Amalia COTOI – Literatura scriitorului arhitect

tudor ganea cazemata

Deși primită cu surlele și aplauzele lumii literare, cartea de debut a lui Tudor Ganea* a fost facil expediată în zona călduță a romanului polițist. Cu evidente elemente marca stilului detectivist (morți inexplicabile, construcția suspansului, progresia acțiunii, inserția detectivului incognito), Cazemata amintește, însă, în primul rând, de afinitatea optzeciștilor pentru compoziție și de plăcerea obsedantului deceniu de a cartografia comunitatea care dizolvă individul.

Fragmentat în: (1) comunitatea de la barul lui Borhot (fosta cazemată), corespunzătoare personajelor care spun povestea-nucleu (Olube, Belgine, Marinuș, Borhot), (2) comunitatea subiecților-actanți în narațiune (nea Baban, Coco), care continuă, dialogic, însă independent unul de celălalt, să adauge detalii noi rumorilor deja existente, chiar și atunci când cadrul poveștii e schimbat temporal (Coco), și în (3) comunitatea satului de femei, evocat (exlcusiv) prin intermediul actului narativ, romanul lui Ganea pare să confirme teoria lui Jean-Luc Nancy, din Comunitatea absentă, a „comunității care se dezvăluie în moartea celuilalt” − prima întâlnire de la barul lui Borhot e justificată prin moartea lui Lițoi, a doua are ca focar al dialogului decesul lui nea Baban, tatăl celui dintâi,  începutul capitolului doi, plasat după 10 ani, se focusează pe dispariția a trei muncitori care participau la ridicarea unui bloc pe construcția cazematei, în vreme ce, în ultimul capitol, situat la 20 de ani distanță, legătura dintre Olube și comisarul Petrovici e stabilită prin amintirea lui Radu Adamescu, inginerul-detectiv.

Într-un spațiu prozastic în care verosimilul e scurtcircuitat de povești încotoșmănate în șuba ilogicului și a excepționalului (ca, de pildă, povestea portțigaretului care transmite impulsuri sexuale femeilor care-i aud cântecul), iar fiecare scurtmetraj, de unde și impresia fluenței scriiturii lui Tudor Ganea, are nevoie de confirmarea unei narațiuni care o succede, cum se întâmplă în scena vizitei ratate a lui Borhot la bordel, care adeverește impotența pe care nea Baban o asociază cu câteva pagini în urmă celor care au întreținut relații sexuale cu Turcoaica; deși viziunea dinăuntru, a personajului care simte trecerea prin varii stări, independent de narațiunea la persoana a III-a („Ținea ochii închiși și în scurt timp simți presiunea apei în urechi și sinusuri” sau „După ce privi câteva secunde plaja semicirculară mărginită de dealul argilos al falezei, se scufundă și înotă sub apă”),  e dublată de o privire care prinde în cadru exterioritatea personajelor și care pare a fi mijlocită de zoom-ul obiectivului camerei de filmat („În timp ce-și înfileta gleznele în stratul de scoici, hula îi legăna corpul și mâinile blege ce dansau ca două alge în bătaia curentului.” sau „Rămase un timp în același loc, lângă capătul digului, călcând apa și dând din mâini pentru a se menține la suprafață”); individul, fie că e Olube, personajul-narator, care reușește să asigure dozajul dintre real și imaginar prin replici de tipul: „Sunt om serios și io. Nu cred în d-astea”, fie că e Radu Adamescu, detectivul incognito, care e prins între concretețea rapoartelor zilnice și inițierea în jocul ficțiunii prin amestecul sângelui cu apa (a se vedea scena în care Olube îl introduce în arta pescuitului), nu e omul singuratic al prozei douămiiste. El nu caută evadarea dintr-un univers capitalist-apocaliptic înspre un spațiu protector (aproape niciodată găsit în literatura milenaliștilor), conversațiile lui nu rămân în zona small talk, mișcările nu-i sunt căutat mecanicizate, iar ideea de anarhism social nu pare să facă parte din programul lui. El e, și cred că aici stă una dintre realizările semnificative ale scriitorului constănțean, individul care, dacă revenim la Jean-Luc Nancy, își „întrerupe conștiința de sine”, existând exlcusiv ca parte a unei colectivități − Olube reproduce poveștile celorlalți, Coco spune istoria familiei sale, iar Radu Adamescu, presupusul personaj lucid, reciclează spusele celorlalți doi.

Pe aceeași linie a ecletismului arhitecturii postmoderne, Cazemata pune în scenă, pe de-o parte, o intertextualitate folosită ca parodie a miturilor autohtone și a personajelor mitologice. Îl amintesc în acest sens pe Lițoi, Orfeul din canale, al cărui cântec era auzit de locuitorii orașului prin țevile de scurgere, însă efectul acestuia se resimte numai asupra femeilor din bordelul lui Coco („Mie [lui Coco] mi se părea o prosteală, însă pe fete…lor le lua toată vlaga din ele. Le vrăjea. A trebuit să înfund cu cârpe țevile, am băgat bureți de vase în sifoanele de la pardoseală, am pus perne în cuva căzii, peste scurgere, ca să nu mi le mai bruieze”) și Zburătorul din prima parte a cărții, unde, după actul de onanism subtil sugerat, „Umbrele degetelor sale [ale lui Lițoi] îmbălate pulsau acum pe tencuiala drișcuită a blocului din față […] Și umbrele începură să se miște […] la început timid, apoi din ce în ce mai agresiv, ca niște imense anaconde în căutarea prăzii, intrând prin ferestre, strecurându-se prin camere înăbușite de căldura nopții de vară, coborând prin paturi cu așternuturi umede, urcându-se pe femei adormite care tresăriră în somn și-și desfăcură picioarele când umbra degetelor tânărului se alungi de pe tavane, se scurse de pereți, le alunecă pe gât, pe sânii transpirați și li se pierdu între coapsele fierbinți.” Iar de cealaltă parte, tot din insectarul formei, însă atipic pentru proza douămiistă, e recursul lui Ganea la simbolurile cristice. Mă opresc aici la numele lui Lițioi, Cristian, pomenit numai de tatăl lui, nea Baban, la Coco, care face din Adamescu un detectiv-mântuitor, spunându-i „Te aștept de atâția ani, ca pe o eliberare. Nu am nici cea mai vagă idee care e rolul tău. Nici nu mă interesează. Eu mi-am făcut treaba” și la amestecul sângelui cu apa, folosit, pe rând, în descrierea lui Lițoi, în întâlnirea dintre nea Baban și Turcoaica sau în inițierea lui Radu Adamescu, pentru a sugera atât iminența morții, cât și apartenența la comunitatea satului de femei, loc al armoniei între om și natură, al animalelor sălbatice domesticite și al umbrelor vii, ce evocă universul utopic imaginat de Nedelciu în Valea Plânșii.

Extrem de vizual, cu personaje vii, puse pe temelia șubredă a unei lumi în mișcare, prin curajul de a readuce în discuție literatura ca formă, romanul lui Tudor Ganea devine un concurent greu de învins la bursa prozei douămiiste. Dacă volumul în curs de apariție va confirma aceleași așteptări, rămâne de văzut.

_______________

* Tudor Ganea, Cazemata, Editura Polirom, Iași, 2016, 207 p.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 38-39]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s