Anamaria MIHĂILĂ – Poezia în pauze de (re)spiro

andrei dobos spiro

Privind retrospectiv, 2016 a fost un an bun pentru poezie. Reinventarea (mai mult sau mai puțin notabilă) a poeților consacrați odată cu noile publicații – multe dintre ele răspunsuri scurte la volumele mai vechi – compensează lipsa debuturilor puternice. Or, spiro, ultimul volum al lui Andrei Doboș*, vine să reconfigureze prin tonalitățile joase, cu conținuturi tari puse pe silent, manifestările douămiismului neo-expresionist, care distorsionează lumea prin limbaj. Cu o atitudine de pelerin în retragere, Doboș mizează pe lentoarea discursivă specifică, dublată de data aceasta de criza eului desfigurat, situat la distanță de realitatea filtrată prin ochi străini. Întregul volum pare scris sub imperativul simțurilor în amorțire, a trăirilor individuale, transferate, în cheie bacoviană, asupra unei alterități fluide.

Replică douămiistă la spleenul și la angoasa simbolistă, dozele de poezie ale lui Doboș, concentrate în puțin peste 50 de pagini, măsoară lumea cu un instrumentar minimalist și reduce spaimele și senzațiile-limită la versiunile lor aparent lejere. Remarcabilă e, aici, capacitatea autorului, cu reflexe postmoderniste, de a imita experiențe deja trăite în contexte noi, de a resimți la intensități perfect actualizate realitatea livrescă. Plimbările prin orașul care înghite individualități, fragmentarea divinității în zei defecți, iubirile ucise prin stereotipii de limbaj sunt efectele unui alt fel de stare de beție: „Mi-am amintit de ea. Era într-o duminică ploioasă de toamnă./ Într-un bar ieftin. Avea părul lung și negru. Mă fixa. Avea degetele/ mânjite de cafea. Îmi șoptea: tu ești zeul meu. Curcubeul peste/ blocuri tremura. Am atins-o în locul dintre sprâncene. Drogurile ei/ amărîte s-au dizolvat. N-o să mă uite niciodat.// […] vinul ăsta îmi alimentează budismul: să-ți privești stările/ interioare cum trec și se transformă ca norii: teama în pasiune/ pasiunea în tandrețe și tandrețea în ambiție și ambiția în teamă/ și teama în depresie și depresia în criză și criza în dragoste// e ceață, ceață de zile, te-neci afară: și nu mai știu dacă tristețea/ asta e a mea sau a ta/ mi-am pierdut granițele” (Cărări prin ceață).

Ratările, imperativele întârziate, în forma tăblițelor cu porunci ale unui zeu erotizat, răstoarnă ciclurile de existență. Figurile mecanicizate, reacordate la real abia odată cu primele manifestări sexuale, sunt dizolvate în același ritm cu diminuarea discursului. Trăirile diluate sunt dublate la nivelul expresiei, repretitive, slabe, schițate în final: „Activează-te pe sex./ Salvează ce se mai poate salva/ Într-o adolescență de băiat de altar./ Lasă-te posedat de zeitatea/ Care le înmoaie oasele./ Fă totuși copii./ Divorțează”.// Dispari./ Apoi întoarce-te// Muncește mult./ Muncește să uiți./ Roagă-te uneori/ De frică// […] Plimbă-te mahmur cu o cafea de la dozator în mînă./ Oamenii să fie fericiți, să plutească spre servicii/ Soarele să aibă gust de apă tonică și glas de pescăruș/ Dar tu să dispari/ să dispari fără urmă/ dispari de tot/ dispari” (Aforisme și sfaturi).

Or, poezia lui Doboș mizează, în spiro, pe un proces de resemantizare a temelor de autoritate – iubirea, identitatea afectată, relația cu divinul. De departe, accentele ironice, tendințele mizerabiliste, răspunsurile demistificatoare în fața zeilor multiplicați, creditați „de frică”, se destabilizează în invocarea alterității: „îmi pare rău că n-am reușit/ să țin lumea întreagă/ pentru tine/ nu sînt unul dintre cei nouă meșteri ascunși/ care țin lumea întreagă// îmi pare rău/ că nu m-am mutat cu tine la țară/ că nu știu să cânt la chitară/ și nu am voce (nu dansez)/ că abia dansez// îmi pare rău cînd cineva apare/ și-ți recomandă ceai de sunătoare./ pentru ascundere/ pentru orașul ce-ți dizolvă teleomerii// sînt vinovat înaintea celulelor tale” (Clu). De fapt, ironia funcționează ca mod de sterilizare a unor reacții grave, ca sistem de apărare în fața oricărei posibilități de acțiune, ca permanență a pasivității și a privirii de la distanță.

În același timp, în regimul ficțiunilor naive se înscriu poveștile cu zei, construite într-o retorică facilă, a diminutivelor, a înșiruirilor de nume. De la Zamolxe la noile versiuni divine dătătoare de sonuri replicate, Yamaha și Korg, „cântecelul despre zei” nu face decât să pună pe beat niște versuri cu conținut exotic. Apropierea înstrăinatului se face în ritmuri accesibile: „Acum voi cânta un cântecel despre zei/ De Krishna, cu piele albastră și cercei// De Zamolxe ce uguie pe psylocibin din boxe/ de Shiva, de Kama, de Kali, negresa/ de grăsuț Ganesha./ Am un solo/ pentru Apollo// La muzicuță,/ de Bast, zeița pisicuță/ O, papagali, șerpi, creaturi dificile, celeste/ primiți ofrandele aceste,/ din hang și chitară indiană/ primiți cântecul de guri/ prin păduri/ de clape și coarde/ pe bulevarde// Eu așa mă rog/ din Yamaha și Korg/ sună în cosmos/ cîntecel frumos!”. Descrisă muzical, pe acorduri vibrante, divinitatea iese din anonimat. Criza substanței mi(s)tice, a credințelor în figuri tutelare lipsite de reacții, nu retrage comunicarea cu acestea, ci îi lărgesc zona de reacție. La Doboș, inocația „în cosmos” sporește șansele de răspuns.

Mai mult, spiro repune identitatea în criză pe un filon al căutărilor de soluții. Nu atât constatativă, cât reacționară, dar în tonuri complet diferite de agresivitatea de până la ea, scriitura propune pasivitatea și retragerea ca replică. În acest sens, identitatea e redefinită tocmai prin provocarea alterității, prin integrarea în lentoare, prin provocarea formelor de inerție: „Nu-ți întoarce capul, privește-mă:/ e monstrul pe care-l așteptai./ Eu sînt drona trimisă/ în căutarea vieții/ Te voi învăța o dragoste nouă, atât de adîncă/ încât vei tremura./ În prezența mea, o lună rotundă/ îți răsare în piept, eu o ating/ cu degetele/ și o tulbur” (Eu). Iubirea la Doboș înseamnă o reașezare a cuplului în background, o scoatere a celuilalt din lume, prin cel mai la îndemână gest, cel al privirii, ca ultim contact posibil într-o relație confortabilă. De altminteri, două reprezentări ale identității reduc întregul discurs la imagine. „Eu sînt drona trimisă/ în căutarea vieții” reface parcursul misionar al obiectului trimis să restabilească relațiile cu o specie în mișcare. Funcționând ca mașinărie manipulată tocmai prin punerea ei în acțiune, eul-dronă alege starea de repaos ca replică. În același timp, eul mecanicizat, în căutare de existență pe care să o traducă în non-existență, își declară inerția în fața celuilalt: „când sînt viu niciodată/ nu sînt viu pentru mine”.

Totodată, modurile de expresie, retorica schematizată și fragilă desfigurează și mai mult un univers deja instabil. Selecția clișeului, a rimelor convenționale, falsificarea sensurilor prin reinterpretarea literală a cuvântului reușesc să amplifice amorțeala din conținut. Osanale dezagregate, declarații suspendate, legături restrânse până la aplatizare reconstruiesc un spațiu al crizei pus sub pretextul unei priviri luminoase și a unor mișcări temperate, domolite. Însă, cea mai articulată poezie din întregul volum, Devastare@#, răstoarnă mizele de lipsă aparentă de afectare și poziționează textul sub semnul falsului: „Slavă lui Dumnezeu pentru cei căsătoriți și pentru cei necăsătoriți./ Slavă pentru poliamorie și activiștii ei mulți la număr ce complotează din umbră./ Slavă pentru artiștii beți care umplu terasele și grădinile de vară./ Pt. muzica de dragoste/ de sex și de droguri,/ pt. Boards of Canada,/ pt. adolescență, pt. lumina creată și pt. lumina increată./ pt. cafea și bere/ […] Pentru părinție/ frăție/ și dezintegrare/ slavă ție, Doamne, slavă ție”.

Volumul nu e vârful paradigmei în lirica lui Doboș și, cu siguranță, nici nu a fost proiectat astfel. E o doză scurtă de (re)spiro într-o poezie douămiistă care uzează de forme agresive de reacție, înscrisă pe invers în filonul anunțat la început, al neo-expresionismului. Andrei Doboș, poate chiar fără program, intuiește sfârșitul unei paradigme, pe care o traduce în clișee. A mai scrie despre sine, despre alteritate și despre divinitate înseamnă o supunere în fața cenzurii, o reiterare în gol a unor conținuturi deja slabe, dar din dependența cărora e greu de ieșit. Până la urmă, ceea ce propune poetul nu e nici măcar o desprindere de aspectele tematice perimate, ci căutarea unor răspunsuri răsturnate. Nu e de mirare că Bacovia e conținut în toate aspectele definitorii ale textelor. Un model care anunță, fără îndoială, nevoia de schimbare.

________________

* Andrei Doboș, Spiro, Editura Charmides, Bistrița, 2016, 58 p.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 34-36]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s