Florina Lircă-Moldovan – Inimi (şi trupuri) cicatrizate în viziunea lui Daniel Ilea

inimi-cicatrizate-un-nume-de-rău-augur-daniel-ilea

Cu şi fără coloană vertebrală. Aşa ar putea fi clasificate personajele celor două piese de teatru reunite de Daniel Ilea în micul volum apărut la Editura Tracus Arte, în 2017.* Prima este o dramatizare a romanului lui Max Blecher, intitulată omonim Inimi cicatrizate, cu o introducere a traducătoarei Anca-Domnica Ilea. Cealaltă e inspirată dintr-o veche legendă babiloniană (cu titlul original Răul şi Bunul), denumită de autor Un nume de rău augur. Având ca sursă două texte atât de diferite, cartea dramaturgului (şi prozatorului) francez, de origine română, are la bază totuşi un principiu unificator. Acela este – am anticipat deja – metafora omului cu şi fără verticalitate. Mai mult fără, să-i zicem, îndrăzneală. Fie că e în joc forţa slăbiciunilor individuale, ca în prima piesă de teatru, fie că e de vină puterea numelui predestinat, cum se întâmplă în a doua, rezultatul e acelaşi: degradarea umană, fizică şi spirituală, la umbra neputinţei de a-ţi lua în posesie caracterul. Citește în continuare →

Florina LIRCĂ-MOLDOVAN – Înapoi (şi înainte) pe Solaris

dan persa inapoi

Un vis cu ochii deschişi – departe de conotaţiile negative asociate expresiei – ar putea fi catalogată recenta carte a lui Dan Perşa, Înapoi pe Solaris (apărută la Editura Meditative Arts, în 2017). O călătorie în timp şi, mai presus de toate, în spaţiu, prin care autorul caută să afle sensul vieţii. Evident, nu e primul, au mai făcut-o şi alţii înaintea sa, unii de neegalat (Eminescu şi visul său romantic, bunăoară). Dar nici original, dat fiind că povestea e inspirată – cum anunţă nu numai titlul, ci şi autorul în Cuvânt înainte – dintr-o operă de referinţă a literaturii science-fiction (romanul Solaris al polonezului Stanislaw Lem). Inutilă încercare, s-ar putea zice, şi parcă prea îndrăzneaţă. De nu chiar de două ori sfidătoare. La adresa înaintaşilor (cu care îşi măsoară, vrea-nu vrea, puterile) şi a contemporanilor. Căci nu e puţin lucru să ai răgazul de a medita tocmai în era productivităţii, când puţini sunt cei ce nu aleargă să despoaie timpul în vederea unui profit oricât de mic. Or, asta e ceea ce (nu) face Dan Perşa, şi o recunoaşte deschis: „Pentru aceste valori militam. Şi nu le consideram a fi altele decât visul, imaginaţia, gândirea”. Himere, idealuri, obsesii, nebunii… Despre asta scrie el şi nu orice: un roman SF declarat pe jumătate love story. Citește în continuare →

Florina MOLDOVAN-LIRCĂ – Playback existențial în trei acte

marian ilea grasane facand

În viziunea lui Marian Ilea, „întâi a fost dudul” și… Eva – pe numele ei întreg Frederica Eva Mittemberg. Adam, mai puțin ispitit aici, mai degrabă ispititor, își face și el apariția două-trei pagini mai încolo, fără a fi însă în vreo relație matrimonială cu aceasta și neavând curățenia morală și spirituală a Primului om. De fapt, în opinia celor mulți, el nu e nici măcar om…, ci o „Necurată godină” (pe cei interesați de motive îi încurajez să le afle, căci nu mică le va fi plăcerea lecturării lor). Departe de a fi o parabolă biblică, deși nu lipsesc numele cu rezonanță creștină și nici învățămintele inspirate din Scriptură, ori vreun roman erotic – cum ne-ar putea induce titlul: Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise –, opul lui Marian Ilea, apărut în 2017, la Editura Cartea Românească, e mai mult decât proză. Și mai puțin decât „cartea facerii”, dacă a scrie cu artă și stil despre geneza și devenirea unei comunități – prin toate datele ei, alese – nu e îndestulător. Citește în continuare →

Ioan Radin, prozatorul care vine (după ce s-a dus) (2)

Cornel MORARU

 

Incursiuni în cotidian

 

Proza scurtă a lui Ioan Radin se inspiră programatic din realitatea imediată. Personajele sunt reale, doar numele par schimbate, iar întâmplările trăite, cele mai multe, sunt aventuri, instantanee de viaţă, decupate dintr-un cotidian amorf, lipsit de identitate. Eroii nu au pregnanţă individuală şi nici destin, duc o existenţă nivelatoare, cenuşie, într-o lume fără sens, mânaţi de aspiraţii mărunte, vitale, dar şi de forţe obscure, mai presus de voinţa lor. Par duşi oarecum la întâmplare de valul imprevizibil al vieţii. Desprinşi total de istorie, adeseori se fac însă aluzii şi trimiteri la evenimente şi stări de lucruri care au schimbat, într-un fel, cursul firesc al societăţii într-o anumită perioadă istorică recentă. Oricum, mai puternică şi mai devastatoare decât tăvălugul istoriei se dovedeşte a fi până la urmă viaţa însăşi scrutată în aspectele ei de rutină zilnică. Indiferent de procedeele folosite, de la ironie la tabloul realist descriptiv, efectul imediat constă în demitizarea eroicului, într-un orizont de viaţă limitat, în care valorile morale sunt în fiecare clipă ameninţate.

Mai ales în prozele din volumul Aventurile tânărului Serafim, cotidianul e perceput ca o fatalitate, iar concizia notaţiei vine din modul de a fi al personajului, care duce o existenţă retractilă, discretă. Masca somnolenţei ascunde refuzul acestuia de a se supune oricărei convenţii anihilante. Autorul observă cu fineţe ceea ce de obicei e de neobservat: ticurile inconştiente, locurile comune cele mai vitale. Pe acestea le vedem propriu-zis şi devin ridicole de-abia când ne distanţăm suficient de ele (şi de noi înşine) în amintire sau privindu-le dintr-un unghi moral, exterior. A şti să le vezi direct, fără nici un fel de mediere, e într-adevăr un lucru insolit, o aventură a scriitorului însuşi, mereu în formare şi căutare de sine. El îmbină condiţia observatorului imparţial cu poziţia celui care deja a trecut prin experienţe similare sau identice. Cu alte cuvinte, contemplă detaşat şi în acelaşi timp reconstituie trecutul, într-un mod nelipsit de fervoare şi dramatism. Chiar şi aşa-zisul jurnal pare mai mult o reconstrucţie lucidă, cu „sens”, din fragmente disparate, aproape fără nicio legătură cu momentul redactării (a doua trăire şi de fapt cea autentică). Din cauza aceasta mai toate prozele din volum au un subtext contorsionat şi un ritm destul de abrupt, non-epic. Oamenii îmbătrânesc repede, ca tânărul Serafim, sunt captivi neputincioşi ai propriilor obişnuinţe. Starea generală de spirit e prostia bonomă, care nu face niciun rău nimănui, oricât de contagioasă. În felul ei, chiar şi bătrâneţea e mai mult o stare de spirit. Doar soţii Kuhinski o reprezintă tipologic (şi biologic), în varianta ei ramolită şi egoistă. Textele lui Ioan Radin sunt concise, paradoxal detaşate de materia lor, deşi se insinuează puternic de fiecare dată lectura „vizualizată” – de obicei, cuvintele având ca suport instantaneu gestul. Magazin universal, prin gratuitatea subiectului, ca şi prin notaţiile colaterale de regie, pare a fi un scenariu de film mut, parodiat. Într-o proză ca a lui Ioan Radin, unde textul e totuşi lucrat până la cele mai mici detalii, cuvintele se uită poate repede – gestica eroilor niciodată. Ca procedeu, autorul preferă satira indirectă (mai blândă, cehoviană), aglomerând detalii eufemistice în jurul unei idei morale.

Dar reuşita deplină a acestui volum se dovedeşte a fi personajul. Serafim e aventurierul inocent al absurdului cotidian, mai bine zis victima neajutorată a acestuia. El nu aparţine unei tipologii anume, cu toate că e funcţionar de profesie (înscriindu-se într-o lungă serie de personaje similare în tradiţia prozei scurte româneşti). De la început existenţa lui pare serios diminuată de automatismele incurabile ale preocupărilor de fiecare zi, de singurătate, de bunele dispoziţii trecătoare, care-l afundă şi mai mult în anonimat. Pe scurt, duce o existenţă retractilă – între a dormi şi a trăi fără scop. Străbate locuri, medii în care numai prezenţa fizică îi este resimţită ca obligatorie, nu şi fiinţa sa. Mai în glumă, mai în serios într-una din schiţe dispare cu totul, spre stupefacţia celor prezenţi (Passer domestica). Apoi moartea acestuia n-a mai mirat pe nimeni. Cu un paradox ironic al autorului vom spune însă că „Serafim nu se teme de moarte. El este nemuritor”. Cel puţin în acest punct, satira minimalizează moartea însăşi, încercând să dea sens unei existenţe umile derulate sub semnul eşecului şi inadaptării. Este o ultimă formă de inconformism existenţial şi moral, sub masca dezeroizării, tot mai vizibilă de la caz la caz. Mesajul ar fi că moartea, ca şi conştiinţa, îi poate face laşi, uneori, pe oameni fără voia lor – într-o lume complet întoarsă pe dos.

Tot de domeniul prozei scurte aparţine şi volumul Schiţă de portret, care cuprinde „bildungsnuvela” cu acelaşi titlu şi un fals „jurnal de călătorie”. Ioan Radin stăpâneşte admirabil arta fragmentării discursului epic. Toată proza lui pare constituită din fragmente, încât fiecare secvenţă din aşa-zisa nuvelă sau din jurnal poate fi desprinsă din context şi citită autonom. În felul acesta textul câştigă în substanţă, în densitate, sunt eliminate părţile redundante şi de umplutură, pentru a reţine numai ce este cu adevărat semnificativ şi relevant epic. Acest procedeu imprimă un dinamism special, evitând expunerea narativă liniară, rigid fixată în anumite coordonate schematice de timp şi spaţiu. Se înţelege că, în asemenea condiţii, naratorul are o mai mare libertate de invenţie, în timp ce cronologia nu prea mai contează, nici în schiţa de portret (un fel de amintiri din copilărie) nici în jurnal. În schimb, este clar pusă în evidenţă, aproape cu ostentaţie, ideea de ciclicitate a existenţei.

În „schiţa de portret” datarea se reduce la menţionarea schematică a unor ani sau anotimpuri, la mari intervale de timp, ca într-o fişă biografică (evident, incompletă). Dincolo de efectul ironic scontat, trebuie spus că e prea puţin pentru a realiza o reconstrucţie minuţioasă, exactă, realistă. Nu aceasta e însă intenţia. Sunt evocate doar momentele cele mai intense, adevărate nuclee epice, într-o scriitură densă, apăsată, semn că protagoniştii – împreună cu autorul, transformat el însuşi în personaj – mai pun încă preţ pe consistenţa cuvântului bine strunit în frază, faţă de vorbăria goală prozaică (tentantă la alţi prozatori din epocă). E un prim pas, dar unul decisiv, de la realitatea imediată spre o transpunere a biograficului într-un registru mai concentrat, cvasificţional. Rezultatul nu e doar o „schiţă”, o eboşă a realului, ci o imagine mult mai complexă, impresionantă prin adevărul de viaţă dezvăluit. Naraţia nefiind liniară, mai rămâne destul loc de citit şi printre rânduri. Nucleele epice sunt fixate până la urmă într-un cadru viu, alcătuind în succesiunea lor cronica de caleidoscop a unor medii şi stări de spirit familiare, pe care eroul le-a cunoscut şi trăit în copilărie şi adolescenţă şi care fac parte acum, în momentul istorisirii, din fiinţa sa cea mai intimă. Deşi apariţii ocazionale, multe alte figuri (părinţii, bunicii, mătuşi, unchi, prietenii de joacă şi aventuri, oamenii din cartier) care se perindă prin faţa noastră îşi dezvăluie cu discreţie, aproape involuntar, profunzimea umană şi condiţia precară de existenţă.

Din secvenţele care compun „schiţa de portret” se desprind câteva, putând fi dezvoltate separat, cum ar fi vacanţele petrecute la bunici, palpitantele aventuri cu prietenii când mergeau la furat struguri din grădina unui aşezământ bisericesc („la pope”) sau alte scene cu vecinii din cartier sau întâmplări de familie, mai ales veştile proaste despre rude apropiate, în acele vremuri tulburi când oamenii dispăreau uşor de acasă şi unii dintre ei nu se mai întorceau niciodată. Toate acestea lasă traume adânci în memoria copilului. Frica, nesiguranţa, mai mult decât teama de necunoscut şi curiozitatea firească de a descoperi lumea, se insinuează treptat în sufletul inocent al copilului, odată cu pericolul de a i se imprima o viziune deformată asupra lucrurilor. Dar absolut antologic e fragmentul „Stan şi Bran la Lyra!”, datat 14 iulie 1961, adevărată capodoperă de proză scurtă, prin concizia notaţiei şi forţa vizualizării scenice. Textul, de numai câteva pagini, ar merita reprodus integral. Spune mai mult decât zeci şi sute de alte scrieri pe teme asemănătoare. După ani de zile când s-au văzut numai filme de război şi propagandă comunistă, se anunţă un film cu Stan şi Bran. Mai întâi e un zvon, apoi apar indicii indubitabile că chiar va rula pelicula la grădina de vară a cinematografului şi, în sfârşit, spectacolul propriu-zis cu puhoiul de lume care dă năvală, nemaiţinând seama la un moment dat de nicio oprelişte. Se creează un moment de haos, din care răzbate doar forţa râsului de pe ecran, asociată cu imaginea epopeică a vârtejului de trupuri rotindu-se de la un zid la altul al incintei, „un curent care începe să târască după el tot ce întâlneşte în cale”. În mintea copilului acesta e poate primul semn – încă neconştientizat pe deplin – al dezgheţului ce urma să vină. În numai câteva pagini, repet, textul rezumă o mentalitate şi o întreagă epocă, în care începe să adie vântul schimbării.

La fel de incitant este şi „jurnalul de călătorie”, redactat în aceeaşi manieră fragmentară, fără indicaţii precise de timp şi de traseu, deşi ruta cea mai la îndemână pare a fi Timişoara – Arad – Tg. Mureş, iar de aici în toate direcţiile posibile. Formula epică a jurnalului e mai mult un pretext pentru a scruta lumea cu un ochi atent, cât mai aproape de realitate. Surprinde în imagini cu valoare de document buluceala din gări şi de pe peroane, mizeria din tren şi hoteluri, dar şi destule întâmplări mai luminoase cu oameni interesanţi, mai ales copii şi tineri. Nu lipsesc nici unele momente de destindere în natura superbă vindecătoare de traumele sociale şi morale. Efectul final e mai degrabă unul dramatic. Avem impresia, împreună cu autorul, că ne zbatem neputincioşi într-o lume privită mai mult în negru şi din care, în orice direcţie am lua-o, nu mai ştim cum să ieşim.

Textele lui Ioan Radin se citesc şi astăzi cu un interes viu, parcă n-ar fi trecut atâtea decenii de când le-a scris şi publicat. E regretabil că în jurul acestui excelent prozator, mereu exigent cu sine însuşi, s-a aşternut o atât de lungă şi nemeritată tăcere.

***

FIL1275

Nicolae OPREA

 

Prozatorul echinoxist

 

Născut în 2 ianuarie 1945, la Timişoara, Ioan Radin/Peianov trebuia să se numere (nu doar prin vârstă) printre studenţii întemeietori ai revistei. Din nu ştiu ce pricini existenţiale, însă, ajunge ceva mai târziu la Filologia clujeană şi se încadrează în a doua promoţie redacţională, alături de Vasile Sav, I. Maxim Danciu (trecuţi şi ei în lumea umbrelor), Ion Marcoş (cronicarul pierdut în ceaţa londoneză), Adrian Grănescu, Ştefan Damian ş.a. În 1972, când îndrumătorul nostru spiritual Ion Pop procedează la a treia înnoire a redacţiei, obligat de ritmul precipitat al studenţiei, l-am găsit pe Ioan Peianov în funcţia onorantă de secretar general de redacţie. Uşor distant faţă de noii veniţi, „bătrânul” Ioţa – cum i se spunea între prieteni – părea înconjurat de un aer de mister derivând din traiul lui boem. A urmat un gen de impact la nivelul situaţiei sale universitare şi, datorită aceluiaşi Ion Pop, va ajunge redactor la Vatra din Târgu Mureş. Aveam să-mi dau seama mai târziu, la întâlnirile aniversare ale Echinoxului, că dincolo de aparenţa glacială a solitarului se găsea un om generos, cu darul prieteniei sincere, fără nici un complex al marginalizării.

La Echinox, s-a impus la începuturi prin traducerile sale, din literatura sârbă îndeosebi (Vasko Popa, Miodrag Pavlovici), sub numele său real, Ioan Peianov. În proză, debutează prin 1971 cu simple schiţe în contur realist despre fiinţe şi fapte anodine. A urmat o serie de povestiri experimentale, voit schematice, în care tânărul prozator exploatează absurdul cotidian, aşa cum apare, de pildă, într-o „idee de scenariu” intitulată Magazinul universal. Ioan Radin îşi găseşte cu adevărat timbrul epic adecvat structurii sale intelectuale atunci când inventează un personaj aparent angelic, dar banal în fond, din categoria „omului fără însuşiri” al lui Musil, pe care îl botează persiflant Serafim.

Tânărul abulic şi bântuit de somnolenţă este aşezat în centrul acţiunii care unifică prozele scurte din volumul de debut, Aventurile tânărului Serafim (1976). Deşi trăieşte într-o comunitate firească, Serafim iese din comun prin aptitudinea de a dormi adânc, oriunde şi în orice moment al zilei: „Nu de puţine ori adormise în tramvai, în faţa televizorului, în faţa unei vitrine, în şedinţă sau pur şi simplu dormise în mers. De obicei îşi continua activitatea pe care o desfăşurase în momentul adormirii, dar cu ochii închişi, cu capul aplecat într-o parte; nu mai vedea şi nu mai auzea pe nimeni, devenea mut şi insensibil”. Relatarea naratorului, imparţială la prima vedere, este irizată de o ironie, i-aş spune, afectuoasă. Inerţia personajului – asemănător întrucâtva cu Meursault al lui Albert Camus – nu este, însă, totală. Ca şi străinul camusian, serafimul lui Radin trăieşte absent alienarea, agresat de banalitatea absurdă. El iese din abulie în urma unui fapt mărunt, fiind iritat de zgomotele uşii de la intrarea în bloc, trântită de copiii vecinilor, întrerupându-i somnul. Spre a se răzbuna, Serafim trânteşte şi el asurzitor uşa apartamentului, dar replica vecinilor este promptă, cu aceeaşi măsură. În deformarea parodică a prozatorului, scena devine memorabilă. Exagerarea reacţiilor este condusă până la limita catastrofei. În timp ce eroul e copleşit „de o tristeţe imensă”, zidurile interioare se dărâmă sub vibraţiile zgomotelor de uşi, transformându-i apartamentul într-o ruină.

Timp de mai bine de un deceniu, aproape inexplicabil, prozatorul dispare din circuitul editorial. Refugiindu-se în traduceri, îşi caută aievea afinităţile spirituale. Nu întâmplător ajunge la opera unui scriitor avangardist rus cu destin tragic, Daniil Harms (1905-1942), unul dintre precursorii literaturii absurdului, care a murit de inaniţie într-un lagăr bolşevic. Ioan Radin/Peianov, atras şi el de viaţa ca spectacol absurd, realizează, după ştiinţa mea, prima traducere din proza satirică a lui Harms: Un spectacol ratat, în 1982.

În a doua carte (şi ultima), Schiţă de portret (1988), apărută la distanţă enormă de la debut, înclinaţia lui către parodie, complinită de satira incisivă, devine evidentă şi definitorie. Cele două părţi ale Schiţei de portret constituie modele de literatură parodică. În proza care dă titlul volumului – prevăzută cu un subtitlu în ton: bildungsnovelă –, Ioan Radin parodiază romanul formării personalităţii, iar în partea complementară diaristică, Jurnal de călătorie, caricaturizează formula memorialului de călător pe meridianele lumii. Intenţia parodică e sugerată de la începutul pseudoromanului, când se aproximează naşterea eroului: „1943-1948. Data exactă a naşterii rămâne incertă”. Dar se adaugă insidios: „Poate că vremurile sunt încă agitate, poate că notarea riguroasă a unor astfel de amănunte pare superfluă şi neavenită, în acest tulbure deceniu, aproape o zădărnicie. Oricum, suntem încă departe de practica zilelor noastre, când orice produs, bunăoară orice gem de fructe sau orice cutie de conservă, are imprimată data precisă a fabricaţiei”.

Prozatorul se fixează strategic în postura martorului obiectiv al destinului, deloc excepţional, al personajului. El mimează nararea imparţială, prin prisma naratorului neutru care notează scrupulos tot ce se întâmplă cu eroul său („Din această perioadă mai trebuie notate…”) sau afişează documentarea exhaustivă de cronicar al unei vieţi: „Nu s-au păstrat nici un fel de date în legătură cu anul precedent. Se pare însă că persoana de care ne ocupăm…” Naratorul e omniprezent, ca un supraveghetor vigilent, urmându-şi îndeaproape personajul: „Iată-l deja pe tânărul nostru…”; „Iată-l pe Mihai în coloană…” ş.a.m.d. Dar convenţia Bildungsromanului este, în mare, respectată. Destinul lui Mihai Mihai este urmărit de la primii paşi în viaţă până la adolescenţă; naraţiunea întrerupându-se brusc în toamna anului 1961. Prin eşantioane de viaţă, secvenţe uşor schematice, dar precis conturate, se fixează toate etapele specifice vârstei: educaţia şcolară, relaţia cu părinţii, vacanţa la ţară la bunici, iniţierea erotică, prieteniile etc. Bine conturat este grupul de prieteni format în jurul grădinii de vară a cinematografului „Lyra”, dintre care se desprind tipologiile Doban şi Iancu. Aplicaţia satirică devine pregnantă, însă, când sunt vizate aspectele sociale: viaţa promiscuă de cartier, cearta în familie sau moartea cotidiană.

Schiţă de portret depăşeşte şablonul naraţiunii duios-evocatoare mai cu seamă prin câteva scene sociale – în genere, scene de masă –, cum e, de pildă, revelaţia copilului din timpul unui miting gigantesc din vremea proletcultismului. Şcolarul „încă analfabet şi apolitic”, bucuros de întâlnirea cu Stalin, este dezamăgit până la plâns când realizează că „mareşalul” este un simplu panou: „Tovarăşul Stalin, mulţumit pesemne de liniştea mormântală pe care a produs-o, se apropie încet, zâmbeşte blajin, a ajuns deja la capătul străzii şi imediat o să intre în piaţă. E îmbrăcat într-o manta militară. O pulpană a ei a ridicat-o vântul şi o ţine aşa, îndoită-n sus, şi chiar mersul tovarăşului Stalin e cumva nefiresc. Şi deodată lumea începe să aplaude şi să scandeze: Sta-lin! Sta-lin! Însă o pală de vânt năbădăioasă îl înclină pe tovarăşul Stalin într-o parte, îl întoarce cu spatele spre piaţă: se vede schelăria de stinghii care susţine uriaşul portret în mărime (supra)naturală. Deci nu este decât un panou, tăiat în traforaj, decupat dintr-o bucată mare de placaj. Deci nu este Iosif Vissarionovici în persoană, bunicuţul cu zâmbet atât de blând pe faţă. Ochii copilului se umplu de lacrimi, dar plânsul lui cu sughiţuri nu se aude, ovaţiile continuă, iau amploare”.

Cu aceeaşi ironie subtextuală (şi adresă politică mascată) este reconstituită, în registrul viziunii colosale, scena burlescă a îmbulzelii generale de la cinematograful de cartier, când se proiectează un film cu Stan şi Bran, după seria nesfârşită a filmelor de război: „Hohotele iau amploare, grădina vuieşte, deodată un pârâit discret şi constant se transformă în trosnet şi craca uriaşă a unui tei se rupe şi se prăvăleşte cu tot cu spectatorii de pe ea peste cei din bănci, cei căzuţi rămân pe loc, craca este împinsă la margine şi luată de şuvoi, victime nu se semnalează deocamdată, lumea de pe bănci se strâmbă de râs, se leagănă ca lanul de secară în bătaia vântului, ce contează o mică zgârietură acolo, când pe ecran, iată, cei doi încearcă să găsească ieşirea din labirint, Bran crede că are două perechi de mâini, hohotele se ţin lanţ, se mai aude un pârâit prelung şi gardul din dreapta, înţesat de cei ce stătuseră până acum ascunşi în tufe se prăvăleşte spre Lyra, dinspre grădina vecină dă buzna un alt puhoi care confluează cu cel existent şi se formează un alt vârtej care dislocă chioşcul de răcoritoare şi-l duce până sub scara cabinei de proiecţie unde se împotmoleşte, vârtejul culcă şi înghite şi scara cu cei douăzeci de spectatori care dispar în valuri, urneşte şi căruciorul bătrânului şi el în sfârşit vede scena în care cei doi se amuză stropind cu sifonul tabloul decanului în dreptul căruia stă decanul însuşi. Dar imaginile de pe ecran pier, se aprinde lumina şi pe platforma scării cabinei de proiecţie apare operatorul şef care se adresează publicului, spune ceva cu asprime, dă din mâini, publicul fluieră şi huiduie, nu se aude nimic din ce spune vorbitorul, se mai aude un trosnet puternic şi peste grădină se abate un ropot cald, de vară, operatorul se retrage în cabină şi proiecţia continuă, ropotul este torenţial, dar ce contează, publicul vrea să râdă şi se dezlănţuie iarăşi, se râde în voie, se râde cu hohote prelungi şi sacadate, se râde cu sughiţuri, cu lacrimi, printre lacrimi, cu convulsii, se chicoteşte, se hlizeşte, se râde spasmodic şi în cascade, se râde mânzeşte sau se zâmbeşte cu îngăduinţă”.

Cu două mostre de umor involuntar preluate de la Vasile Alecsandri şi fixate în motto („Drumul de fer este un zmeu/ Ce trece munţii în zborul său” etc.) se deschide aşa-zisul Jurnal de călătorie. Dedublarea auctorială funcţionează conform normelor speciei. Într-un timp oarecare (memorialul fiind nedatat; cel mult, se indică exact orele), un eu anonim hoinăreşte ca un picaro prin ţară către o destinaţie imprecisă. Şi notează atent tot ce vede. Călătoreşte singur, rareori fiind însoţit de o soţie tăcută care citeşte neatentă la peisaj. Impresia de autenticitate e creată prin simultaneitatea acţiunii-însemnare: „Profit de ocazie şi fac aceste însemnări”; sau: „eu îmi notez episodul de mai sus”. Este un călător hârşit, insensibil la priveliştea naturală, dar cu atenţia îndreptată spre peisajul uman. Îl interesează oamenii comuni puşi în situaţii banale, glisând adesea către nefiresc.

Valoarea Jurnalului derivă din observaţia realistă – în maniera verismului – care conduce către satira mizeriei şi dezordinii din trenuri şi autobuze, din gări şi autogări sau restaurante periferice. Călătorul se trezeşte fără voie într-un univers de coşmar, unde a urca într-un tren aglomerat, de pildă, înseamnă o luptă pentru existenţă: „Înaintez cu greu contra curentului, spre peronul şapte, spre personalul de Arad. Încerc să avansez pe lângă perete, dar şi aici curentul este puternic, mă sprijin de zidul umed, mă agăţ de ieşiturile lui umede, încerc să nu mă las tras înapoi spre oraş. De unde Dumnezeu vin atâţia? Parcă i-ar goni turcii din urmă! Ce buluceală! Cârduri, ciopoare, ciurde care calcă totul în picioare. Şi într-o linişte aproape desăvârşită! Ţin fălcile strâns încleştate, gâfâie doar, tac, se aude numai un foşnet surd, foşgăiala trupurilor care se freacă unul de altul, târşâitul paşilor pe ciment, ca foşnetul nisipului presărat pe o coală de hârtie”.

Simptomatic, călătorul-narator din Jurnal se înrudeşte cu Serafim din Aventurile…: este la fel de nehotărât în acţiunile sale şi cuprins de inerţie în momentele-cheie. De obicei, ruta este aceeaşi: Timişoara, Arad, Târgu Mureş. Referinţa biografică este transparentă, întrucât timişoreanul Peianov/Radin a lucrat multă vreme în redacţia revistei Vatra. Dar se întâmplă ca naratorul să călătorească şi mai departe, fără ţel, la Buzău, de exemplu („La Buzău? Hai şi la Buzău!”), acumulând experienţă. Se întâmplă chiar să fie eroul unei expediţii deturnate. Pornit bucuros spre mare, ajunge în interiorul unei uzine unde e confundat cu un muncitor oarecare: „Cu toate că mă ţin strâns de bara metalică din faţa casieriei, puhoiul mă ia şi mă duce ca pe o surcea, ca pe o frunză uscată. Încerc să mă eliberez, să mă întorc în gară, dar n-am atâta putere. Sunt târât de curent, azvârlit într-un autobuz 28 şi abia aici îmi dau seama că am rămas cu bara de la casierie în mână. Foarte bine, şi-aşa trebuie să mă ţin de ceva, iar barele autobuzului lipsesc, au fost smulse. Nici nu încerc să cobor: e ca şi cum ai încerca să treci printr-un zid. După şapte staţii (le-am numărat pentru orice eventualitate), puhoiul mă debarcă în faţa Uzinei 1 Mai. Încerc încă o evadare, soldată cu un eşec. Astfel mă pomenesc în uriaşa hală a secţiei Sculărie (apuc să citesc la intrare) şi abia acum mă pot desprinde din vâltoare, mă aşez pe o ladă să-mi trag sufletul”. Pierderea identităţii este semnul de alienare a călătorului într-o lume a non-valorilor. Înclinaţia către grotesc este aceeaşi ca şi în Schiţă de portret, dar umorul e mai puţin suculent.

Ioan Radin excelează pe spaţii mici, schiţează subiecte şi caractere, creionează cadre schematice în linii păstoase, văzând hiperbolic caraghioslâcul şi trivialitatea din realitatea cotidiană. Prozele sale, cu infiltraţii onirice şi deschideri spre fantastic, nu au amploare semnificativă, dar demonstrează o mare forţă de incizie satirică, cu predispoziţie umoristică. Un risipitor în felul său de a trăi şi a scrie, creatorul lui Serafim, molipsit aievea de personajul modelat, este lent în elaborare şi, din această pricină, apariţiile sale editoriale par meteorice. Oricum, a reuşit să-şi delimiteze timbrul epic personal în compania congenerilor echinoxişti: Marcel Constantin Runcanu, Mircea Ghiţulescu, Alexandru Vlad, Eugen Uricaru, Adrian Grănescu, Ioan Groşan ş.a.

***

 echinox

Nicoleta CLIVEŢ

 

Când accidentalul devine rutină

 

Alcătuit din „bildungsnovela” omonimă şi un Jurnal de călătorie, volumul de proză scurtă Schiţă de portret (Cartea Românească, 1988) – al doilea al autorului, după Aventurile tânărului Serafim (1976), debut premiat de USR – este, în primul rând, o mostră de literatură vie, conectată la viaţă, fascinată de viaţă şi, finalmente, dezamăgită de viaţă. Echinoxist de prim val şi optzecist ex-centric în raport cu nucleul dur al generaţiei, Ioan Radin nu doar că a scris puţin, dar a şi optat pentru o formulă discretă, în care construcţiile meta-para-inter-textuale nu-şi găsesc locul, ca de altfel nici dovezile de cultură şi inteligenţă, de genul reprezentaţiilor livresc-imaginative. În schimb, acea realitate (pre)ceauşistă, de care s-au ocupat optzeciştii cu varii instrumente, se simte în aceste pagini ca la ea acasă, captată în nuclee epice de o remarcabilă tranzitivitate. Ironia, mereu la purtător, este exersată imediat după punerea titlului, prima proză fiind însoţită de paratextul „bildungsnovelă”. În traducere, ar suna cam aşa: în vremuri tulburi, viciate, nici formarea unui tânăr vlăstar al patriei nu mai reclamă suprafeţe ample (de tipul bildungsromanului), putând fi operată ceva mai scurt, pe repede-înainte, într-o „bildungsnovelă” ce mizează nu pe forţa romanescului, ci pe eclatanţa instantaneului narativ. La acest nivel se poate lesne constata că nu este lipsit de urmări asupra propriului scris faptul că Ioan Radin a tradus din Daniil Harms (volumul Un spectacol ratat, 1982); caustic, sarcastic sau doar de o desăvârşită glacialitate, epicul harmsian excelează prin consemnarea detaşată a spectacolului dezlănţuit de o realitate obstrucţionată politic, ce ajunge să halucineze, să delireze şi, astfel, să omogenizeze totul, până la totala abrutizare. Scenariul înclină când spre fantasmagoric, când spre absurd, într-un mod similar stând lucrurile şi în proza scurtă a lui Ioan Radin.

Schiţă de portret are doar aparent alură de jurnal, consemnarea fiind făcută la persoana a treia şi aducând mai degrabă cu o relatare retrospectivă (de tipul memoriilor), în care o voce de narator ajuns la maturitate decupează şi rearanjează episoade din viaţa copilului şi adolescentului Mihăiţă, trăitor pe meleaguri bănăţene (toponimele lipsesc, dar nu e greu de intuit că evenimentele se petrec la Timişoara), în vremuri agitate şi complicate (primele însemnări sunt din perioada 1943-1948, iar ultima din 1961). Cu o dată de naştere incertă (pe nimeni nu preocupă exactitatea într-o lume ce a luat-o binişor la vale), crescut de bunici şi de vecini („părinţii fiind mereu convocaţi”, p.9), trecut prin mutări de domiciliu repetate, în locaţii care mai de care mai pestriţe şi mai animate (de certuri, tocmeală, „viermuială”, p.10), junele Mihăiţă este personajul-reflector prin care se realizează developarea anilor ’50. Fundalul este, fără îndoială, violent şi mutilant, iar schiţarea lui se face într-un stil de raport, de proces-verbal; apelând la perspectiva „din afară” (încă neîndoctrinată) a unui copil, se renunţă implicit la esopism, la dramatizare, la dedesubturi şi aluzii. Cum se vede lumea, respectiv „obsedantul deceniu” prin ochii unui copil? Cam gri, cam duhnind a indiferenţă, persecuţie şi hazard. Chiar şi atunci când decolează de la detaliul realist spre universuri paralele, imaginate, viziunea „înminunată” e mai degrabă de groază decât feerică. De pildă, într-o discuţie cu bunica, Mihăiţă e ferm convins că toate mamele sunt „negre”: „- Fiecare mamă are o mamă?/ – Fiecare./ – Şi toate sunt negre ca bunicuţa de la sat?/- De ce spui că e neagră? Nu e neagră./ -Ba e neagră. Şi tu eşti neagră./ – Şi mama ta e neagră?/ – Ea e cea mai neagră. Şi mă iubeşte mult-mult de tot!” (p.11)

Când vine vorba despre cum sunt făcuţi copiii, aceeaşi bunică îi dă o explicaţie ce îmbină metafizicul cu producţia de serie: „- Da’ pe copii cine-i face?/- Pe copii? (…) Pe copii îi fac mamele lor./- Cum îi fac? Aşa cum faci tu prăjiturile?/ – Da, chiar aşa. Numai că din pământ./- Din pământ?/- Da. Ia un pumn de ţărână, scuipă în ea ca să se lege, o frământă bine, cum se frământă aluatul, şi face din ea un om./- Tot aşa, cu din astea?/ – Da, tot aşa, cu forme din tablă.” (p.12) Pe scurt, aşa ar putea fi rezumat parcursul umanităţii ce se zbate să supravieţuiască în paginile lui Ioan Radin: un parcurs prin care nişte metafizici devin imbecili, cu ajutorul ticălos, dar constant, al unui sistem politic (niciodată devoalat explicit) ce se ocupă cu metodă de rămânerea în inerţie, în toropeală, de omogenizare şi alienare. Este terifiantă scena în care, plecat în vizită la bunici, Mihăiţă asistă la moartea unui bătrân, în stradă, pentru ca, la întoarcere, după câteva ore, să-l zărească tot acolo, abandonat pe un scaun, cu faţa acoperită de un ziar: „În sfârşit, iată, în apropiere de piaţa Traian, parcă a ieşit cineva în stradă, stă probabil pe un scaun, în poartă, ca la ţară. Deocamdată nu-i vede decât picioarele, întinse pe asfalt. Dar poziţia picioarelor i se pare nefirească şi în aceeaşi clipă îl trece un fior neplăcut – se apropie deja şi vede – într-adevăr, pe scaun e aşezat bătrânul de azi-dimineaţă, recunoaşte acum şi poarta, şi gangul. Faţa şi o parte din pieptul bătrânului sunt acoperite de ziar, acelaşi probabil cu care-i făcea vânt femeia aceea speriată. Nu-i vine să creadă: să-l fi lăsat acolo, în stradă, până acuma? Chiar atât de singur să fie? Să nu fi avut niciun prieten? Nici un vecin măcar?” (p.63)

Pentru personajele lui Ioan Radin, accidentalul devine rutină; incapabile de participare, de solidaritate, pentru ele viaţa înseamnă repetare mecanică a unor scenarii, astfel că totul se banalizează (tragicul, moartea), totul poate fi trăit cu sentimentul „firescului” şi al unei inaderenţe de principiu care, pe de altă parte, le şi ajută să facă faţă haosului în care trăiesc. Nimeni nu reacţionează (şi nici nu prea acţionează), toată lumea se conformează, acceptă, se subordonează, deci adoptă un comportament normopat şi resemnat. Nu întâmplător cele mai reuşite sunt scenele de grup, de gloată, de gaşcă, precum luarea cu asalt a stadionului (cu ocazia unei festivităţi staliniste) sau a cinematografului Lyra, unde rulează un film cu Stan şi Bran. În astfel de contexte devin vizibile relaţiile de putere dintre oameni, faptul că această lume vieţuieşte pe un strat gros de nelinişte, uşor de dislocat şi de adus la punctul de fierbere. Un exemplu ar fi râsul delirant, contaminant, dar evident anxios, al mulţimii venite să vadă o comedie occidentală, într-un decor cenuşiu, după ce a vizionat ani la rând filme de război. Însăşi bucuria e isterică, ieşită din matcă, panicată: „…publicul vrea să râdă şi se dezlănţuie iarăşi, se râde în voie, se râde cu hohote prelungi şi sacadate, se râde cu sughiţuri, cu lacrimi, printre lacrimi, cu convulsii, se chicoteşte, se hlizeşte, se râde spasmodic şi în cascade, se râde mânzeşte sau se zâmbeşte cu îngăduinţă (…)… râsul celor din grădină e molipsitor, şi ei râd deşi nu văd nimic, râd de râsul celorlalţi, de ei înşişi, de ploaia asta care nu le poate stăvili râsul, râd şi plasatoarele care s-au închis în casierie…” (p.93)

Dar cu adevărat frisonant este momentul în care Mihăiţă realizează, aproape revelator, dimensiunea fragilităţii umane, a neputinţei, a amărăciunii, a poverii. Se întâmplă după ce asistă la o ceartă a părinţilor, pricinuită de cedarea unei camere din locuinţa închiriată către regionala CFR, unde lucra tatăl, pentru construirea unor birouri: „… niciodată până acum nu şi-a văzut tatăl să plângă. Îl cuprinde o milă crâncenă, o jale imensă pentru tata, care e slab şi plânge, şi pentru mama, şi pentru el însuşi, şi pentru toţi ceilalţi, îi vede pe toţi oamenii mici şi slabi, i se pare că habar n-au ce se întâmplă cu ei, i se pare că sunt nişte biete păpuşi din cârpe, cu care cineva se joacă aşa cum îi place, îi face să râdă, îi face să plângă, iar ei habar n-au de asta, ei cred că totul este adevărat, că totul depinde numai şi numai de ei înşişi.” (p.69)

Jurnalul de călătorie respectă, nu în litera, ci în spiritul său, pactul autobiografic; astfel, naratorul din Schiţă de portret îşi pierde cu desăvârşire inocenţa şi iluziile, devine un navetist flegmatic, dornic să evadeze dintr-o lume sufocată şi sufocantă. O face călătorind, citind, scriind, inclusiv aceste însemnări de pe drumurile de fier ale patriei, făcute pe parcursul ultimului deceniu ceauşist. Stilul este mai galic, mai telegrafic, uneori de-a dreptul ascetic, fiind căutată perfecţiunea pe spaţii mici. Scenele colective sunt exclusive, totul pulsează în ritmul unei mulţimi buimace, aruncate în haos, mişcându-se năucă de colo-colo, mai mult de nevoie (navetişti, cântători ai României etc.) decât de voie. Este o lume ieşită din ţâţâni, grăbită, înrăită, în care nimeni nu ştie nimic cu precizie, dar toţi presupun, îşi dau cu părerea, anticipează; nimeni nu-şi asumă vreo responsabilitate, toţi pasează vina mai departe (de regulă, mai sus); nimeni nu are noţiunea timpului, toţi întârzie, dar mai ales trenurile care, după explicaţia halucinantă a unui şef de gară, „circulă arbitrar” (p.118). Apelatul la relaţii şi datul din coate sunt principalele strategii de supravieţuire: „04.10. Acceleratul de la Iaşi. Mai arunc o privire nostalgică spre nasturii de lemn şi spre biscuiţii Doina şi mă arunc cu pieptul înainte: dau doi tipi la o parte, vâr un cot în pieptul altuia, calc pe bombeu o doamnă, îmi smulg reverul din pumnul unuia, aplic un tampon berbecului care coboară direct spre mine, îl pun în genunchi, trec peste, apuc bara metalică, şi-ncep să mă apropii, încet, dar sigur, de vagon, strig „înainte”, am atins treapta cu genunchiul stâng, mă mai proptesc o dată în cel din spate şi ura! am pus piciorul pe scară, mă ridic, trag bagajul după mine şi restul merge de la sine: valul mă ia, mă poartă pe sus şi mă aruncă într-un compartiment – minune!, un loc liber, abia eliberat, e cald încă.” (p.128-129).

Lipsurile, sărăcia, întunericul, aglomeraţia sunt dezumanizante şi o mână ascunsă le foloseşte deliberat în acest scop. De altfel, ele ajung să fie trăite, ca şi în Schiţă de portret, ca nişte banalităţi, cu o totală împăcare, filosofia acestei lumi bazându-se pe ideea că oricum nu contează. Defetismul, toropeala, inerţia sunt la cele mai înalte cote şi aproape nimeni nu mai caută răspunsuri sau soluţii. Doar la sfârşitul acestor însemnări apare un necunoscut misterios, rătăcit, confuz, care-i adresează naratorului o salutară întrebare: „Aţi fi amabil să-mi arătaţi unde e ieşirea?” Reacţia seamănă cu trezirea dintr-un somn bolnav, dizolvant: „- Nu vă speriaţi – zic – oricui i se poate întâmpla. O să treacă şi asta. Şi-l strâng, protector, de braţ. Poftiţi, după dumneavoastră, zic, şi trag uşa. Am ieşit după el. L-am luat de braţ, ne-am strâns unul într-altul, era frig, zăpada ajungea până la glezne, absorbea toate zgomotele, şi pe-ale paşilor noştri, parcă nu umblam, parcă pluteam.” (p.152) Dar astfel de momente, de comunicare, de solidaritate, sunt o excepţie.

În freatica acestor proze scurte, şi doar acolo, se simte atitudinea tăioasă, subversivă, neconcesivă a autorului, care trebuie să fi avut ceva de furcă în relaţia cu cenzura, înainte de a-şi vedea volumul publicat. Oricum, e de mirare că au scăpat şi aceste 150 de pagini. E drept că, pentru a-şi atinge potenţialul, ele au nevoie de un cititor complice, avertizat, chiar participant la evenimente similare. În absenţa unui astfel de cititor, proza lui Ioan Radin este pe cât de vie, pe atât de neverosimilă.

***

echinox 017

Florina MOLDOVAN-LIRCĂ

 

„Schiţă de portret”

 

Printre autorii de proză scurtă ai deceniului ’70, Ioan Radin – debutant în 1976 cu volumul Aventurile tânărului Serafim – e de căutat la categoria scriitorilor tineri – „deci cu atât mai ilustrativi (zice N. Manolescu) pentru evoluţia prozei scurte actuale” – şi pe deasupra promiţători (primeşte Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor). Cu adevărat reprezentativ pentru profilul generaţiei de prozatori optzecişti, îl consideră, după cum se vede, Mircea Iorgulescu, care îl include, alături de nume consacrate azi, în antologia Arhipelag (1981). Cornel Regman, în schimb, nu îl selectează printre autorii care alcătuiesc antologia Nuvela şi povestirea românească în deceniul opt (1983), amintindu-l totuşi în prefaţă ca pe unul dintre autorii „introvertiţi” şi „zgârciţi cu ei înşişi”, prin aceea că obişnuiesc „să închidă în simbol, parabolă sau pantomimă sensul celor ce au de spus”.

Autor discret de proză – realmente „scurtă”, dat fiind că pe al doilea, şi ultimul, volum (Schiţă de portret) îl va publica abia peste doisprezece ani, în 1988 –, Ioan Radin este privit în timp, deşi a fost întâmpinat favorabil de critica literară, cu aceeaşi discreţie. Exceptând referinţele critice cu tematică locală sau echinoxistă, puţinele menţionări în periodice şi articolele din dicţionarele de specialitate, proza sa rămâne astăzi încă nesituată valoric în tabloul prozei româneşti contemporane.

Reductiv cu sine şi cu personajele sale, Ioan Radin simplifică deopotrivă şi substanţa epică, preferând, în locul „literaturii”, reportajul faptului mărunt, banal, lipsit de ceremonial artistic şi de spectacol literar. Protagonistul scrierilor sale devine astfel cotidianul cenuşiu şi prozaic, interesant nu atât prin evenimente (oricum puţine) ieşite din comun, cât mai degrabă prin anodinele secvenţe decupate din realitate. În plus, aparenta ordine şi perfecta aliniere a personajelor din proza lui Ioan Radin dezvăluie, în esenţă, o lume stereotipă şi inertă, supusă forţat înserierii şi uniformizării. Micile automatisme personale şi numeroasele instantanee factuale reconstituie în mic degradarea condiţiei umane, dezarticulată şi incoerentă, sub imperiul puterii totalitare.

Exemplul autohton al „omului fără însuşiri”, tipic pentru o lume plată, întru totul redusă la absurd, este Serafim, personajul principal al cărţii de debut, un ins cuminte şi supus, lipsit de atitudine şi străin de orice reacţie voluntară. Preocupat în cel mai înalt grad să se alinieze normelor sociale şi profesionale dictate din afară, Serafim duce o viaţă „exemplară”, disciplinată şi organizată până în cel mai mic detaliu, măsurabilă în programul său fix, desfăşurat după o regie atent cumpănită şi rareori încălcată: „în fiecare dimineaţă, la orele şase fix, tânărul Serafim intra în baie. După exact 25 minute ieşea. Acest timp era afectat igienei corporale şi ţinutei. […] În sfârşit, după ce ieşea de sub duş, se pieptăna cu grijă, îşi tăia şi-şi pilea cu atenţie unghiile de la mâini şi picioare. […] După ce termina cu tăiatul unghiilor, se spăla pe mâini şi se mai oprea o dată în faţa oglinzii, pentru o «revizie generală», cum îi plăcea să glumească cu sine însuşi. Îşi netezea sprâncenele, controla cu dosul palmelor dacă s-a ras corect. […] La slujbă ajungea cu cinci minute mai devreme; după ce-şi controla ţinuta în faţa oglinzii din WC, intra demn şi sobru în biroul său şi se aşeza la masa de lucru. Aici niciodată Serafim nu fusese surprins în poziţii necuviincioase, nimeni nu l-a văzut să facă mişcări bruşte, să scuture din cap etc.; niciodată nu-şi scotea haina, aşa cum făceau unii colegi, rămânând numai în cămaşă sau bluză” (pp. 14-15). Rigoarea cu care tânărul îşi îndeplineşte zilnic îndatoririle de bun cetăţean, docil şi, prin asta, scutit de repercusiuni negative, nu va trece neobservată, „astfel Serafim câştigase stima tuturor oamenilor de bun-simţ, devenind o pildă vie de conduită, de bună cuviinţă” (p. 15). Că simpla confirmare din partea societăţii nu-l scuteşte pe individ de capcana unei vieţi inconsistente şi lipsite de sens este un fapt oarecum previzibil. Dar Serafim nu are cum – şi nici de ce – să ştie asta. În micul său univers, egal cu sine însuşi şi, din acest unghi, perfect, grija sa cea mai mare este conservarea lui, pe cât posibil, netulburată.

Rareori se întâmplă, deci, ca vreun fapt banal, dar răscolitor prin neprevăzut, să spulbere viaţa atent rostuită a personajului. În astfel de situaţii, întâmplările devin reale „aventuri”, ca atunci când, din senin, „părul său încetase să mai crească”. Constatarea că, de fapt, „părul său refuzase de mult acest lucru” atrage după sine nelinişti în lanţ curmate în final printr-o adevărată spaimă existenţială. Confuz şi surprins de o întâmplare atât de neobişnuită pentru inerţia în care se obişnuise să trăiască zilnic, personajul pare să aibă o revelaţie: „«Iată, cugetă el, cât de aparente sunt toate. Tocmai acolo unde credeam că domneşte cea mai perfectă ordine, se ascunde, de fapt, sâmburele haosului. Unde o să ajung în felul acesta?»” (p. 17). Asta nu înseamnă însă că Serafim se trezeşte la realitate, nici că dobândeşte brusc conştiinţa unei vieţi în derivă în care singur se afundă zilnic. În fond, ceea ce deconspiră aici textul lui Ioan Radin este conformismul individului în relaţie cu puterea, acceptarea de bunăvoie şi chiar asumarea robotizării umane ca pe un fapt personal. Lipsit de curaj şi incapabil de o decizie radicală, personajul caută şi găseşte repede circumstanţe atenuante pentru un fenomen atât de „curios”, pe care hotărăşte să nu-l divulge nimănui. „În definitiv – îşi spuse el –, fiecare rău are şi partea sa bună: va economisi în fiecare an 72 lei, ca să nu mai vorbim de timpul pe care-l va câştiga, o oră la fiecare două săptămâni! «Şi-apoi, cugeta el, iată ordinea instaurată pe vecie, cât voi trăi nu voi mai trebui nici măcar să mă gândesc la frizer». Astfel, latura optimistă a firii lui Serafim triumfă. El îşi redobândi echilibrul, şi încă fortificat.” (p. 18).

Până la urmă, niciun efort nu e prea mare pentru cel preocupat de păstrarea nealterată a preţioasei „armonii” generale. Totul numai să nu devină el figură discordantă, extravagantă prin micile sale libertăţi personale. Din acelaşi motiv de prudenţă („pentru el aşa ceva ar fi indecent”), Serafim îşi sărbătoreşte onomastica acasă, de unul singur, la şedinţele de la serviciu amână mereu luarea cuvântului, deşi problema sa „nu suferă amânare”, şi se preface că doarme, pentru a nu-i incomoda pe colegii intraţi invaziv în apartamentul său în căutare de informaţii locative. În fine – aflăm întâmplător, din „jurnalul intim” al unui vecin de birou –, moare discret, de infarct, fără ca să fi ştiut cineva vreodată dacă a fost bolnav sau măcar ce nume de familie avea. Autocenzura, ca şi însingurarea voită a personajului („venea întotdeauna înaintea celorlalţi la slujbă. Semna condica şi intra în biroul lui. Ieşea de acolo rar de tot. Pleca ultimul, ne evita”), demonstrează degradarea umană a insului certat cu viaţa. Victimă a unui proces de artificializare a societăţii, Serafim (nu mai puţin ceilalţi care „toţi deodată îşi desfăcură braţele lateral şi începură să execute comanda unei singure voci”) trăiesc cu iluzia, întreţinută zilnic, că „viaţa e frumoasă” numai la adăpostul unui model prestabilit, dictat de vectorii puterii.

Depersonalizarea treptată, degradarea fizică şi morală a individului condamnat să vieţuiască într-o societate controlată în mod abuziv este tema (când nu, supratema) tuturor prozelor lui Ioan Radin, începând cu Aventurile tânărului Serafim şi terminând cu Jurnalul de călătorie care încheie cel de-al doilea volum. Personajele, victime ale unui sistem opresiv mai presus de libertatea personală, ajung, fără să aibă vreo şansă, complici ai propriei ratări. Ca un făcut, şi Mihai, „eroul” nuvelei Schiţă de portret (bildungsnovelă), se iveşte în lume sub stigmatul anonimatului – „data exactă a naşterii rămâne incertă. Poate că vremurile sunt încă agitate, poate că notarea riguroasă a unor astfel de amănunte pare superfluă şi neavenită, în acest tulbure deceniu, aproape o zădărnicie” (p. 9). Va rămâne tot astfel, deşi, de mic, dă semne că personalitatea sa are toate datele ieşirii din „normalitate”. Când la „un mare miting popular”, lumea scandează într-un glas numele lui Stalin, „ochii copilului se umplu de lacrimi, dar plânsul lui cu sughiţuri nu se aude, ovaţiile continuă, iau amploare” (p. 13); în fine, „plânsul copilului se înteţeşte, dar nu-l aude nimeni, uralele şi ovaţiile acoperă totul” (p. 14). Altă dată, pe vremea când era elev, talentul său promiţător la desen este repede anihilat, devenind prilej de aspră admonestare, numai pentru că Mihăiţă îşi permite libertatea de a „nu face ca toată clasa”. Fire independentă şi uşor nonconformistă, băiatul este surprins, odată, la o lucrare de control, „în şuşoteală cu colegul de bancă”, astfel că învăţătoarea îl trimite la catedră, „pentru a fi mai uşor de supravegheat”.

În faţa unui sistem constrângător şi sufocant, lipsit de perspective şi golit de sens, libertatea de exprimare se dovedeşte, deci, neputincioasă. Chiar şi când ajunge să fie dat exemplu, la ora de limba română, pentru originalitate în elaborarea de compuneri („are ceva personal, adică”), Mihai va fi depunctat, dat fiind că a omis „datele cronologice din viaţa poetului”. Nicio şansă, aşadar, ca băiatul să se elibereze de zodia indistinctului în care destinul l-a născut. De aici înainte, va deveni, ca toţi ceilalţi, un ins banal, cu experienţe comune (poate iniţierea erotică, petrecută într-un sanatoriu, să-i pară ceva mai interesantă), supus şi mereu disponibil, asemenea personajului din schiţa Un om serviabil – una dintre cele unsprezece autointitulate „satirice” care încheie primul volum.

Apatia generală, de nu chiar somnambulismul personajelor iese în evidenţă şi în celelalte „schiţe satirice” ale lui Ioan Radin. Pe lângă acestea, nu lipsesc nici alte fragmente de realitate importante pentru reconstituirea întregului vieţii sub comunism pe care prozatorul, din precauţie, o situează (cel puţin în Schiţă de portret) în anii stalinişti: invazia brutală a forţelor de control în viaţa oamenilor (O plimbare cu autobuzul, Vine asfaltul), urmărirea detectivistică a indivizilor în cele mai neînsemnate acţiuni personale (Panică), suspiciunea permanentă şi teroarea sub care trăieşte populaţia (Nocturnă), transformarea apropiaţilor în cei mai periculoşi delatori (Telefonul), nu mai puţin, literatura scrisă „după reţetă”, precum şi diletantismul literar ridicat de sistem la rang de artă (Un roman). Contabilul-şef Ţurlea Ioan, bunăoară, lăudat şi promovat datorită fidelităţii cu care şi-a slujit superiorii, se vede ajuns, peste noapte, o mică personalitate a timpurilor sale. Adăugată la noul statut, simpla remarcă a fiicei sale, elevă în clasa a IV-a („tăticule, […] să ştii că ai talent literar”), este suficientă pentru ca personajul să se convingă că menirea sa este să devină scriitor: „Se gândi să scrie un roman, un roman dur, despre propria sa persoană, despre anii săi şi ai generaţiei sale, generaţie a cărei experienţă fusese unică, plină de învăţăminte. Pentru că, iată, generaţia viitoare, reprezentată de propria sa fiică, i-o cere!” (p. 67). Numai că, evident, dorinţa nu-i totuna cu putinţa, aşadar planul personajului eşuează lamentabil.

Conştiinţă demistificatoare şi neconcesivă, Ioan Radin adoptă un registru stilistic pe măsură. Recurgând la o scriitură directă şi necosmetizată, mai simpatică atunci când e presărată – cu precădere în primul volum – cu ironie şi sarcasm, autorul expune în manieră tranşantă situaţii absurde şi comportamente ridicole. Astfel, nu numai prozele sale, ci şi Jurnalul de călătorie, consemnează în detaliu stări, momente, gesturi şi reacţii, frânturi de viaţă şi întâmplări amalgamate, toate decupate din filigranul unei realităţi deghizate sub masca autenticităţii. Adoptând, pe de-o parte, ca în volumul Schiţă de portret, convenţiile diaristicii – datarea cronologică şi expunerea în succesiune a evenimentelor –, pe de altă parte, fragmentarismul şi aparenta spontaneitate, ca în instantaneele epice din Aventurile tânărului Serafim, Ioan Radin creează, de fapt, din fapte disparate şi figuri deformate, un univers tematic coerent şi articulat, revelator pentru stereotipia unei lumi aservite tiraniei.

Deloc surprinzătoare pentru cititorul de astăzi (deprins între timp cu proza subversivă a anilor trecuţi), epica lui Ioan Radin trebuie privită drept ceea ce a fost: o probă de libertate individuală în faţa unei captivităţi colective.

 

***

 

KOCSIS Francisko

Şansa lui Danilov

Când a căzut vestea năucitoare a dispariţiei lui Ioţa, el făcea deja parte dintre reperele fixe, stabile, care nu (au voie să) dispar(ă) niciodată, se află întotdeauna în locul pe care şi l-au cucerit, însemnat, delimitat, determinat. Îl păstrează prin ceea ce au reuşit să dureze în spaţiul lor de viaţă. Locul lui Ioan Radin Peianov este ocupat acum de cărţile pe care le-a scris şi tradus. După cele două volume de proză scurtă (Aventurile tânărului Serafim – 1976 şi Schiţă de portret – 1988), îşi aduna povestirile răspândite prin reviste şi le revedea cu gândul de a le tipări într-o nouă carte, care n-a mai apucat să iasă, Peianov a publicat un număr impresionant de traduceri din literatura sârbă, în special, pe care o cunoştea până la rezonanţe inefabile, dar şi din rusă (cea mai cunoscută fiind proza lui Daniil Harms). Între scriitori sârbi pe care i-a tradus, îi amintim pe Radomir Andrić, Miloš Crnjanski, Danilo Kiš, Srba Ignjatović, Dragan Jovanović Danilov, volum asupra căruia mă opresc pentru cele câteva însemnări de mai jos.*

Într-o perioadă, am avut şansa de a-l cunoaşte îndeaproape, de a sta cu el la multe cafele şi discuţii despre literatură şi traduceri, despre pescuit şi fotbal, despre ruşii colosali şi sârbii pătimaşi, despre sfori şi periferia care ne ţinea pe noi într-un fel de carantină fără sfârşit, despre gratuitatea gestului descris printr-un pumn strâns dureros pentru a izbi într-o masă, pentru că şi masa se afla în acelaşi spaţiu de carantină, din care se ieşea numai ca dintr-o cazarmă, cu bilet de voie sau prin evadare, fiecare cu preţul ştiut şi asumat. În numele unei îndepărtate înrudiri de grai, mi i-a dat în original pe Andrei Voznesenski şi Evgheni Evtuşenko (un fel de beatnic rus – minus ţinuta – capabil să strângă un stadion de oameni ca să asculte poezie, umbla vorba, nu ştiu dacă era adevărat, oricum sună bine), mi-a povestit (şi nu numai mie) din Daniil Harms înainte de a-i publica proza într-o traducere impecabilă (şi aici chiar cunosc greutatea adjectivului, znaiu şto gavariu) şi a încercat să mă contamineze (fără succes) cu virusul undiţarului.

Cu fiecare carte de traduceri pe care a semnat-o, Ioan Radin Peianov făcea o dată în plus dovada gustului pentru literatura bună, te puteai încrede în el că te călăuzeşte spre vârfuri, dar nu era vorba numai de încredere, ci mai ales de forţa sa de a transpune, de a echivala, de a face ca originalul şi ecoul ei în altă limbă să producă efecte similare, ca imaginea să fie clară, nu să se piardă în reflectarea infidelă şi confuză a unei oglinzi de cositor. Fiind un excelent cunoscător al limbilor din care a tradus, a reuşit de fiecare dată să rămână fidel originalului şi să creeze în limba de adopţie o replică admirabilă în spirit, formă şi mesaj.

Descoperim la traducătorul Radin empatia profundă pentru autorul asupra operei căruia s-a oprit. Fără această apropiere, adecvare, identificare şi admiraţie nici ne nu putem imagina măcar declanşarea dorinţei de a traduce, simţim în vibraţia textului dorinţa de a se face glas al său, prin aceste consimilitudini emoţionale şi ideatice putându-se explica demonstraţiile de virtuozitate puse de traducător în variantele româneşti. În cazul lui, poţi spune fără reţinere că traducerea n-a însemnat niciodată manufactură, industrie, ci creaţie, operă.

Ioan Radin Peianov a fost un temperament vulcanic în tinereţe, dar bănuiesc că s-a mai domolit cu trecerea anilor, de aceea a reuşit să pătrundă atât de asimilator şi de-a dreptul delicat în poezia cu foarte multe elemente biografice a lui Dragan Jovanović Danilov, un lirism al confesiunii ritualizate, un întreg ceremonial al descrierii lucrurilor îndeobşte simple ale existenţei, ale cadrului care o conţine sau o jalonează. E o poezie cu multe adieri de melancolie, momente de abandon în starea de lene plăcută, de renunţare la împotrivire şi aproape sadica plăcere a consemnării: „Şi tu te-ai îngropat în pământ/ ca o cârtiţă, sufletul meu.// Din plină inima pădurii unde-i/ vizuina de iepure, se aude izbind/ toporul – adânc în mine cineva/ doboară un trunchi înalt.// Iar tu taci şi-aceasta nu-i muţenie/ corp al meu” (Bunda). Aici nu-i vorba de teamă – poate ar fi mai corect să spun frică –, ci de resemnare, dar nici asta una morbidă, ci o resemnare înţeleaptă, asemănătoare cu a fataliştilor. Accepţi, te duci cu legea, cu destinul, nu i te opui.

Dar la fel de ritualizate sunt şi scenele domestice ori sociale (acestea cu o nuanţă de detaşare totuşi), precum în superbul poem Blând, cu mâna, un imn de iubire din care nu poate lipsi nici un vers: „În revărsat de ziuă, e plăcut să urmăreşti/ aceste sunete: ea se trezeşte, mă sărută gingaş/ închipuindu-şi că dorm, apoi, nel-cătinel,/ nu cumva să mă atingă, se strecoară din pat/ ca o zvârlugă, molatec îşi pune papucii, deschide uşa/ şi intră în baie, aud apoi acel mirific/ ropot când urinează abundent în scoică,/ murmurul boilerului, plescăitul apei ce-şi împroaşcă/ pe faţă, slalomul periuţei pe claviaturile/ dinţilor, disting parcă prin vis sfârâiturile/ cristalelor de-argint când îşi piaptănă părul/ (pieptănatul părului e important fie şi de dragul muzicii),/ acea mătăsoasă dezbrăcare a pijamalei, foşnetul/ ciorapilor de nailon, clănţănitul clamelor pe coapse,/ pala de-ozon din combinezon, blânda adiere-a/ deodorantului la subsuori, folfăitul buzelor/ când se rujează, zăngănitul brăţărilor şi –/ înainte de a pleca la lucru – mă mângâie aşa,/ blând, cu mâna şi-mi imprimă un sărut, moale şi tainic/ ca o pecete sumeriană, deschide uşa tiptil/ şi pleacă, of, aceste surde ecouri de tocuri/ pe coridorul lung cât anul, aceste ciocănituri/ după care mai rămâne doar stridentul ocean de linişte –/ nu, eu nu visez – vreau doar să spun –/ iată, aceasta ar fi aproape Ea,/ şi fără să fi rostit o vorbă măcar”. Un minunat „poem de amor” cu ceva melancolie, încântare, veneraţie, uimire, o simfonie a sunetelor matinale.

În alte locuri răzbat la suprafaţă nostalgii (Tată, iartă privirea atât de lungă, Poem pentru tatăl meu şi păstrăv), dar nimic aspru, contondent, agresiv în aceste poeme, nici atunci când recurge la notaţia frustă: „Ca o cameră de supraveghere, acest poem/ notează lucruri neînsemnate: ciorile glăsuiesc/ din buza câmpiei; ţârâie cizma ruginită-a/ burlanului; fetiţa agilă ca o anghilă/ joacă şotron în faţa clădirii. Asta-i chiar frumos”. (Piaţa liberă), şi atunci stăruie senzaţia care-ţi aduce în minte „zăpezile de altădată”, că „suntem citate din vieţi neîmplinite încă”, trecem pe lângă „fete parfumate de vânt”, în vremuri în care „un pepene plin de noroi din câmp/ de mai multă iubire se bucură ca aproapele” (aceeaşi resemnare a privirii ridicate, mai grea poate decât a capului plecat), „Nu există suferinţă, există doar cei care suferă”, „zi de zi creşte ruşinea faţă de cei morţi”, dar cu toate acestea calmul resemnării nu este frânt de un urlet, de neputinţă sau revoltă, totul se împinge într-o speranţă care nu poate deveni totuşi o soluţie: „Vom supravieţui/ de reuşim să ne păstrăm mirosul de om” (toate din Cuib deasupra genunii), bucuria, plăcerea, chiar foamea de a suferi devenind un „arsenal” destinat să producă o victorie care se va petrece odată, cândva, într-un spirit care promite miracolul, „un copil care se joacă cu îngerul”.

Aceasta este, de fapt, poezia unui spirit neliniştit, plin de angoase, care se refugiază în scene calme, domestice, îşi creează scenarii şi stârneşte viziuni, lasă deoparte secvenţele brutale, le trece sub tăcere, se sustrage prin infinite strategii unei lumi agresive, dar tocmai aceste respingeri sunt făcute să ne amintească de ele. Dragan Jovanović Danilov e un spirit calm, împăciuitor, defensiv, „întors din pulbere, mai bogat/ cu încă o odisee a renunţării” (Păstrătorul notesului), afirmând fără echivoc: „epopeea renunţării/ mele devine ştiinţă” (Scrisoarea unui bătrân către Suzana). Şi e aşa într-o vecinătate în care multe din acestea au fost călcate în picioare în toate secolele de istorie şi în zilele noastre. Un loc în care e „Cu neputinţă/ să te gândeşti că de aici se poate lua zborul spre cer” (Viziunile mele exacte).

Ca o dovadă a măiestriei lui Peianov, am păstrat la urmă un poem care nu sună mai bine în nici o altă limbă, nici în original, după cât mă pricep eu, traducerea e o perlă, un giuvaer şlefuit de traducător până la sonoritatea ultimă, cea a punctului care se pune ca un zid la capătul textului şi-l întoarce în ecou, simt că a repetat textul de zeci de ori, l-a murmurat, l-a rostit poate şi cu voce tare, l-a repetat în minte şi în inimă până şi-a pierdut toate asperităţile, precum o piatră rostogolită de ape repezi, până s-a transferat în limba de adopţie în spirit şi formă, s-a naturalizat, a devenit autentică, al doilea original. Iată despre care poem e vorba, Danilov, iepurii, veveriţele: „Există doar cuvinte, dar nu există dialog.// Primăvara, când soarele prinde să dezgolească/ fetele şi să mângâie râul prost dispus,/ nu o dată mă gândesc la voi, iepuraşi/ cum din pădure vă iţiţi desăvârşitele/ boturi – voi, de bună seamă, nu sunteţi cultivaţi/ cum sunt eu, dar incomparabil mai înţelepţi şi mai frumoşi.// Din câmp glăsuieşte un hudojestvenâi teatr al corbilor/ (aceşti îmbătrâniţi, foşti corsari, rareori au un sfârşit fericit)./ Cocoşul căruia lelea i-a luat capul tot se mai zbenguie prin/ curte, iar coţofana, jumătate neagră, jumătate albă,/ din praf re-ntoarsă, ar vrea să fugă din poeziile/ mele, dar nu-i reuşeşte.// Văd pe fereastră pisica – acest murdărici în bârlog/ şi foarte dichisită actriţă în casă de boieri,/ destoinică şi fără de moarte ca formele platonice./ Cămăşile albe pe care soţia mea le-a spălat satisfac/ intenţiile tandre ale vântului.// Rămâne doar ceea ce nu pleacă, iar de la noi poate să plece/ numai ceea ce rămâne cu noi, veşnic – şi toate acestea le vezi/ Tu, cel mai mare, care eşti slugă şi care prin tăcerea ta/ deschizi abisul în care cad eu, care ştiu:/ să zbori e privilegiul celor ce s-au născut fără aripi”.

Puţini poeţi au şansa lui Dragan Jovanović Danilov.

_______

* Dragan Jovanović Danilov, Homer la periferie, Casa de Editură Max Blecher & Editura Ev, 2011, 134 p. Traducere de Ioan Radin Peianov, cu o postfaţă de Claudiu Komartin

 

 

***

echinox 016

Ştefan BORBÉLY

 

Scolopendra

Damian Bahnea, bărbat fără identitate profesională precisă, cu excepţia aceleia de „filosof” care i se atribuie în derâdere, este sechestrat în cămara casei proprii timp de aproape două săptămâni de către dominanta Despina (soţie) şi mototolul Anatol (presupus amant). Nu se ştiu motivele arestării insolite a acestui nou Gregor Samsa, cu excepţia câtorva indicaţii imprecise, furnizate de către „gardieni”, care ne duc cu gândul că Bahnea fusese, în libertate, un om niţel cam dificil, dar şi inert sexual, abuziva Despina vorbind, la un moment dat, de insatisfacţiile pe care i le „administrează” soţul de o bună bucată de vreme. Nehrănit, întreţinut doar cu suc, subnutritul evadează într-o bună zi (nu ştim cum), e oprit de către un „agent al ordinii”, cere să fie dus la secţia de Miliţie (deşi nu are buletin, deci nici identitate), apoi revine – sau este adus – în cămară, pentru a trece prin două crize thanatico-diabolice, „misionarul” simili-gnostic Drăgan Cenuşă, care i se alătură pentru a-l trece „în lumea albă”, invocând un mai vechi „legământ” (sau pact…) pe care acum a venit să-l onoreze. Ambiguitatea funerar-demonică a finalului – însuşi prenumele personajului, Damian, ne duce cu gândul la „daimon”, deci la o predeterminare aproape metafizică – e desăvârşit lucrată, ca de altfel textul pe ansamblul său; subit eliberat, de către – se presupune – „iluminatul” Anatol, care înţelege în sfârşit că ceea ce i se întâmplă încarceratului este doar o prefigurare a propriului său viitor, Bahnea decide, în mod aparent paradoxal, să renunţe la libertatea care i se oferă, întorcându-se benevol – şi se presupune că pentru totdeauna – în cămară.

Acesta e, pe scurt, subiectul nuvelei dialogale Scolopendra, pe care Ioan Radin-Peianov a lucrat-o la Tg. Mureş între anii 1980-81, pe când era corector la revista Vatra. Încercările de a scoate textul – considerat „subversiv”, „greşit ideologic” – la lumină, cu un referat favorabil întocmit de către Traian Ungureanu, s-au soldat, în repetate rânduri, cu tot atâtea eşecuri, o mică rază de speranţă conturându-se abia după Revoluţia din decembrie 1989 – autorul se întorsese deja în Timişoara natală, unde se îngrijea de biblioteca Uniunii Sârbilor şi a Caraşovenilor – , când textul e remodelat sub formă dramatică şi prezentat la un concurs de scenarii, fiind distins cu o „menţiune” de către Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România (în octombrie 1992).

Un detaliu esenţial privind „calvarul” dintre manuscris şi tipar al Scolopendrei – îi sunt dator văduvei autorului, arhitecta Rodica Peianov, pentru semnalarea lui – e adus, în mod surprinzător, de către Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice (1969 – 1989), editată de către Mihai Pelin în 1996, unde se reproduce, la nr. 455, o „notă” de interior din data de 10 sept. 1988, menită să informeze ierarhic despre „activităţile specifice” pe care lucrătorii cu ochi albaştri le-au întreprins la Editura Cartea Românească din Bucureşti – condusă de către un George Bălăiţă considerat nevigilent şi apatic -, prevenind apariţia câtorva volume şi ajustându-le pe celelalte în vederea tiparului (ASRI, fond „D”; dosar nr. 10966 vol. 5f; pp. 243-245). Printre acestea din urmă se afla şi Schiţe de portret, de Ioan Radin (redactor: Gabriela Adameşteanu), compusă din trei nuvele care nu prea au motive să trezească entuziasmul ideologic al scotocitorilor. Ei propun, în consecinţă, „în urma lecturării finale de către conducerea redacţională”, eliminarea din sumar, ca „nepublicabilă”, a Scolopenderei, „total eronată ideologic, sub formă de dialog”, care „nu făcea decât să insiste asupra aspectelor derizorii din viaţa societăţii noastre, văzută ca lipsită de orizont”.

Dacă pretextul de pornire de tip kafkian al Scolopendrei e vădit, sechestrarea matinală absurdă a lui Damian Bahnea amintind de aceea a lui Gregor Samsa, din Metamorfoza, inclusiv prin câteva trimiteri explicit strecurate în text („eşti o gânganie”), nuvela are o arhitectură de semnificaţii şi simboluri concentrică, pe care vom încerca să le identificăm pe rând, aşa cum am proceda cu o ceapă, desfoliind progresiv straturile de suprafaţă pentru a-i descoperi în cele din urmă miezul. Inspirat, ca dialog conjugal abstruz, direct din teatrul absurdului (tehnica lui Ionesco îl obseda pe autor la vremea scrierii textului), prima ironie „subversivă” vizează însăşi „celula” încarceratului, cămara în care e închis personajul fiind goală şi lipsită de ferestre, ceea ce înseamnă că ea asigură toate condiţiile pentru o inaniţie sordidă. Sistemul „cămărilor goale” încă nu se generalizase la data scrierii textului, însă premoniţia disciplinării sociale prin înfometare – dusă la paroxism de către regimul ceauşist spre mijlocul şi sfârşitul deceniului 9 al secolului trecut – plutea deja în aer, simbolul ei coroborându-se şi cu un mecanism de repoziţionare socială înspre instinctual, care-l preocupase pe autor şi în alte proze.

Într-adevăr, deşi decretat ca fiind „filosof”, Damian Bahnea nu poartă cu gardienii săi nici o discuţie de tip elevat, totul consumându-se la nivelul gregar al instinctualităţii. Sugestia de regresie colectivă înspre primitivism şi înspre reflexul primar de supravieţuire e explicit introdusă în text, ca de pildă atunci când Anatol – presupusul amant – spune că „adevărul, băiatule, e o marfă care nu mai are căutare. Cartofi, gulii, castraveţi, varză – asta da!” Al doilea indiciu îl reprezintă violenţa, de asemenea primară, amorfă. Întreaga primă parte a nuvelei răsună, surd, de loviturile pe care Damian i le „administrează” uşii, cu speranţa că ea va ceda şi-l va face liber. Excedat de zgomot, Anatol „ariceşte” uşa înspre interior, bătând în ea, metodic, cuie lungi, ascuţite. Descrierea patologiei obsesive, decantate scrupulos, în metodă, l-a încântat de fiecare dată, ca prozator, pe Radin; îmi spunea, de pildă, că poţi face ca violenţa să „ţâşnească” dintr-un personaj, asemenea unui jet efemer de lavă, dar adevărata voluptate ţi-o dă doar sadismul metodic, matematic al „torţionarilor” autoritari, de care proza românească de după 1965 e arhiplină (v. doar Breban, de pildă), fenomen care indică, în subsidiar, şi o eroziune socială de ansamblu, „de sistem”.

Un alt exemplu al gregarităţii instinctuale, primare e Despina, abuziva soţie a lui Damian Bahnea, căreia, după toate indiciile, i se datorează şi sinistra idee a claustrării soţului devenit inutil în cămară. Femeie manipulatoare, dominantă, „modelatoare” de bărbaţi, Despina îi reproşează sarcastic soţului sexualitatea sa frustrată – nu vom şti niciodată cât de compensativ-priapică este aceea a lui Anatol -, dar mai relevantă decât trauma conjugală se dovedeşte a fi, în economia de funcţionare a Despinei, regresia ei într-un cocon de ură. Două lucruri i-au rămas femeii, în societatea inumană, abstruză şi alienantă în care ea trăieşte – sugerează textul -: fuga bezmetică după mijloace de subzistenţă, într-o lume în care acestea se împuţinează pe zi de trece, şi ura. Cât timp Despina iradiază ură, ea mai dispune de substanţă vitală; ca o consecinţă, triunghiul conjugal grotesc din Scolopendra sugerează, dacă-l împingem niţel pe Anatol în fundal, că Damian are şi funcţia actantului sacrificial din structura arhaică a ţapului ispăşitor. Despina resimte nevoia umilirii lui pentru a extrage, din voluptatea acesteia, seva de viaţă pe care celelalte laturi ale existenţei sale nu i-o mai oferă. Decizia lui Damian Bahnea de a se întoarce, la sfârşitul nuvelei, în cămară, deşi uşile ei fuseseră între timp larg deschise, se datorează şi acestei recunoaşteri (nu e singura!): el înţelege că, pentru a trăi, cei din jurul lui au nevoie de victime sacrificiale, ca garanţi ai unei vieţi instinctuale care nu se mai hrăneşte decât din sânge şi din dorinţa de a-i stâlci faţa celui de lângă tine în noroi sau dejecţie.

Un motiv mai complex al claustrării este furnizat de un palier mai profund al nuvelei, legat de problematica de ansamblu a identitarului. Epistema culturală în care Radin – ca mai noi toţi – s-a format vorbea, cu precădere, de alienare, robotizare şi absurd, ca fiind contrapuse eforturilor de individuaţie, specifice construcţiei ca atare a eului. Alienarea prin socialism, prin colectivism aglutinant, dezindividualizant era o temă „subversivă” predilectă a mai tuturor scriitorilor însemnaţi din vremea respectivă. Mici nuanţe de metafizică expresionistă se adăugau, insidios, acestui aliaj angoasant, peste care se suprapuneau influenţe sosite dinspre structuralism, care definea „semnificatul” prin opoziţia dintre „ceea ce este” şi „ceea ce nu este”. În logica acestei gândiri – care se dovedea a fi narcotică la vremea respectivă, fiindcă până şi Beckett uzitase de ea –, omul era considerat că „există” atâta timp cât avea un „nume”, aneantizarea sau moartea reprezentând, în contrapartidă, anonimizarea extremă a cuiva care se dovedea a fi „lipsit” – palpitant era: cum, în ce fel se întâmpla acest lucru – de o „identitate” unică, inconfundabilă.

Pentru a ieşi din zona absconsului generalizant, îngăduiţi-mi să furnizez un exemplu clasic de atunci, îndemnându-vă, totodată, să parcurgeţi întreaga sintaxă literară a fenomenului, de la Omul fără însuşiri al lui Musil la Străinul lui Camus sau Monsieur Teste, al lui Valéry. Exemplul pe care l-am ales e Kafka, unde protagoniştii din Procesul, respectiv Castelul „există” doar prin intermediul cabalelor care li se orchestrează. Aşa se explică faptul că ambii protagonişti – Josef K, respectiv agrimensorul – sunt „electrizaţi” de faptul că au fost „aleşi”, simţind, subit, o poftă de viaţă pe care nu o încercaseră înainte. Cel dintâi se prezintă, foarte ordonat, la toate chemările, deşi ele se dovedesc a fi absurde; al doilea pleacă atât de precipitat înspre Castel, atunci când e chemat, că-şi lasă în urmă, pentru asta, chiar şi familia. Ei „există” doar intrasistemic, sunt aduşi la viaţă de către sistem, deşi sistemul se dovedeşte a fi, în ambele situaţii, destul de ambiguu. Ca atare, dobândesc identitate („nume”) doar prin intermediul încercărilor la care sunt supuşi.

Scolopendra se înscrie, şi ea, în perimetrul acestor jocuri nominaliste cu neantul. La un moment dat, Despina şi cu Anatol vorbesc despre Damian (care îi ascultă de dincolo de uşă) ca şi cum nu ar mai exista, încarceratul reacţionând ca atare. Discuţia cu miliţianul, din partea a doua a nuvelei, e reprezentativă şi în acest sens. Prins cu o bucată de cârnaţi la el (îl furase din propriul frigider), dar fără un act de identitate, de către „agentul ordinii publice”, Bahnea se lansează cu el într-o discuţie subtil-alambicată despre ce înseamnă, de fapt, identitatea unui om (eu sunt eu, dacă eşti tu, nu poţi fi Damian Bahnea etc.), a cărei concluzie este că un om fără act de identitate nu poate fi decât „nimeni”, adică un „neom”. Ecuaţia e perfect compatibilă cu ceea ce i s-a întâmplat lui Bahnea acasă, cu prilejul încarcerării. Discuţia dinspre final cu Anatol, a cărui inimă se înmoaie ca om moale ce este, indică faptul că – lipsit de profesie (cuvântul „şomer” era prohibit în România ceauşistă…) -, Damian Bahnea nu avea „identitate” decât în perimetrul gospodăriei sale, de care se îngrijeşte atât de scrupulos (lucrează pământul, repară gardul care ar fi intrat în competenţa vecinului), încât ţine cu tot dinadinsul să-l ştie impecabil şi după ce el va fi „plecat”. Închiderea lui în cămară se petrece în momentul în care Despina decide că el nu mai trebuie să existe; că a devenit o non-identitate, care poate fi uitată. Nu avem nici un indiciu, în tot textul, că Damian ar fi fost „revendicat” de cineva, dacă ar fi dispărut cu totul; două pasaje indică, dimpotrivă, ipoteze de „volatilizare” totală în cămară – devorat complet de gângănii sau mâncat de… el însuşi, ca autofagie – , metafora aneantizării depline a unei persoane în contextul unui sistem autocratic căruia „supuşii” îi sunt total indiferenţi adăugând pasajelor o doză superioară de subversivitate insidioasă.

Ambiguitatea thanatico-diabolică a părţii secunde a Scolopendrei confirmă ipoteza aneantizării, Damian Bahnea rămânând cu el însuşi o bună parte din text, Despina şi Anatol ieşind din scenă. Un aliaj sofisticat de metafore gnostice, demonice şi thanatice ne duce cu gândul fie la agonie, fie la prefigurarea vieţii de apoi, în care protagonistul nu va avea mormânt, adică „nume” care să-l fixeze pentru totdeauna în cinematografia eternă a timpului. Acesta e momentul în care în viaţa lui Bahnea se întoarce misteriosul Drăgan Cenuşă, pe post de Charon, pregătit să-l treacă de pe un tărâm pe celălalt. Născut „din lemn de nuc” – referinţa thanatică trimite, probabil, înspre Nucul lui Odobac, nuvela lui Emil Gârleanu –, Drăgan Cenuşă are similitudini cu Diavolul, sau poate că chiar este El, prin sugestia de „legământ” (pact), a căruia scadenţă a venit acum s-o încaseze, însă o altă semnificaţie, de data aceasta gnostică, apare ca fiind la fel de plauzibilă printre cele furnizate de către autor, sosirea lui Cenuşă (nume predestinat!) în cămara – hruba?, mormântul? – în care se află încarceratul fiind explicată prin „datoria” lui de a-l trece pe Damian Bahnea din „lumea neagră” în care el trăieşte în „lumea albă” căreia, se pare, i-ar fi aparţinut cândva.

Acesta e momentul în care, în ultimele pasaje ale nuvelei dialogale, Damian Bahnea, „deranjat de lumină” prin punerea sa intempestivă în libertate, decide, spre stupoarea „gardienilor” săi (Despina şi Anatol), să se întoarcă la recluziunea întunecată din cămară, în ciuda faptului că nimeni nu-l mai obligă să facă acest lucru. Prima motivaţie, de context, e una care ţine de contrapunctarea ironică a raportului dintre libertate şi aservire dintr-un sistem dictatorial – ceauşismul, în cazul de faţă -, unde e recunoscută doar „existenţa” fiinţelor supuse, obediente. În mod complementar, decizia lui Bahnea e conformă cu traiectoria vieţii sale de până atunci. Nu există nici un indiciu în text că el „ar fi fluierat în biserică” pe vremea când a fost liber, că ar fi fost un opozant, protestatar, cârtitor incomod sau disident. Prin urmare, el se întoarce în cămară pentru a rămâne egal cu sine însuşi, regăsindu-se în singurul autenticism pe care-l cunoaşte, acela al paradoxului din care ipoteza neatârnării a fost eliminată.

Însă, refuzul deliberat al libertăţii şi opţiunea pentru încarcerare nu sunt singurele motive pentru care Bahnea se întoarce în cămară. Mai sunt şi altele, cel puţin două, una metaforică şi una logică. Interesat de gnoză – avea în bibliotecă volume din domeniu, aduse de la Belgrad, pe acelaşi raft pe care mai erau şi cărţi de filosofie -, Radin era un perfecţionist maniacal al logicii: i se pot găsi fisuri, dar nu la nivelul sintaxelor perfect matematice ale prozelor sale. Făcea totul logic, inclusiv cafeaua, fumatul sau pescuitul: dacă peştele nu cădea pradă unor „strategii” de învăluire perfect construite, care începeau cu proporţiile impecabile ale unei „muşte” la care migălea, ca un alchimist, ore în şir, el înceta să-l mai intereseze. Admira la Rodica, soţia lui, minuţia de arhitect şi la fiul său Boris impecabila disciplină cu care acesta îşi construia tablourile grafice. Nu veţi găsi nimic aproximat, intempestiv, sinestezic sau inefabil în prozele sale: doar scenarii limpide, perfect şlefuite, asemenea artei tăietorului de cristale.

Sfârşitul Scolopendrei e la fel. În complexele gnostice, „fiinţa de lumină” începe să „existe” doar din momentul în care ea părăseşte empireul să îşi găseşte un rost pe drumurile colbuite ale pământului (materiei). Amintiţi-vă în treacăt de Maestrul şi Margareta, al lui Bulgakov: există, spre finalul romanului, o întrevedere intermediată între Isus şi Diavol, în cursul căreia Maestrul este încredinţat post mortem Diavolului, pe motivul că a meritat „doar odihna, nu şi lumina”. În acord cu această logică, Damian Bahnea are identitate doar în lumea „neagră” a cămării sale, mutarea sa „în lumea albă” pe care i-o promite Drăgan Cenuşă nefiind altceva decât inconsistenţă, indiferent cât de strălucitoare şi de eternă ar putea fi ea.

Ultimul motiv de care aminteam e consonant cu matematica limpidă a întregului. Dacă Despina şi cu Anatol îl închid pe Damian Bahnea în cămară din dorinţa de a-l face uitat, de a-l scoate din rândul muritorilor prin aneantizare, eventuala „plecare” a acestuia în moarte n-ar face decât să confirme atrocitatea, consfinţind o dispariţie pe care, prin simpla sa prezenţă de dincolo de uşă, protagonistul o infirmă. Acesta e motivul pentru care Damian Bahnea are nevoie de „cămara” lui, tot aşa cum eroul lui Dostoievski are nevoie de „subterană”: cât timp stârneşte nelinişte, el există. Pactul cu cămara e pactul cu viaţa: e un paradox aici, dar substanţa vieţii e plină de paradoxuri. Mai ales dacă trăieşti în totalitarism…

 

 

[Vatra, nr. 9/2015]

Ovidiu Ivancu. Patru ani în India

Florina MOLDOVAN-LIRCĂ

ivancu

Judecând după recenta lui carte, Ovidiu Ivancu se numără printre scriitorii cu un dram de noroc. Întâi, pentru că nu oricine îşi vede împlinită ambiţia (ce lui însuşi i s-a părut trufaşă la început) de a obţine un post de lector de limba română în New Delhi. Apoi, fiindcă o asemenea experienţă naşte şi o carte interesantă: Vremea musonului: patru ani în India.* Subintitulată Jurnalul meu indian (2009-2013), aceasta seamănă mai degrabă cu o peliculă realistă ale cărei episoade tratează impactul – cu urmări ireversibile – al unui european cu civilizaţia asiatică.

Despre ce noroc să fie totuşi vorba aici? În niciun caz despre cel al începătorului. În definitiv, autorul nu este la prima experienţă scriitoricească (a debutat cu poezie, şi-a publicat teza de doctorat despre „identitatea culturală şi mentalul colectiv românesc în postcomunism”, precum şi diverse articole de critică literară). Cel mult, despre şansa unei aventuri unice, posibile o dată în viaţă. Dar, dacă e adevărat, norocul şi-l mai face omul şi cu mâna lui, aşa că o incursiune în fascinanta lume hindusă nu poate fi chiar întâmplătoare. Temerară, este posibil; mai ales când ea porneşte de la o premisă ce, în final, devine certitudine: „cu cât stai mai mult în India, cu atât înţelegi mai puţin din ceea ce se întâmplă aici” (p. 91). Căci dacă găsirea unui spaţiu diferit de al Europei occidentale era întrucâtva previzibilă, descoperirea unei Indii profane, antagonice imaginii exotice instituite de Eliade, îl poate descumpăni până şi pe cel mai prevenit cititor. Pe autor – se vede din însemnările sale – l-a şocat de-a binelea („îmi vor trebui ani pentru a estompa din memoria mea afectivă disperarea autentică pe care am trăit-o la primul contact cu această ţară cât un continent” – p. 8).

Plecat (în 2009) să exploreze India secolului al XXI-lea, Ovidiu Ivancu se găseşte pe aeroportul din New Delhi întors în timp cu cel puţin câteva sute de ani. Un tablou pestriţ al unei capitale asiatice mari cât ţara sa, pestilenţial şi invaziv, îl întâmpină încă de la aterizare: „pe Aeroportul Internaţional Indira Gandhi, o căldură sufocantă! Un miros indescriptibil de praf, urină şi balegă în proporţii indistincte. E mirosul pe care îl simţiţi în nări atunci când mergeţi la grădina zoologică şi rămâneţi o bucată de vreme în zona în care sunt ţinuţi elefanţii. Şi zgomot… zgomotul unei mulţimi pe care nu o contemplasem până acum decât din faţa televizorului! Oamenii se bulucesc în diferite direcţii, filtre de securitate la tot pasul, soldaţi purtând pe umeri puşti moştenite, parcă, din vremea colonială (se poate ca această apreciere să nu fie nimic mai mult decât o exagerare, având în vedere lipsa mea de experienţă militară!). Şi, în fine… India” (p. 6). O ţară mizeră şi vulgară, violentă până la abrutizare, ignorantă şi excesivă, cu un procent considerabil de analfabetism, birocratică şi coruptă, primitivă şi conservatoare. La care orice turist ar adăuga foametea, „luxul” procurării apei potabile şi al beneficierii de electricitate, o igienă superficială, când nu inexistentă, şi un sistem sanitar precar.

În faţa unei asemenea aventuri „agresive”, dominată de „neplăcutul sentiment al naufragiului într-o non-lume”, plasată undeva la graniţa dintre închipuire şi realitate, tânărul profesor – un Gavrilescu mai lucid şi stăpân pe experienţele sale – se simte cel puţin nepregătit. Să se întoarcă (aşa cum îl îndeamnă primul impuls) e, se înţelege, sub demnitatea unui învingător, să se adapteze înseamnă din capul locului acceptarea unui compromis cu sine şi cu „valorile de european”. Îi rămâne atunci să transforme o situaţie inconturnabilă în oportunitate. Aşa se face că, angrenat în dinamica unei ţări halucinante de dincolo de ocean, Ovidiu Ivancu acceptă să devină mesagerul ei către Europa.

Ingrată poziţie, nici vorbă. Căci dacă este posibil ca, în devălmăşia cotidiană, locuitorilor din New Delhi să nu le fie cu mirare un intrus pus pe dezvăluiri, de cealaltă parte, cititorul familiarizat cu o concepţie străveche de filosofie, cultură şi spiritualitate indiană, cu greu va accepta o paradigmă indiană viciată şi inconsistentă. „O vreme mi-a fost teamă – recunoaşte şi autorul – să vorbesc deschis despre ce cred în legătură cu India. Imaginea livrată în afară e atât de substanţial diferită de ceea ce constat eu, zi de zi, în New Delhi, încât mult timp am crezut că, undeva, mai există o altă Indie la care eu nu am acces. Poate că există; probabil că există tot atâtea Indii câţi ochi privesc către ţara aceasta” (p. 65). Cea din paginile lui Ovidiu Ivancu este cu adevărat critică, la fel ca privirea celui care o contemplă. Şi cum să fie altfel în faţa unor evenimente, destule de găsit în carte, cu adevărat oripilante pentru europeanul de astăzi? Iată câteva: inegalitatea încă persistentă între sexe, cruzimea unor linşaje petrecute în plină stradă, iminenţa atacurilor teroriste sau practica încă actuală a unor familii de a-şi ucide nou-născuţii (cu precădere, de sex feminin), din cauza precarei situaţii materiale care îi împiedică să le asigure un trai decent. Cu adevărat tragică se dovedeşte povestea unei fete care moare la puţin timp după ce, violată de mai mulţi bărbaţi, este aruncată din autobuzul (de altfel, împânzit de călători) în care se afla. Dezgustătoare devine pentru cel atent la consecinţe poate nu atât întâmplarea în sine, cât mai degrabă „rezolvarea” ei: „o femeie care poartă fustă vrea să fie violată şi merită ceea ce i se întâmplă” (p. 127).

De mirare pare însă că, în mijlocul unor astfel de atrocităţi, Ovidiu Ivancu mai găseşte prilej de insatisfacţie într-un simplu gest excentric, cum este cel practicat anual, în preajma Festivalului Culorilor („una dintre cele mai importante sărbători pentru hinduşi”): „înarmaţi cu provizii de vopsele, oamenii aruncă unii în alţii, fiecare după posibilităţi şi intelect, uneori cu găleţi cu apă şi vopsea roşie, alteori doar cu pudră de diferite culori. A te aventura pe străzi în astfel de zile e aproape o nebunie” (p. 60). De-ar fi numai atât, dar exemple de acest gen – ilustrative pentru o „democraţie simulată” ca aceea din New Delhi – întâlneşte autorul la tot pasul, încât nu e chiar neobişnuit să i se pară agasante: „magazinele sunt biete chioşcuri infecte, oamenii mănâncă în stradă, muştele se aşează pe mâncare şi pe farfuriile de hârtie, văd în jurul meu indieni care îşi folosesc mâinile şi îngurgitează de parcă ăsta ar fi ultimul gest pe care îl fac în calitate de muritori. După ce termină de mâncat, aruncă totul în stradă, râgâie şi se scarpină în părţile intime” (p. 8). Mai mult decât atât, în timpul vizionării unui film, de pildă, „oamenii discută aprins, mai vorbesc la telefon”, „fără a face nici cel mai mic efort de a coborî tonul vocii” (p. 61). După o masă copioasă, eructează zgomotos, pe stradă, scuipă liber, iar, în spaţii publice, urlă deşănţat. În tot acest timp, tinerii încă mai acceptă căsătorii aranjate, iar companiile aeriene anulează zboruri cu puţine minute înainte de decolare. Peste toate, mizerie cumplită şi miros de fecale – singurele norme ale unei lumi care lui Ovidiu Ivancu (nu ştim ce vor fi gândind înşişi localnicii despre toate acestea!) îi pare scăpată de sub control.

Straniu, un asemenea libertinaj social nu are însă nimic în comun cu mediul preuniversitar, unde tiranica relaţie profesor-elev inhibă orice drept la opinie personală: „calitatea precară a dascălilor e dublată de un riguros simţ al unei discipline de fier. De fapt, acest soi de militarizare a şcolii merge mână în mână cu ignoranţa profesorilor. Când te simţi atât de nesigur în legătură cu obiectul pe care îl predai şi pe care se presupune că trebuie să îl stăpâneşti, ce altceva îţi mai rămâne de făcut decât să fii satrap?” (p. 104). În schimb, o crasă lipsă de punctualitate înfrăţită cu ignoranţa hrăneşte iluzia libertăţii depline în mediul universitar: „când încerc să vorbesc despre elemente de cultură, de literatură, să le explic obiceiuri sau atitudini, [studenţii] mă ascultă doar din politeţe. Cunoştinţele lor literare, chiar şi atunci când vine vorba de propria lor literatură, sunt minimale… Şi sunt studenţi ai Facultăţii de Arte! Într-o zi, am adus în discuţie numele lui Salman Rushdie. Nicio reacţie. Am crezut iniţial că pronunţia mea e atât de diferită, încât nu ştiu exact despre cine vorbesc, aşa că am scris numele pe tablă. M-aş fi bucurat ca pronunţia să fi fost de vină” (pp. 100-101). Cât despre profesorii indieni (sau despre intelectuali, în general), de vină pentru obtuzitatea din privire sunt – la fel ca şi la noi, zice autorul – naţionalismul şi puterea infinită de a-ţi idolatriza ţara.

Nimic, aşadar, din spiritualitatea unei lumi pline de misticism în jurnalul lui Ovidiu Ivancu. Dimpotrivă, o carte demistificatoare, când nu de-a dreptul virulentă, la adresa unei Indii „perverse”, capabile „de a se livra celorlalţi sub forma unei atrăgătoare sirene”. Desigur că, din prisma autenticităţii, abia dacă i s-ar putea reproşa ceva autorului: „Ce aş fi putut scrie important despre India în afară de ceea ce trăiesc eu, zi de zi?” (p. 120). Cel mult, pretenţia de adevăr a unei perspective subiective (aşa cum singură se proclamă) asupra unui timp şi spaţiu. Dar numai dacă nu acceptăm premisa lui Ovidiu Ivancu potrivit căreia acesta este chiar jurnalul: o colecţie de impresii personale („gânduri”, „uimiri”, „neînţelegeri”, „ezitări şi renegări”, „retrageri succesive, mirări, enervări şi replieri”) născute „la întâlnirea” dintre o conştiinţă şi realitatea pe care o contemplă. Şi totuşi, textele lui Ovidiu Ivancu nu sunt, în ciuda aparentului fragmentarism şi a spontaneităţii lor, marcă a genului diaristic. Lăsând la o parte convenţia datării (care, prin caracterul ei aproximativ, dă mai degrabă impresia unor consemnări selective, relevante pentru evoluţia evenimentelor), ceea ce subminează conceptul tradiţional de jurnal sunt expresia literară şi filonul narativ al întâmplărilor.

Născut din dorinţa de a înregistra evenimente şi cutume, oameni şi locuri, comportamente şi mentalităţi, „jurnalul indian” al lui Ovidiu Ivancu devine, astfel, „unul personal”, o carte despre autor şi personajele sale, despre sine şi metamorfozele proprii: „posibilitatea ca în acelaşi spaţiu să se regăsească, în acelaşi timp, un text, autorul şi personajele lui mi s-a părut a fi o problemă de teorie a literaturii, o abstracţiune la care nu merită să reflectezi prea mult, probabilitatea de a se întâmpla fiind atât de mică. Până azi, de fiecare dată când scriam, India era undeva afară, în spatele uşii metalice a apartamentului meu. Rămânea acolo până când terminam de scris. De azi e ca şi cum India stă alături de mine, în faţa aceluiaşi laptop, uitându-se peste umărul meu la ceea ce scriu, la cum frazele acestea se înşiră pe ecran, de îndată ce literele şi semnele de punctuaţie sunt tastate. E o situaţie ciudată…” (p. 120). El însuşi recunoaşte, deci, că, de la un punct încolo, nu mai descrie o experienţă („scriu în jurnal din ce în ce mai greu”; „e posibil să fie epuizat tot ceea ce aveam de spus” – p. 119), se scrie, de fapt, pe sine. De aici şi titlul, explică undeva autorul, Vremea musonului sau transfigurarea unei lumi reale în expresie personală: „Musonul este una dintre realităţile care modifică cel mai mult viaţa de zi cu zi în India. Când începe musonul, vreme de o săptămână-două-trei-o lună, plouă aproape permanent, canalizările nu fac faţă, tot oraşul se blochează. Musonul reprezintă, într-un fel, şi trecerea de la experienţa mea de european, la experienţa în India”.

Veritabilă (auto)ironie, aventura lui Ovidiu Ivancu: pornită ca o explorare a unui teritoriu străin, ea se dovedeşte, în final, o introspecţie a propriei identităţi, poate nu atât a celei personale, cât mai degrabă a celei naţionale. Cu implicaţii nu tocmai onorabile pentru cea din urmă. E adevărat, pusă în relaţie cu societatea hindusă, naţia română (deloc „occidentală” în puţinele pasaje care o tratează) iese basma ceva mai curată, dar nici mult nu se deosebeşte de prima. Ba poate, oglindite în dimensiunile şi diversitatea culturală a Indiei, carenţele bietei Românii devin parcă şi mai greu de tolerat: „aceleaşi realităţi infecte, trăite în aceleaşi locuri: Aeroportul Henri Coandă şi Gara de Nord. Şoferii de taxi bucureşteni, de departe specia cea mai bizară şi vulgară de taximetrişti pe care am întâlnit-o până acum, în România sau aiurea… Apoi, Gara de Nord, cu cerşetorii ei şi micii interlopi, pe lângă care trece nepăsător, la intervale neregulate, câte un poliţist. Trenul care vine de la Constanţa are, desigur, 200 de minute întârziere”. „Am timp suficient – continuă pe un ton persiflant călătorul – să încerc un exerciţiu de imaginaţie: cum trebuie să se simtă un străin, venit pentru prima dată în România, pe această rută infernală aeroport-Gara de Nord. Trenurile sunt anunţate, cu rare excepţii, doar în română, sala de aşteptare mişună de indivizi dubioşi, care-ţi oferă telefoane mobile sau cine ştie ce altceva, din când în când se mai produce câte o altercaţie în care cineva urlă şi altcineva oferă, generos, palme şi pumni vreunui cerşetor pripăşit prin gară…” (pp. 127-128). În fine, conchide la fel de ironic: „Numai străin să nu fii!”. Dar nici român – nu-i parcă mai mare cinstea. Cel puţin, nu în jurnalul lui Ovidiu Ivancu: „îmi amintesc de programul obositor care nu îmi lăsa timp pentru a citi sau a scrie. E încă omniprezentă în România ideea că profesorul trebuie să fie un lucrător într-o fabrică de şuruburi, cu un program fix şi cu o normă la fel de fixă. Ne mirăm mai apoi că profesorii români sunt învechiţi, că nu mai au acces la noutăţile din domeniul despre care vorbesc. Cum ar putea să fie altfel, când nici timpul şi nici resursele financiare nu le permit să participe la conferinţe, să îşi cumpere cărţi şi mai apoi să le citească?!” (p. 69). O mentalitate rigidă şi lipsită de perspective, aşadar, cu nimic mai promiţătoare decât cea din New Delhi.

Aşa cum arată India în cartea lui Ovidiu Ivancu, cu greu s-ar mai putea cineva lăsa fascinat de ea. Şi mai puţin convins să-i calce aievea pragul.

 

_______

* Ovidiu Ivancu, Vremea musonului: patru ani în India, Editura Eikon, 2014

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]