Florina MOLDOVAN-LIRCĂ – Playback existențial în trei acte

marian ilea grasane facand

În viziunea lui Marian Ilea, „întâi a fost dudul” și… Eva – pe numele ei întreg Frederica Eva Mittemberg. Adam, mai puțin ispitit aici, mai degrabă ispititor, își face și el apariția două-trei pagini mai încolo, fără a fi însă în vreo relație matrimonială cu aceasta și neavând curățenia morală și spirituală a Primului om. De fapt, în opinia celor mulți, el nu e nici măcar om…, ci o „Necurată godină” (pe cei interesați de motive îi încurajez să le afle, căci nu mică le va fi plăcerea lecturării lor). Departe de a fi o parabolă biblică, deși nu lipsesc numele cu rezonanță creștină și nici învățămintele inspirate din Scriptură, ori vreun roman erotic – cum ne-ar putea induce titlul: Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise –, opul lui Marian Ilea, apărut în 2017, la Editura Cartea Românească, e mai mult decât proză. Și mai puțin decât „cartea facerii”, dacă a scrie cu artă și stil despre geneza și devenirea unei comunități – prin toate datele ei, alese – nu e îndestulător.

  Concepută ca o mică trilogie, alcătuită din cărți publicate anterior separat – Casa din Piața Gorki (1999), Vacek (2001) și Gravimetrul (2015) –, volumul de proză al lui Marian Ilea poate fi considerat o pledoarie în trei acte pentru imperfecțiunea umană, surprinsă în multele ei forme. Pe una dintre ele o așază chiar în incipit: „întâi a fost dudul. L-a adus tâmplarul Schlesak de la Piața de Fân. A săpat groapa. A așezat puietul. A uitat să-l ude. Încă din prima seară. La intersecția străzilor Malinovschi și Crișan. Un amărât care face dude. Un pomnițar care produce mizerie cleioasă și atacă tencuiala casei lui Iosif Mittemberg”. În loc de mult râvnitul pom, așadar, o specie dintre cele mai nesuferite, consecință și dovadă a metehnelor – nu puține! – din Medio Monte. Căci, în afară de (să zicem) omucidere (o tentativă totuși există), orașul adăpostește mai toate păcatele capitale: de la desfrâul damelor de trotuar până la Casa de prostituție cu acte în regulă din Piața Gorki, de la plăcerile perverse practicate de copilițele din „grădinița frobeliană” la amorurile clandestine ale unor femei respectabile prin vârstă, de la caractere abjecte la corupția Organelor de Stat, de la nedreptățile micilor întreprinzători la conflicte de interese în toată regula, în fine, de la fățărnicii, abuz de putere și nedreptăți sociale la calomnii, fraude și ilegalități. Nici urmă, așadar, de Paradisul originar în (am zice) „Biblia” – de n-ar fi stilul satirico-umoristic – lui Marian Ilea. Cel mult, nostalgia lui, vizibilă în toate eforturile cu care această societate decăzută, golită de sens și lipsită de valori se străduiește să mimeze armonia unei existențe fără de cusur.

Un exemplu pentru existența contrafăcută și absurdă pe care locuitorii o duc în acest loc ferit și totodată căutat de lume poate fi mariajul tâmplarului Valdemar Schlesak. Fruct al unui viol, pe care îl comisese mai mult împins de circumstanțe și de ceilalți vinovați decât din proprie inițiativă (în urma căruia s-a născut Barbara), căsnicia cu Magdalena devine – culmea! – cel mai nobil act săvârșit vreodată în Medio Monte, de dat exemplu pentru comunitate. Cum însă orice faptă măreață își cere prețul, nici consecințele nu vor întârzia: „De Magdalena nu s-a mai atins niciodată. De patul acoperit cu cearșafuri albe al altei femei nu s-a mai putut apropia. Îl pândea rușinea. Nu i se scula. […] Când i se învârtoșa, o făcea în picioare. Ca lătrătorii. În grădinița frobeliană”.

Grădinița frobeliană… locul (aproape) tuturor posibilităților… de unde multe, bune și rele, li se trag cetățenilor orașului (îi includem și pe cei din Pianul de Sus, localitate aparținătoare). Bune, pentru că, în lipsa altor oportunități, aici se întâmplă singura „distracție de noapte” pe care minerii Societății Imperiale și-o permit și le-o permit fiicelor lor, dar și pentru că, pe lângă „lecția de viață” cu care tinerele învățăcele se aleg, nu-s de lepădat nici „măruntele” satisfacții financiare implicate. Iată de ce „copilițele ucenicesc acolo pentru a deveni femei și mame și pentru a locui în Pianul de Sus, a naște viitori mineri, de care are comunitatea nevoie și a nu mai tânji după orașul Medio Monte”. Negreșit, e și acesta un soi de simț al realității, un fel de a fi cu picioarele pe pământ, ancorat în propria gospodărie, înainte de a năzui la deșartele promisiuni ale orașului-mamă. Obișnuiți cu puțin, astfel de părinți își doresc tot atât pentru fiicele lor. E mai bine decât nimic. E recunoașterea lor în comunitate și garanția că – neieșind din tipare – își vor păstra acolo un loc al lor. Dar ce te faci când dai peste unii ca alde Valdemar Schlesak, care, în loc să conserve tradiția și obiceiurile locului, le deschid fetelor ochii spre apucături mai moderniste? Îți arăți indignarea, poate, cum au făcut și părinții în cauză, te plângi altora mai ieșiți în lume și cu mai mare experiență în d-ale emancipării: „Ilustrissime domnule judecător, Silviu Budo, noi ne creștem copilele pentru a trăi și procrea normal. Am avut și o discuție cu acest individ care, în orbirea lui, n-a dorit să asculte sfatul celor mulți. În răutatea lui, Valdemar Schlesak a pretins și a avut în continuare satisfacția oferită pe la spate și rezemat de țâșnitoare. Determinând copilițele care părăseau această treabă și se aranjau la casele lor să solicite numai astfel de satisfacții dosnice de la legitimii lor bărbați. De aici au rezultat scandaluri, chiar divorțuri. Acest lucru nemaiîntâmplându-se niciodată în Pianul de Sus”.

Într-adevăr, cu greu s-ar putea petrece ceva ieșit din comun(itate). Într-un sistem atent supravegheat și parcă definitiv implantat în mecanismul de funcționare al orașului, mai ușor și parcă recomandat e să te abați de la lege decât de la „dispozițiunile date de către Consiliul Municipal”. Căci aici nu numai autoritățile păzesc, ci și cetățenii împlinesc cu sfințenie – prin toate societățile și serviciile, „comitetele și comițiile” elaborate (amintim „Societatea de temperanță și moderație”, „Serviciul de lumină și curățenie”, „Societatea de vânătoare”, „Societatea Femeilor Caritabile”) – normele „diriguitorilor”. Singură, nevasta croitorului Ferenc Rakoși a îndrăznit să sfideze practicile locului, amenințând cu divorțul. „Ferenc Rakoși i-a spus Cirilei că nimeni din familia lui n-a ajuns în registrul căsătoriilor stricate de la Episcopie. Pe aceleași pagini din caietul cu foi galbene, episcopii din Medio Monte îi treceau pe sinucigași și mai la vale se consemnau datele despre gemenii născuți în oraș”. Pe măsura monstruozității pretinse, așadar, își va alege (tot singură) sfârșitul în moarte. Căci, în  Medio Monte, dacă nu vrei să intri în gura lumii ori să fii socotit în afara ei, mai bine înveți să devii de teapa ei.

Cel care a înțeles mai târziu acest lucru a fost Schiller Maximilian, sosit în localitate ca subdirector general al Societății Imperiale a Minelor din Medio Monte, promovat la scurt timp în calitate de consilier municipal. Oricâte îmbunătățiri ar fi adus el orașului – e drept, mai puțin locuitorilor săi (comercianții îndeosebi s-au arătat nemulțumiți de ordonanțele nefavorabile negoțului) –, comunitatea nu-l integrează pe deplin până când nu se așază la casa lui, cu acte de familist în regulă. „Ar trebui să te gândești să te așezi, domnule Maximilian. E vorba de seriozitate. În Medio Monte, un om singur e privit cu suspiciune”, îl sfătuiește binevoitor directorul general. Când, în sfârșit, o face (se căsătorește din iubire la prima vedere cu sora lui Iosif Mittemberg, care dă naștere lui Paul), moare la scurt timp, la fel ca și soția lui, arătând parcă lumii întregi că în Medio Monte nu e loc și nici timp de frivolități precum sentimentul autentic. Însuși Paul, fiul lor, pare dezamăgit de asemenea extravaganță: „De ce m-au părăsit părinții mei? Unchiul Iosif zice că s-au iubit prea mult. Puteau să se iubească mai puțin, dar să rămână cu mine”. Iată o șansă la viață pe care tânărul a învățat cum să și-o dea. Și concepția pe care nu a părăsit-o în relație cu nicio femeie. Nici cu mătușa sa, care, în calitate de mamă surogat, îl inițiază în tainele amorului (pe jumătate incestuos), nici cu cea care îi va deveni soție (tot pe jumătate, din lipsa relațiilor sexuale).

Pentru mulți dintre noi, imaginea pe care o avem în ochii lumii e importantă. Pentru comunitatea din Medio Monte, făcută, când nu născută duplicitară, e singurul fel de a gândi și unica finalitate pentru a trăi. Așa se explică de ce, pentru personajele lui Marian Ilea, firescul e excepție numai de lepădat, iar artificialul, caricaturalul, norme de împlinit. Moralitatea și bunele principii rămân astfel zădărnicii bune de umplut capul unora pierduți – cum e văzut episcopul Iosif de cei puternici ai locului – și smintiți, pe când faptele reprobabile, lipsa de scrupule și ideile mărunte devin sensul ultim al lucrurilor. Surogate la îndemână de compensat neputința de a trăi. Mai ales neputință, căci de voință nu s-ar zice că duc lipsă. Or, ceea ce le lipsește e libertatea. Independența și, prin urmare, neștiința de a fi ei înșiși. Născuți din tată în fiu într-un sistem opresiv (totalitar ori, pur și simplu, asupritor), familiarizați de mici cu abuzul de putere și încălcarea drepturilor personale, încadrați în singurul tipar de gândire și simțire ce le-a fost permis (fie el al Partidului ori al oricărui tiran), nu ne miră că se comportă în consecință. Și nici că își afișează cu atâta dezinvoltură lipsa de scrupule.

O adevărată lecție de tupeu și neobrăzare o oferă Barbara Mittemberg, născută Schlesak, patroana Casei de plăceri din Piața Gorki. Pusă în situația de a răspunde unor reclamații împotriva practicilor sexuale pe care le mijlocea, concepe, la rândul ei, un memoriu către oficialități prin care solicită înscrierea sa și a asociatului său, Link Winterhoffer, în nomenclatorul micilor întreprinzători ai orașului. De tot hazul devine momentul când, din pârâtă, se transformă singură în victimă a complotului colectiv și cere, pe lângă autorizarea de funcționare, reconsiderarea contribuției sociale: „Domnilor, deviza mea a fost și va fi: ordine, eficiență și siguranță publică în raport cu plăcerea pe care orice produs o oferă clientului, consumatorului. Precum bine se știe, afacerea pe care am demarat-o a eliminat focarul de infecție morală și venerică din grădinița frobeliană. Orice activitate trebuie să aibă un cadru organizatoric și un regulament de funcționare care să vină în sprijinul autorității unde se desfășoară. Tocmai din această pricină mă adresez Consiliului Orășenesc pentru a explica principiile și regulile după care funcționează Casa din Piața Gorki. După parcurgerea lor, rog domnii consilieri a emite o hotărâre care să reglementeze funcționarea Casei și să pună capăt calomniei”. De aici până la a-și detalia planul de funcționare cu acte în regulă mai rămân de subliniat doar avantajele și beneficiile: „Considerăm că, prin felul acesta de acțiune, în scurtă vreme vor dispărea din Medio Monte damele de plăcere solitare, necontrolate și periculoase prin riscul de a împrăștia bola lubrică, contagioasă și infecțioasă. […] Pe lângă plăcerea specifică, în Casa din Piața Gorki, se servește cafea, punch și ceai. Spirtoasele ori vinurile sunt interzise, pentru a evita petrecerile cu zgomote care ar ataca liniștea publică”. După cum se vede, totul în folosul și spre binele comunității. Căci, nu poate fi puțin lucru faptul că „de când funcționează la întreaga capacitate, Casa din Piața Gorki a adus la faliment femeile de trotuar, solitarele și vagaboandele”. Așa cum nu e de trecut cu vederea nici că, prin exemplul propriu, „binefăcătoarea” (cum a fost numită întâi) a inspirat legea sanitară. Iată cum funcționează ea: „Adaug celor de mai sus promisiunea fermă că, în fiecare zi, la orele douăsprezece, proprietara Barbara Mittemberg va examina organele sexuale ale damelor și la o jenă cât de mică va anunța autoritățile responsabile. […] Menționăm un ultim și important fapt, dacă controlul medicului se face în perioada când una dintre dame este la curățenia lunară, adică sângerândă, se va trece în condicuță acest fapt și controlul se va efectua în următoarea săptămână”. Cum să rămână atunci pasiv Consiliul Orășenesc la un asemenea model de contribuție civică și igienică? În fond, nu e puțin lucru când un negoț ca al Barbarei Mittemberg împlinește visurile și satisface dorințele atâtor cinstite fețe și personalități ale orașului, de la însuși judecătorul până la fostul soț al patroanei, Paul Mittemberg, de la inspectorul de poliție, Vacek, până la ultimul contrabandist – e vorba de Aurel Crâncău –, care, cu puțin noroc și datorită comerțului ilegal cu unt, a ajuns, din simplu miner, subofițer al Societății Imperiale, așa că „își putea permite”. Se alătură binelui obștesc, nu numai în fapt (sunt ei înșiși clienți fideli ai locului), ci și în formalități, prin noile ordine și ordonanțe, consilierii. În urma sesizării patroanei Casei de toleranță (care nu uită să denunțe obiceiul „ospătărițelor, casierelor ori slujnicelor care practică plăcerile de felul acesta în clandestinitate, punând în pericol sănătatea și familia cetățenilor”), nu numai că aceștia dispun obligativitatea controlului medical lunar pentru afaceriști, funcționari și micii proprietari, dar se angajează și să acopere din fondul public cheltuielile financiare necesare.

Întâmplări și personaje derizorii de acest fel găsim peste tot în Medio Monte și în împrejurimi. Dar, prin nonșalanța cu care le „raportează”, nu e altul mai priceput decât inspectorul-șef al poliției locale, Vacek Iaroslav Syrovy. Responsabil cu menținerea ordinii și disciplinei localității, acesta sosește în oraș convins că e de datoria lui să asigure, deopotrivă, liniștea și mulțumirea, de nu chiar fericirea cetățenilor. Așa se face că devine scrupulos nu doar când pretinde împlinirea legii în Medio Monte, ci și când denunță faptele superiorilor (mai-marilor conducători de Partid ori, pur și simplu, autorităților de drept). Totul pentru „liniștea orașului pentru care muncim cu toții”. Și câteva ticăloșii în plus: tăinuirea negoțurilor clandestine, trecerea sub tăcere a actelor frauduloase și a identităților false, practicarea abuzului de putere și complotul împotriva oricui (fie el și șeful direct), pentru că datoria o cere. Sau, când nu o cere, o implică. Pentru că, dacă faptele nu îl susțin mereu, găsește ușor pretexte, încât să își poată justifica orgoliul de mare înfăptuitor. Însărcinat cu alinierea orașului la standardele (oficial) europene, Vacek ajunge să se creadă eroul absolut. Învestit să controleze oameni, ajunge să își închipuie că e chemat să modeleze destine. Numai că, stăpân absolut pe „starea populației” (fie ea fizică, sanitară ori morală, nicidecum intelectuală), lui Vacek îi lipsește autoritatea spirituală. Pe aceasta o va deține episcopul Joseph Mamer Leopold Kollowitch, cel de la care i se va trage – paradoxal – atât fericirea, cât și nefericirea primului. Fericirea, datorită sensului pe care i-l dau vieții în fiecare zi intrigile împotriva prelatului, prin multele rapoarte și „motive prefabricate”, nefericirea, din cauza riscului ca trimisul lui D-zeu să-i zădărnicească polițistului sacrificiul.

Meniți parcă amândoi – fiecare în felul său – să-l propovăduiască pe „omul nou”, în fapt, nu va reuși niciunul. Episcopul, pentru că, oricât de atrăgătoare și de convingătoare ar fi pildele și cercurile sale de lectură, nu se poate pune cu degradarea atât de adâncă a conștiinței colective, iar Vacek, din pricina „marii influențe” pe care o avea bunul Iosif (cum îl numeau în taină cetățenii), mult mai sensibil la problemele celor năpăstuiți decât reprezentantul Organelor de poliție. Ceea ce vor reuși însă amândoi e să-i întoarcă pe cetățenii din Medio Monte împotriva lor. Aceasta pentru că, deși priviți și construiți contrapunctic, niciunul nu va corespunde, în realitate, măsurii date de tipicul social. De Vacek se vor dezice atunci pentru că, pe lângă faptul că a cultivat „semința urii, pizmei și intrigilor de tot felul”, „acest individ nu-și face datoria, a reușit cu balele gurii lui să spurce până și Episcopia și pe marele om care păstorește orașul”. Cât despre Iosif Kollowitch, „toate relele începuseră odată cu sosirea episcopului. Până atunci fusese liniște. Câte spunea omul acela, în altar, păreau frumos rânduite. Numai că nimic nu se împlinea. Și-atunci l-au făcut mincinos. Au zis că fără el, fără ideile lui, ar fi fost mult mai ușor de trăit în Medio Monte”. Nu au dus-o mai ușor cetățenii nici după moartea Înaltului bisericii. Dimpotrivă. Ciuma, holera, invazia de șoareci și alte boli s-au abătut asupra locului. Părea că i-a renegat Dumnezeu pe păcătoși. Până când s-a întrupat fiul omului. Urmașul lui Wilhelm Korodi, „oficiant de stat și responsabil cu meseriile orășenești și comunale”. Cel ce avea să primească un nume predestinat. „Îl botezară Lutz deoarece steaua cea mai luminoasă de pe cerul orașului era Luțeafărul”. S-a dovedit, într-adevăr, că el este alesul. Inventatorul gravimetrului și răscumpărătorul vieții din Medio Monte.

Plasate într-un timp și spațiu intenționat imperiale – autorul face referiri la cele ale fostului Imperiu Austro-Ungar, dar nu pare să excludă triumfala perioadă comunistă –, evenimentele și figurile orașului Medio Monte par alese pe sprânceană – în atât de agreata manieră a lui Caragiale – să ne reprezinte dincolo de vremuri și în continuarea lor. Abjectul, vanitosul, ipocritul sau, pur și simplu, viciosul, au fost și mai sunt astăzi tipologii de succes în literatura umoristică. La fel ca în dramaturgie. De fapt, dincolo de proza lui Marian Ilea stă pitită, când nu chiar la vedere, o vocație de regizor. De ce să nu considerăm atunci și cartea de față drept teatru  (să-i zicem) camuflat? Aparent lipsit de consacratele convenții teatrale (totuși, nu trebuie uitate intervențiile succesive ale personajelor, alternanța continuă și vivace a replicilor, jocul efectiv de rol și schimbările bruște de perspectivă, precum și un limbaj efervescent, cu priză directă la cititor), textul satirizează, în fapt, condiția umană de ieri și de azi. Mai mult de ieri, însă, extrem de actuală azi. Construită ca un mozaic, parcă intenționat ținută la distanță de tiparul curgerii epice, reprezentația lui Marian Ilea se alcătuiește spontan, aparent fără nicio încercare de armonizare a părților. Din întâmplări și situații, din secvențe și întâmplări, din bârfe și denunțuri, amoruri și trădări, drame și comicării, rapoarte și raportări. Ca într-un provocator joc de puzzle, pe ale cărui mărunte – dar de nelipsit! – piese le întregește până la final cititorul. Desigur, nu fără satisfacție… A textului bine făcut și a comicului de calitate. Oricum, puțini sunt cei dăruiți a scoate atâta haz din necaz. Marian Ilea e printre ei.

 

 

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 40-43]

 

 

 

 

Un comentariu

  1. Să îi cunoaștem pe scriitorii actuali din România!
    E cineva interesat să cumpere și să citească o carte fascinantă, cu o poveste șocantă nemaiauzită până acum, care cuprinde și date științifice interesante și care se dorește a fi ecranizată?

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s