca tutunul, dar eu am rămas să aștept/ Acolo, pe acel loc. Așa s-a întâmplat.”. Un Morse de gesturi nesemnificative, de spasme care codifică o prorocire despre oprirea finală, poem în oglindă cu O întâmplare din Fragi în noiembrie („Într-o dimineață am urcat în odaia pustie/ Ca un om al secolului. Ceva s-a întâmplat, am spus,/ Un lucru de care îmi este teamă.”). Poemele de așteptare și turpitudine mută sunt înlocuite, în Fragi în noiembrie (1978), prin discursuri care închid un ideal de purgație sau, măcar, de abandon ciclic al realului – mai ales prin acumularea simbolurilor elevării sau elevației, pierdute parcă întâmplător între imagini ale banalului și prozaicului celui mai dens, „Am treizeci de ani ca un pumn de elice/ Am văzut bunătatea și forța, am văzut floarea de cartof”, versuri vecine cu „Să urci la cafeneaua aeroportului, sus,/ În vreme ce afară ploaia e ca vechile egipțiene,/ Să deschizi ușa, și astăzi e o zi,/ Cineva să vorbească despre pianele Stock/ Mai frumoase ca țestoasele oceanului.”. Textele transcriu trasee de întoarcere și de căutare, o retorică de buimăceli, o psalmodiere de ființă fără vedere, anticipări și premoniții dureroase („întoarcerea”, „să-și caute”, „căutând”, „părea”, „de parcă”, „singurul lucru adevărat ce se întâmplase/ În casa aceea”, „singurul lucru viu în acea clipă” alcătuiesc structura de rezistență a poemului Loc, în care totul este aproximare și angoasă, chiar dacă versurile pretind să dea mărturie despre „fericirea mea din acea dimineață/ Asemenea unor mari fapte de arme”). Deși tonul e jos și moale – ca de rugăciune –, poemele vorbesc despre o singurătate atroce, corporală până la terifianță: „Sunt singur la ora când se descarcă gheață în oraș/ Și măcelarii sunt asemeni unor apostoli.” (Adorație). O stare de umilitate, de smerenie de ascet – fir roșu care traversează poemele – care cere „Să fiu pierdut, să fiu iertat/ Pentru acele zile frumoase.”

Paradisul de fier (1980) aduce în poezia lui Fati miteme creștine, subteranee și miasme ale (auto)trădării, Peretele alb fiind un poem-etalon al acestui volum: „După ce închid ochii văd peretele alb,/ El este acolo ca un căluț de munte,/ El nu mă părăsește, el nu spune:/ Acum totul s-a sfârșit, Petre./…/ Îl lovesc cu pumnul, îl ating,/ Peretele alb ca burta unui pește./ Doar sus e un tablou cu câini/ Din care se vede că nu sunt singur./ Eu voi închide ochii, eu voi lovi cu pumnul,/ Peretele alb va fi acolo/ Când moartea va veni la mine cu o mică oglinjoară/ Și-mi va spune: Privește-te, Petre!”. Filonul religios expune torsiuni și expieri de damnat; sufletul nu se înalță, ci, cu „labe de oțel”, sapă galerii către un Dumnezeu-cârtiță: „Într-o oglindă să te văd, Doamne,/ Într-o oglindă mică să te pot prinde./ După ce lumea aceasta se va sfârși,/ Atunci voi veni eu, cârtița.//…/ O groapă uriașă voi face în pământ,/ O galerie uriașă, până la tine.” (Rugăciune pentru cârtiță). E din ce în ce mai mult Mazilescu în poemele lui Fati, însă acesta din urmă câștigă prin fina geometrie a peisajelor lăuntrice, mai coerent articulate decât la Mazilescu, poet de barochisme și dantelării decadente: „Dirijabile și dirijabile vor pluti pe cer/ După ce eu nu voi mai fi/ Cu ghinda, cu leul, cu cei o mie de trântori ai apusului./ Atunci pentru ce acest poem cu arta lui pitică/ Iubindu-vă și tot iubindu-vă/ Ca unul mai slab la toate?/ Pentru ce ochi ai mei ați văzut Bunătatea?/ Pentru ce această retorică?/ Dirijabile și dirijabile vor pluti pe cer/ După ce eu nu voi mai fi,/ Cu puțină milă, cu puțină forță.” (Dirijabile și dirijabile).

Amănuntele din 1984 sunt basoreliefuri acute ale marii teme obsesionale: singurătatea. De altfel, mână-n mână cu arpegiile solitudinii sunt cele ale morții: „Voi care m-ați iubit și m-ați iubit/ Gândiți-vă la mine ca la un om singur./ Dar acum lăsați-mă să ating cu mâna/ Pelerina de ploaie a tatălui meu mort./ Ea este acolo, roasă pe margini,/ Cu buzunarele umflate de flori de câmp./ Mânecile îi atârnă de-o parte și de alta./ Ai putea să dansezi cu ea/ Și chiar s-o lovești,/ O lovitură năpraznică și ploaia să se audă pe acoperișe/ (O, tată, ești mai slab decât fiul tău!)/ Și încă o dată s-o lovești./ Voi care m-ați iubit și care m-ați iubit,/ Lăsați-mă acolo.” (Pelerina de ploaie). Strigătele de ajutor ale lui Fati sunt strigăte împotriva celor care ar putea aduce, la limită, redempțiunea; poemele nu sunt însă, prin asta, arabescuri masochiste ori voluptăți de victimă, ci trăire conștientă a neputinței: „Cu moartea în față omul din colț îl privește pe omul de la fereastră./ Pasărea aceea pe care am văzut-o/ Cu o oglindă pe piept/ E chiar sora mea mai mare.” (Cei care au cules fragii sălbatici). Sistemul de relații pe care și-l stabilește subiectul poetizant este format din atingerea celui „mai slab decât tine” și din decupajul igienic al „inimii celui mai bun decât tine”; în afara acestor referințe, totul își pierde coerența, diminuându-se, iar poemul însuși se trage înăuntru asemenea unei inimi – tainic și finit: „Nu trebuie decât să acoperi cu mâna gaura/ Pe care o lasă acum poemul în pieptul tău.” (O anumită căldură umană).

Alți opt ani despart Amănuntele de Copilul tuns zero, însă impulsul thanatic – lipsit de revolte – este în continuare prezent, deși îmbracă haina unei blânde alegorii: „E atât de trist să fii rege/ Și să privești, de unul singur, ploaia pe pământ./ Mai bine dai un ban bun cerșetorilor de tot felul/ Și uiți că această lume e a lor,/ Pentru că un rege care privește ploaia/ E un om care moare” (O ploaie de acum o mie de ani) ori „Am băut, am mâncat, m-am veselit./ Cu lacrimi în ochi mi-am privit viața,/ Ca pe un bănuț,/ De care ai nevoie pe un drum de seară.” (Corpuri libere). Poemele devin narative, pierzând însă din șlefuirile diamantine ale imaginii, disipate acum în panoramare, în ciuda faptului că sunt, și acum, perfect decupate: „Dar dacă cineva cine în orășelul nostru/ Plin de frumusețe,/ O să se bucure de sănătate,/ N-o să mai plece niciodată,/ N-o să mai moară niciodată,/ Și așa cum vrea el, la un colț de stradă,/ O să întrebe viața noastră: ce mai faci?/ Și dacă ea va spune da,/ Noi vom spune nu.” (Un mic orășel de munte). Un anumit cinism, în tușe mai pronunțate, traversează aceste poeme ale nebuniei de a continua să trăiești (înrudit este, aici, Fati cu sensibilitatea atroce a Marianei Marin): „Eram eu, Franz Kafka și America,/ Așa că am râs de toată încurcătura asta cu Libertatea./ Mi-am căutat banii de buzunar, adresele, șapca,/ Totul era în regulă./ America era o gaură prin care se vedea/ Cum eu și Franz Kafka ne distrăm de minune,/ Pe un vaporaș demodat.” (Plecarea în America). În acest „teatru crud”, autoscopiile sunt magistral regizate: „Azi, 17 noiembrie, când s-a sinucis,/ Îl văd întins acolo, în hainele mele,/ Cu mâncarea mea în burtă/ Cu o cravată de-a mea, de acum douăzeci de ani, la gât,/ Mort, cu mănușile mele de piele trase pe mâini,/ Parcă sunt eu.” (Un prieten revoltat). Singurătatea, de o concretețe resimțită visceral odinioară, îi apare acum ca recuzită inutilă, rod – și percepție a acestuia – al exasperării: „Eu sunt un om singur. Nu am ce face cu singurătatea mea./ Odată m-am gândit că e bine să cred în moarte,/ Azi sunt ca și mort.” (La capăt).

O poezie de excesivități se conturează în Fotografie cu un câine lup („Dacă e să plângem, o să plângem în hohote,/ Dacă e să râdem, o să râdem în hohote” – Doamna de sus). Vitale și înverșunate sunt versurile acestea care au forța disperată a celui care simte că-și scapă sub propria greutate: „Noi toți suntem o armată a păcii/ Și avem cruzimea să fim buni.” (Ban peste ban). Lirismul se naște din zona truismului, a paralelismului sintactic, a acumulării și a antifrazei: „Curat e numai cerul care se întoarce acasă/ Ca un soldat. Curată e numai mama mea care a plâns/ Când m-am născut./ Asemenea cerului sărac și a mamei mele sărace/ Eu am nevoie de aer tare./ Poate trăiți cu gustul clarului de lună,/ Poate aveți bani să-mi plătiți acest poem./ Cărați-vă la casele voastre ca să muriți,/ Morți veți mânca pâine și sare,/ Sare și pâine pentru morți.” (Mica ordine și furie).

Poezia lui Vasile Petre Fati, oraculară și hipnotică, are cruzimea unei abjurări și forța exasperantă a unei lovituri care nu mai izbește. Destul, s-ar spune, ca poetul să supraviețuiască.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 21-23]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s