Călin CRĂCIUN – Uite de unde sare… literatura!

ilisoi cele mai frumoase reportaje

Viorel Ilișoi e un nume binecunoscut în presa românească, impunându-se prin reportaje realizate din perspectiva sau cu mijloacele unui „ziarist pe stil vechi”, după cum se autodefinește pe site-ul personal. Într-adevăr, o lectură fie și pe fugă a articolelor sale, adunate în recent apărutul volum, Cele mai frumoase reportaje*, relevă imediat trăsături aproape dispărute în presa prezentului, acaparată ba de tentația senzaționalului golit de profunzime, ba de mize absconse, printre care stă la loc de frunte manipularea mafiot-politicianistă sau, în cel mai bun caz, propaganda ideologică. În scrisul lui Viorel Ilișoi se remarcă însă apetența pentru teme care pot alcătui, luate împreună, bineînțeles, o frescă a societății românești contemporane, compusă cu atenția acordată detaliului semnificativ și cu răbdare acordată documentării amănunțite, care permit aproprierea subiectului până în măsura în care devine eveniment relatat ca trăire autentică. Nu miră atunci că reporterul procedează similar unui antropolog cultural ce urmează calea lui Bronislaw Malinowski, aplicând investigația participativă, perspectiva insider-ului. Reporterul se infiltrează realmente ca „acoperit” în mediile sociale în care își realizează investigația. Trăiește efectiv situația de bolnav internat în spitalul de obezi, devine controlor „acoperit” în mijloace de transport în comun din București sau muncește și locuiește cot la cot cu zilierii cei mai săraci ai României în ferma unei stațiuni de cercetare falimentare. Poveștile unor orfani, boschetari, bolnavi, cerșetori, drogați, țigani nomazi, zilieri săraci de tot, săraci cu duhul, medici, geniali, gunoieri, ologi și alți semeni le scrie dintr-o perspectivă surprinzătoare, care relevă umanitatea și miracolul vieții în infernul ce ne înconjoară și cu care omul din afara unor astfel de medii, acoperit de platoșa indiferenței, s-a obișnuit într-atât încât i-a devenit inobservabil. Tocmai de aceea, nu despre tehnicile investigației jurnalistice, oricât de interesante sunt, voi vorbi acum, ci despre calitatea literară a scriiturii lui Viorel Ilișoi, responsabilă în cea mai mare măsură de impactul emoțional și de revelarea existenței umanității chiar și în mediile sociale pe care le suspicionăm deseori  lipsite cu totul de o astfel de valență.

Oricât de motivate în primă instanță jurnalistic sunt reportajele din volumul în discuție, ele devin literare datorită expresivității. Și nu cred să fie vorba de o similitudine din contemporaneitate cu „expresivitatea involuntară” teoretizată de Eugen Negrici, ci tocmai de cea intenționată, căutată. Nu întâmplător în titlu accentul cade pe „cele mai frumoase”, sugerând valența estetică a reportajelor. În treacăt fie spus, dacă ne lăsăm conduși de impulsuri cârcotașe, titlul l-am putea suspiciona inițial de aroganță comercială. Dar o astfel de bănuială se dizolvă complet chiar în timpul lecturii primului reportaj, Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi. Într-adevăr, treptat, latura estetică se încheagă și revelează fundamentele atitudinale sau sentimentale ale umanului, între care intră compasiunea, empatia ori respectul față de semeni. Iată, spre edificare, ce încifrează titlul reportajului amintit. Muzicalitatea inclusă în formula incantatorie „Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi” dă, la suprafață, o notă șugubeață și, nu mai puțin, plină de frivolitatea și superficialitatea sâcâitoare ale unei glume maneliste. Articolul ne edifică însă că obezul încearcă instinctiv să fie glumeț pentru a se face plăcut. Ludicul e o formă de apărare, vine din complexul conștiinței de a fi dezagreabil, e deci o compensație. Bineînțeles, cu cât efortul de a fi pe plac este mai vizibil, cu atât devine mai repugnant. Titlul însuși exprimă sinestezic un psihic încărcat cu refulări, cu complexe și suferințe. De asemeni, „mamă” are un rol bine chibzuit. Mama e protecție, învățătură, iubire și prietenie. Dar tocmai supralicitarea acestora, lipsa oricărei cenzuri a raționalului, în anumite situații, le construiește un revers tenebros, obezitatea, cu tot ce implică ea, sentimentul vinovăției și al damnării, obiceiurile culinare pătimașe, ura față de sine și teama de oprobiu. „Mamă” esențializează la modul literar fața și reversul aceleiași medalii, biologicul și culturalul, geneticul și educația, patima și voința, sensibilitatea și raționalitatea, toate supuse unui destin nefast.

De altfel, nici nu este de mirare interesul lui Viorel Ilișoi pentru expresie artistică, având poezii și proze publicate în reviste prestigiose. Are de asemeni un volum consistent de poezii și romanul foileton Paișpe. În Cele mai frumoase reportaje artisticitatea nu a fost, probabil, scopul primordial, ci secundar, de slujitoare, de ancila a construirii impactului emoțional. Totuși, acest fapt nu cred să discrediteze sau să știrbească valoarea literară intrinsecă a textelor. De ce-ar fi o literatură reușită chiar și în condițiile prezenței prerogativelor jurnalistice mai prejos decât una nereușită, însă vizată ca miză exclusivă în actul creativ? Să observăm, de ceva vreme bună parte a creației literare de la noi, și nu numai, fuge de abstractizare, hrănindu-se cu voluptate din concret, din autenticitatea biografică. Ba chiar se ferește deseori de ficțional ca de ciumă, considerând că numai astfel poate vorbi de omul real. Tocmai de aceea proza și poezia se contopesc uneori în prozem, își pierd granițele de gen. Iar scriitura devine un fel de reportaj sau de transcriere live a evenimentului. Au recurs și optzeciștii la această formulă a notației directe. Apoi, infuzia intensă de mizerabilism a douămiiștilor a personalizat mult perspectiva, astfel că injectează textul cu revoltă și conștientizare a frustrării, pentru ca ultimii ani să aducă o atitudine mai moale, mutând accentul asupra empatiei față de omul suferind, asupra compasiunii. Literatura a devenit o formă de manifestare sau măcar de restituire a umanității, fie ea și una compensativă, într-o ambianță aliena(n)tă. Între mistica religioasă și cea poetică  pare că se șterg granițele. Numai că nu de puține ori noua scriitură autenticistă a uitat că literatura lucrează cu expresia. Fuga de abstractizare a golit expresia de metaforă și de simbol până într-atât încât orice notație de banalitate e tratată ca literatură chiar dacă limbajul însuși e unul banal de-a binelea, nu aparent. Poate că acesta și este motivul inflației de scriitori. Când unii tot fac prohodul literaturii, numărul scriitorilor pare tot mai mare. Nu garantez că cifra e corectă, dar am auzit vorbindu-se de existența la noi a vreo 10 000 de poeți! În acest context, cu atât mai merituoasă mi se pare – în plan literar, ca să nu fie dubii – colecția de reportaje a lui Viorel Ilișoi, cu cât îmbină căutarea umanului în lumea marginală, a proscrișilor sau a nefericiților de tot felul, cu cel al literaturii ca principal mijloc de revelare. Spre edificare, iată și unul din multele pasaje citabile:

„Avea șaișpe ani în ’99, când s-a înțepat prima oară. Nu de vreo supărare, că i-a murit babacul sau de altceva. L-a mâncat în cur să vadă cum e. De curiozitate. Și ca să nu fie el mai gherțoi, mai mâzgălici între toți ciumegii cu care se înhăitase. Erau niște ciumalăi cordiți, de prin Militari, care băgau vastu-n mașini, numai merțane și pisicuțe nemțești. Când garda a picat pe ei, pretenarii l-au predat pachet. Și a căzut Marcel la suferință, un an de zile la închisoarea pentru minori de la Tichilești. A fost dibac, a intrat la facultate cu doar două clase la bază.

N-a pierdut timpul cu fum, cu abureală, cu prăfăraie. A început direct cu heroină. Era limpede ca o bucățică de cer închisă în seringă. Zbang! I-au intrat furnici în venă. A simțit cum i se urcă la cap. Și ce viteză aveau, ale dracului furnici! Ciup-ciup-ciup! au început să-i ciugulească bambilușca. Da’ lui îi plăcea asta. I se părea ba că plutește ca lebădoiul pe o apă lină, ba că se ridică la cer ca uliul. Și vedea toată lumea de sus ca pe o tipsie cu bunătăți și cu gagici. I se părea că el e cel mai frumos din oraș și că toată lumea îl iubește. Nici frig nu-i era, nici foamea nu-l tăia la ghiozdan. Pe urmă, când furnicile se săturau de ronțăit, Marcel cădea ca bolovanul din cer. Dădea cu curul de pământ și urla de durere. Dar nu se astâmpăra. Căta să se cațere iar și iar în lumea de peste lume, la etaj, unde era numai fantazie și delir. Prea mișto!”

Sunt vizibile în citatul de mai sus aderența metaforică modernistă, aluzia intertextualistă (la literatura picarescă, în primul rând, dar și la Corydon-ul lui Radu Stanca), ironia și „coborârea în stradă” ale optzecismului – toate aparținând așadar, din perspectivă literară, trecutului. Pe de altă parte însă, e vizibil și contactul direct cu realitatea palpabilă, cu mizeria lumii din proximitate, în care Viorel Ilișoi pătrunde însușindu-și limbajul ei și trăindu-i emoțiile, dar păstrându-și totodată distanțarea necesară înțelegerii superioare, într-o scriitură autenticistă uneori de-a binelea, alteori măcar convențional. În iadul dimprejur caută mereu rămășițe din care poate înmuguri umanitatea, convins că ele nu pot fi revelate decât prin recursul la exprimarea artistică.  De aceea pot spune că, dând la o parte tehnicismele inerente unui reportaj jurnalistic, există în Cele mai frumoase reportaje mai multă literatură decât în multe cărți scrise exclusiv cu intenție literară.

_____

* Viorel Ilișoi, Cele mai frumoase reportaje, Editura GRI, București, 2017.

 

 

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 43-44]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s